Adevěrul, iunie 1923 (Anul 36, nr. 12059-12088)

1923-06-08 / nr. 12066

\ şi cu respectul formelor. Şi sigur era cel puţin că prevederile legi­lor organice ale bisericii nu pot fi călcate. Astăzi, când biserica ortodoxă a fost întregită prin organele reli­gioase ale provinciilor noui, o­­bişnuite cu o autonomie deplină şi cu o alegere democratică şi cinstită a prelaţilor, aveam drep­tul să aşteptăm părăsirea siste­mului din vechiul regat. In Unga­ria, în Austria, în Rusia chiar, ad­ministraţia bisericii rămăsese cu toate asupririle guvernelor străi­ne şi ca limbă şi, în parte, ca cre­dinţă, o treabă a naţiunii şi a cle­rului. Cu ce drept am fi adus a­­tingere acestei tradiţii respectate chiar de duşmani-Guvernul d-lui Brătianu a găsit fantasticul curaj să rupă cu toate drepturile consacrate legalmente, să-și bată joc de toată deferenţa datorită Sinodului şi Consistoriu­­lui. Printrun gest de brutală fran­­chetă el a anulat alaltăeri tot ce rămăsese ca independentă păs­trătorilor credinţei noastre. Bise­rica „autocefală“ este de acum la ordinele şi la picioarele scepti­cului de Brătianu. Intenţia nu e greu de demascat­ Aservirea bisericei este un plan tot atât de primejdios şi de grav ca şi aservirea vieţii economice. Deţinerea puterii spirituale în vre­murile noastre de influenţare prin orice mijloc a voinţei populare, este arma menită să complecteze acţiunea ce derivă din dictatura economică, din subjugarea mate­rială a naţiunii. Dacă în toate scaunele episcopale, înmulţite „ad libitum" vor ajunge să troneze a­­genţi ai partidului liberal, pose­dând ca unic titlu moral şi inte­lectual cartea de membru a clu­bului din piaţa Sărindar, tot ast­fel cum în băncile şi întreprinde­­­rile de interes fundamental vor sta împuterniciţi ai aceluiaşi par­tid, soarta acestuia va fi din cele mai fericite. Numai proporţiile planului de expropriere a bisericii în folosul Intereselor liberale, poate explica neînchipuitele mijloace întrebuin­ţate la alegerea de alaltăeri- Gu­vernul desemnase pentru scaunul epi­scopiei de Argeş pe un preot mirean, membru calificat al parti­dului de la putere, senator eslt din urnele d-lui Văitoianu. Acest servitor al Domnului nu poseda nici un titlu academic, ceea ce-l fă­cea din capul locului incapabil şi nedemn, după termenii legii, pen­tru demnitatea de episcop. Cu u­­şurinţa ce-l caracterizează guver­nul a trecut peste lege. Apoi el s a grăbit să treacă pes­te voinţa întregului Sinod care înţelegea să susţină o altă candi­datură legală. Mitropolitul pri­mat a putut declara în plină şe­dinţă că guvernul impune candi­datura preotului Duma şi că o va susţine cu intransigenţă. Şi pen­tru prima oară s-au auzit în Sinod glasuri de energică şi indignată protestare. Dar voinţa şefilor ca­lificaţi ai cultului nostru a fost în­frântă. Deşi toate voturile lor au fost contra candidatului oficial, acesta a fost ales numai şi numai cu voturile senatorilor şi deputa­ţilor guvernamentali adică ale membrilor lata, ai marelui cole­giu-Dar cu aceasta seria violentă­ Anul XXXVI. No. 12066 1 Un emmpurn­m maia rara 3 Lei exemplarul In străinătate Vineri 8 Iunie 1923 Adevărul po N DATOKJ / AL* V* BELDIMAN 1888-1897 pondatoeí I CONST. MILLE 1897—1920 Aservirea Felul în care s-a procedat la ultima alegere episcopală consti­­tue o îndrăsneaţă lovitură pentru a pune, în dispreţul legii, al tradi­ţiei şi al celui mai elementar simţ de pudicitate, forţa spirituală a bisericii sub tutela unui partid po­litic acaparator- Faptele petrecu­te în ultima săptămână întrec, fără îndoială prin neruşinare, toa­te ingerinţele politice în treburile bisericeşti, petrecute până acum — chiar şi pe acele fără prece­dent de la alegerile din luna tre­cută. Nimeni nu e desigur destul de naiv pentru a ignora că prin în­săşi procedura alegerilor de epis­­copi, guvernele noastre au fost totdeauna tentate şi au izbutit a­­dese­ori să influenţeze votul ma­relui colegiu. Există însă limite şi o incontestabilă deferenţă faţă de autoritatea sinodală. Niciodată re­comandaţiile sfatului de episcopi nu erau cu totul nesocotite şi ni­ciodată un parlament nu a cutezat să-şi impună în chip absolut voin­ţa, care, la rândul ei, era expresia pornirilor guvernamentale. De­semnarea episcopilor era de cele mai multe ori rezultatul unui ------------î _ î i.-î-x i!___x. _ rilor nu e epuizată. Se pare că guvernul nu s-a dat în lături de a falsifica chiar rezultatul scruti­nului. Din cifrele publicate de un confrate, rezultă că deşi în total au participat la alegere numai 232 votanţi, candidatul guvernului a obţinut 234 de voturi dintr-un to­tal de 232 votanţi­ Dealtfel publi­cul a putut vedea limpede propa­ganda deşănţată şi ingerinţele di­feriţilor agenţi-Ilegalitatea aceasta este fără a­­tut, lovitura a reuşit pe deplin. Majoritatea revoltată in mo­ment, s-a supus uşor intereselor de partid Şi sensul­ moral al acesui aten­tat petrecut in zilele când însuş guvernul se pregăteşte să come­moreze pe marele mitropolit al poporului care a fost Andrei Şa­­gur­a­c­este din cele mai depri­mante. Eugen Fîîotti M­anevre în pădure Pare că armata nu va face anul acesta manevre, nici pe uscat, nici pe apă, nici în aer. Se dau pentru asta o mie şi unul de motive din ca­re e de-ajuns să cităm pe-acela că nu’s bani pentru a ne dispensa să le arătăm pe toate. Foarte bine. Adică foarte rău. Depinde cum voiţi să priviţi lucrurile. Dar bine sau rău, aşa este şi nu altfel. Atunci iată ce mi-am zis. Dacă armata nu face manevre militare ar putea totuşi să facă o manevră civilă de cel mai mare interes şi al ei, şi obştesc. Anume să ia topoare­le şi ferăstraele la spinare şi să se pue pe tăiat lemne. Căci din pricina rechizitiilor de anul trecut n’avem lemne, nu numai în Capita­lă dar nici in păduri. La iarnă vom tremura de frig la­o­laltă, civili şi militari. Ce vom face noi civilii, vom vedea. Militarii însă, tot au ei liberă luna de manevre, s’o în­trebuinţeze la pădurile Statului. Pe urmă ei mai posedă cai, căruţe, pot obţine vagoane, aşa că dacă se a­­provizionează prin propriile ei mij­loace, armata va uşura astfel con­siderabil aprovizionarea tuturor. Cred că ar fi chiar cu cale ca soldaţii sa tac şi să transporte lem­ne pentru toţi slujbaşii Statului. Cu plată, bine­înţeles. Va îi câştig pen­tru toată lumea. Şi atunci dintr’o păliţă vom face două lovite! armata va scăpa de corvada cea mai grozavă, aceia de-a fi scoasă la iarnă pe străzi ca să reprime mişcările de protestare ale înfriguraţilor cetăţeni. Nu zic bine? Index N­A­Z­BAT l­ * I De unde? S’a dovedit că la alegerea episco­pului de Argeş, pe care d. Brătia­­nu l'a vrut cu totul devotat castelu­­lui dela Florica, s’au găsit în urnele de votare un număr­­de buletine mai mare decât numărul votanţilor. Se întreabă lumea uimită: de unde ? Ca ziarist isteţ am căutat să re­zolv problema adresându-mă la sursă. M’am dus deci la şeful epis­copului de Argeş, la prea sfântul Vintilă şi l’am întrebat: cum îţi ex­plici minunea? El mi-a zis pontifical: — „Mâna lui Dumnezeu, fiule! S’a făcut dovada că Dumnezeu e liberal“. Iată explicaţia 1 Ktx. Iarăşi problema minorităţilor Discursul d-lui N. Iorga de la Galaţi şi ancheta lui Scotus Viator au avut darul de a provoca începu­tul unei interesante discuţiuni asu­pra problemei minorităţilor noa­stre. Discuţia ar trebui continuată cu linişte, cu interes şi cu toată seriozitatea, fiindcă numai o dis­cuţie făcută in aceste condiţiuni va putea contribui la limpezirea problemei şi la găsirea unei solu­­ţiuni satisfăcătoare atât pentru stat cât şi pentru minorităţile în­săşi­* * * Faptul, că unei probleme a­­tât de importante, atât de vitale pentru consolidarea şi viitorul tau­rii—căci este un interes de viaţă pentru noi ca aproape o treime din populaţia României întregite să-şi găsească asupra mulţumirii, a mun­cii constructive şi ca treimea a­­ceasta să nu trăiască într-o conti­nuă agitaţie sterilă şi primejdioasă şi pentru ea şi pentru noi —se da­­toreşte tembelismului nostru uci­gător şi criminalei noastre lipse tradiţionale de prevedere, de care sângerează întreaga noastră viaţă publică. Este cumplita boală a o­­rientului fatalist, care ne stăpâne­şte atât de puternic şi atât de pă­gubitor. Această boală a inctim­ei explică uimitoarea destrăbălare, în care ne sbatem şi ne svârcolim ne­putincioşi de atâta vreme. Cum de cinci ani de zile se repetă în fiecare vară lipsa de apă în Ca­pitala ţării, de care toţi ne plân­gem, pe care toţi o simţim şi pen­tru înlăturarea căreia nu face ni­meni absolut nimic ? Că a bân­tuit această mizerie în 1919 înţele­gem, dar ca ea să bântue în acelaş fel şi în 1920, 1921, 1922 şi 1923, nu mai înţelegem. Sau cum­­ s’ar putea explica altfel faptul, că ţară agricolă şi exportatoare de cerea­le fiind, suntem mereu ameninţaţi de criza pâinii, că deşi avem Mare şi Dunăre, pe piaţă nu se găseşte nici odată un chilogram de peşte şi gălăţejjii înşişi mănâncă peşte la cutie adus din Italia ? Sau cum s’ar explica altfel continua criză de combustibil când suntem—du­pă Elveţia—ţara cea mai bogată în lemn din Europa, sau lipsa de petrol în satele noastre de aci şi de dincolo, când avem unele din cele mai bogate terenuri petroli­fere din lume, sau scandaloasa murdărie ţigănească de pe străzile noastre şi din mahalalele noastre care ne cotrigomit atât de mult, împotriva căreia s’a scris şi vorbit atât de stăruitor fără ca să se fi mişcat cineva ?* * * Orice altă explicare mi se pare imposibilă. Această teribilă boală a incum­ei, tembelismul acesta de cea mai du­bioasă origine balcanică explică şi faptul relevat mai sus că deşi problema minoritară este una din cele mai delicate, mai grele şi mai importante pentru opera noastră de consolidare internă, a trebuit să aşteptăm avertismentul cam ener­gic al opiniei publice europene şi ancheta unui mare şi vechili prie­x... .1 —■m ----ti— _ noi la ea. Noi suntem obişnuiţi să ne lăsăm să le rezolve pe toa­te timpul fără a ne da seama că timpul vindecă nu numai însănăto­şind ci şi ucizând. Astfel am lăsat ca problema minoritară s’o rezol­­rezolve cum îi va lumina Dum­nezeu şi duhul bun sau rău al nea­mului, primând, jandarmul, se­cretarul, administratorul de plasă şi decisivul factor care este agen­tul dela Siguranţă. încolo s’au mai amestecat, pentru decor, şi in­spectorul şcolar, consilierul agri­col, sau în cazuri solemne, domnul pun cei cari sunt, incontestabil, factorii cei mai chemaţi si mai po­triviţ­i pentru această măreaţă ţintă. * In sfârşit problema este pusă. Adevărul a discutat-o în câteva articole, şi acum mai ales o discu­tă zilnic presa minoritară din Tran­silvania, şi a binevoit a se ocupa de ea chiar şi oficiosul francez al partidului de la putere. Discuţia va trebui continuata şi de-o parte şi de cealaltă cu pricepere, cu bună­voinţă, cu obiectivitate şi cu tot interesul cuvenit, înainte cu trei­­patru ani discutarea acestei pro­bleme ar fi fost foarte grea. Ner­vozitatea şi de-o parte şi de alta era prea mare, valurile aruncate de evenimentele de la sfârşitul a­­nului 1918 nu erau încă liniştite. Ne cunoşteam prea puţin unii pe alţii şi, în definitiv, nu eram des­tul de bine pregătiţi sufleteşte nici noi, nici minorităţile pentru o dis­cuţie rodnică şi liniştită. Azi o astfel de discuţie este posibilă. Starea sufletească a tuturor este alta şi mai ales si noi şi minorită­ţile avem deja o anumită, expe­rienţa avem înainia noastră un tre­cut de traiu împreuna si am ei pu­tem trage toate învăţăturile folo­sitoare- Nu mai suntem cuprinşi de frigurile, începuturilor dibuitoa­re ci nervii ni s’au liniştit si pu­tem privi, cu toată seninătatea ei cu toată obiectivitatea, realitatea în fată. * # Legiferarea samavolniciei Camera a votat legea prin care samavolnicia e codificată. E legea pentru lichidarea bunurilor inami­ce,­­ pentru buclarea căreia d. Vintilă Brătianu a recurs şi la spri­jinul d-lui Alexandru Constanti­­nescu. : Şi astfel ar mai râmâni speran­ţa, slabă, zadarnică speranță, că Senatul nu va da asentimentul său unei legi care atacând principiul au­­torităței lucrului judecat, ne arun­că de fapt în rândurile hoardelor barbare, căci numai la ele nu exis­tă acest principiu, care e la teme­lia ori­cărui stat de ordine și de drept. Modificările introduse după sfa­tul d-lui Alexandru Constantinescu, n’au schimbat nimic din acest de­fect fundamental al legei. Aceste modificări par a recunoaşte autori­tatea lucrului judecat de tribunale, dar o neagă pe cea a bunului jude­cat de Curţile de Apel. In schimb declară provizorii, hotărîrile judi­ciare, date ele ani de zile, fără a­­ceastă menţiune. E anarhia cea mai complectă care se proclamă astfel. Dar este ceva și mai fenomenal în legea votată. E articolul 8 prin care se stabi­lește că guvernul e în drept să pre­cizeze valoarea obiectului în ches­tiune și să ceară o compensaţie pentru dânsul. Cu alte cuvinte, şan­­tagiului deoparte şi favoritismului de alta, se deschid cele mai largi căi. Un şir nesfârşit de ocazii pentru ghiftuirea unor anume partizani, pentru cointeresarea Dăncei Româ­neşti şi a altor bănci liberale, se deschide, dacă... dacă scandalul provocat de această lege, nu va ză­dărnici până in cele din urmă apli­carea ei. Ad. k­ ti Drepturile femeii de H. SAH­ELEVICI I se cuvin „sexului... tare“ (psy­­chofiziologia a dovedit că’n supor­tarea durerii femeia e mai tare ca bărbatul) aceleaşi drepturi ca şi sexului... cel atât de slab faţă de to­varăşa lui? Răspund cu o întrebare: n'ar fi oare o lipsă de bun simţ, să punem noi în discuţie o problemă pe care au rezolvat-o ţările cele mai în­­naintate de pe glob ?... Acum douăzeci de ani, bunul simţ o ducea rău în ţara românească : ţăranul trăia ca un african şi rîdea de alte naţii, iar boerii vorbeau de­ Statele­ Unite ca de o ..adunătură'’ fără valoare culturală“. Oameni po­­­­litici de frunte spuneau adesea cu indignare şi dispreţ: „doar Româ­nia nu-i America !“ Azi însă, oda­tă cu măturarea claselor parazita­re, se desvoltă simţul realităţii şi dreapta judecată. Se obiectează, ajuns-au la noi femeile atât de culte (în înţelesul sufletesc) cum sunt în Apus ?... Dar cu acelaş zel se combătea votul obştesc!... De fapt, simţul po­litic nu precede, ci urmează drep­turilor politice. S’a dat ţăranului pământ şi vot, nu fiindcă are, ci ca ofi capete calităţi economice, poli­tice şi sociale. Cuminte ar fi să zică un părinte : „nu las pe copilul meu să intre în apă, până n’o şti să ‘m­oare ?“... Chestiunea drepturilor femeii este însă o chestiune politică, şi în politică, minciuna e pâinea cea de toate zilele a omului: i se pare că dacă nu minte, arată că nu cunoaş­te meseria. Cei cari pledau altă­dată pentru votul universal şi pen­tru împroprietărirea sătenilor, se credeau obligaţi să afirme că „ţă­rănimea este un geniu uriaş, cu care scriitorii noştri din pătura cul­tă nici nu se pot asemăna“ (pe vre­mea lui Caragiale, Coşbuc, etc.­...) Pledoaria era proastă, căci , dacă „veacurile de suferinţă“ l-au făcut pe ţăran genial şi „mai de seamă decât toate celelalte clase”, atunci trebuia lăsat în robie , necio­­plit, nemâncat şi nespălat — ca să nu piardă cum­va, doamne fereşte, talentul poetic !... Tocmai aşa raţionează azi cei ce apără feminismul atribuind femeii calităţi superioare, ori şi numai e­­gale, celor bărbăteşti... Dacă în ro­bie se pot desvoltă astfel de cali­tăţi, atunci la ce mai foloseşte liber­tatea ?!... In realitate, astăzi, la noi, femeia — în general — nu este egală cu bărbatul în privinţa calităţilor psi­hice. E mai puţin inteligentă, mai puţin în stare să judece logic (intui­ţia ei compensează numai în parte aceste lipsuri); mai puţin energică, mai puţin exactă şi perseverentă în ceea­ ce face; are mai puţin savoir faire, adică mai puţină îndemânare de a obţine rezultate mari cu sfor­ţări mici, cu economie de energie şi de timp; în privinţa simţirii, îi lip­seşte obiectivitatea, generozitatea, înnălţimea, pentru tot ce ese din cadrul familiei; femeia rămâne în urmă din punctul de vedere reli­gios, politic şi socia­l; defectele şi prejudiţiile de clasă iau la dânsa o formă mai respingătoare, etc. etc. Toate aceste cusururi sunt rezul­tatul robiei sub toate formele: in­ferioritatea economică, limitarea activităţii, lipsa de drepturi civile şi politice, instrucţia incomplectă, etc. E foarte răspândită la noi păre­rea că educaţia fetelor trebuie să se deosebească radical de aceia a băeţilor. S’a tot spus în ultimele de­cenii, că de aceia femeile noastre, de oraş, se gândesc numai la lux, fiindcă n’au învăţat sistematic menajul!... In străinătate ţărăncile gătesc tot aşa de bine ca şi femeile burgheze, dar asta n’au învăţat-o la şcoală, ci acasă. Uşurinţa, neîn­­demânarea, nehărnicia, risipa, etc. a femeilor de funcţionari, ofiţeri, etc. proveniau din lipsa de cultură şi mai ales din viaţa­­parazitară a bărbaţilor lor , erau cusururi de clasă. Menajul şi maternitatea nu sunt filosofii atât de adânci, încât să ceară o accentuată specializare. In genere, nu prea cred în specializări. Există o singură specialitate : inte­ligenţa, sprijinită de energie şi bu­năvoinţă — tot restul e diletantism. Dar, în ori şi ce caz, faţă de cele ce învaţă un om în lunga lui viaţă, — menajul, croitoria, creşterea co­piilor nu joacă un rol prea mare. In Apus femeile le învaţă jucân­­du-se !... Şi nici nu se poate sus­ţine că instrucţia bărbătească, ori activităţile bărbăteşti, ar fi Incom­patibile cu dragostea pentru ocupa­ţiile specific femenine. E absurd !... Bărbaţii cei mai renumiţi au ară­tat un viu interes pentru chestiunile gospodăriei. îmi pare rău că nu pot cita din memorie multe nume. Unul e Goethe !... A stat mulţi ani, îm­preună cu fiul său, şi fiindcă no­­ră-sa — intelectuală ! — era abso­lut incapabilă în gospodărie, se o­­cupa el de toate amănuntele. Strind­berg ţinea atât de mult la curăţe­nie, încât aşeza câte-un obiect în colţuri ascunse, prăfuite, ca să va­dă dacă-l va găsi mutat din loc— Adică cum : bărbatului nu-i place casa curată, cu gust aranjata, mân­care bună, funcţionarea exacta a gospodăriei, etc. ?!... Am credinţa că un bărbat care ar fi silit să ia ocupaţiunile femeii, ar ajunge după şase luni să te facă mai bine decât femeia , fiindcă-i mai inteligent şi mai îndemânatic. Am şi văzut acea­sta, în lagărele de internat­. De alt­fel, în străinătate, acum după răz­boi, femeia ajută bărbatului în ocu­paţiile lui, şi bărbatul, femeii, in o­­cupaţiile ei. Vremurile au adus aşa lucrurile : scumpetea, lipsa de bra­ţe, etc. La Montmorency, şedea deasupra mea un englez, profesor la Hautes études, — grav şi co­rect, cum sunt englezii. Ei bine, în fiecare dimineaţă, freca parchetul, scotea cenuşa din chemineu, o căra afară, aprindea, focul, pregătea cea­iul, etc. Nevastă-sa făcea alte tre­buri. Femeia de menaj venea la 10 şi stătea până la 12. Pe un alt ve­cin al meu, funcţionar de bancă, îl vedeam după masă în bucătărie, ştergând farfuriile­­... De cultiva­rea legumelor șî a florilor, de în­grijirea pomilor, nu mai vorbesc. In Germania, în Franța, în Aus­tria^—desigur, pretutindeni in Iu­ (Cititi continuare tn pag. ll-o) R ugăm Academia Bucuria pe care am simţit-o cu toţii la aflarea conţinutului testa­mentului lui Jacques Elias a putut să nu fie tocmai mare pentru Aca­demia Română. Sarcina ce i se la­să şi i se dă este, în adevăr, foarte mare. E frumoasă şi nobilă, dar e grea. Cu toate astea rugăm Acade­mia să se grăbească a o primi, caci tot ea este acela care a ţinut cel mai sus steagul intelectualităţii în ţara asta. Cunosc în parte mo­dul de administraţie al Academiei, în special felul minunat în care şi-a exploatat pe vremuri, moşiile. S’a dovedit că chiar în chestiile cele mai vulgare şi mai materiale, inte­lectualii, când vor, sânt mai price­puţi, mai progresişti şi mai um­ani decât ori­cine.­­ Ori­ce defecte ar fi avut, admi­nistraţia Academiei Române a fost exactă, cinstită, obiectivă. De­ aceia ea a rămas săracă cu toate bunu­rile imense ce i-au trecut prin mâini. Să binevoiască deci Academia să se jertfească mai departe şi să pri­mească însărcinările pe care i le-a dat marele patriot şi binefăcător Jacques Elias. Numai ea va putea corespunde dorinţei ei lui, numai în mâinile ei legatul îşi va atinge sco­pul. Altfel D-zeu ştie ce se va alege din fapta nobilă a bogătaşului gene­ros la pungă şi la suflet. E destul să ne gândim că, dacă Academia refuză, a doua la rând pentru aducerea la îndeplinire a prevederilor testamentare e... primă­ria Capitalei. Credem că ajunge o măciucă la un car de oaie şi Aca­demia se va hotărî. I. T. In primul articol din „Viitorul” de eri, 6 Iunie, ep ecfip fpYilia! * „actualele adunări au inteles să lucreze serios votând un mare număr de legi de-o necontestată valoare $1 INUTILITATE”. ...Curat, gura păcătosului! P. Carnetul nostru Cultivarea Orice feL unui obicei sau chiar a unui viciu social, nu e decât o primă ce se dă hipocriziei. Exemplul cel mai elocvent ni-l dă legea pentru interdicţia alcoolului în America. După anchetele sincere cari s’au întreprins’, prohibiţia aceas­ta n’a făcut decât să promoveze iscu­sinţa băutorilor — şi, să le ascută setea... Ceea ce se împlinea din obi­cei, se face azi cu satisfacţia supre­mă a triumfului: triumful de a bea, totuş, împotriva pericolului sancţiu­nii. Iar viciul nu numai că n’a fost lecuit­, dar s‘a împătimat mai tare cu nevoia de a răpune împotrivirea. Şi băutorii au băut la fel,­­ dar cu mai multă plăcere, cu plăcerea ştiută a gustării fructului oprit. Dar, iată că promovarea hipocri­­ziei individuale se împleteşte cu o comică şiretenie oficială. O telegra­mă ne anunţă că vapoarele din por­turile americane pot avea pe bord oricâtă cantitate de alcool... Aţi în­ţeles : nu se poate bea în chip legal decât pe bordul unui vapor ! Totul va şi arşi, desigur, printr’o imensă glumă. Pentru un motiv foarte simplu : pentru că oricât, de noui şi de făcuţi pe... măsură ar fi cetăţenii nouei lumi, nu se poate împlini prin prescripţiuni legale şi comandamente formale, ceea ce e dat numai unei lungi educaţii să desfa­că şi să îndrepte. Legea poate înoi cu greu chiar raporturile exterioare­ dintre oameni, — cum ar putea ea săi schimbe însăşi deprinderea nor­mală a celor ce-au fost până acum permise şi fireşti ? De-ar fi posibil aşa ceva, s’ar vo­ta lesne o lege prin care oamenii ar fi obligaţi să fie inteligenţi şi mo­rali. ...S’ar vota aiurea, negreşit, fiind­că, la noi, care parlament ar avea imprudenţa sft strice ordinea stabi­lită cu asemenea revoluţie ? D. T. Citiţi „Adevărul Literar* Mare vâlvă intre părinţi, că dascălii de toate gradele s’au gîndit să utilizeze, ca mijloc de luptă, neutru revendicările lor, şi refu­zul de a examina pe elevii pregă­tiţi în particular •••• Nu s’a emoţionat nimeni când jignitoT­ nu s’a’gâîîdît nimeni la substratul adânc dureros al aces­tei antiteze, — flămânzi cari re­fuză nişte bani­­.„ Fireşte, aceasta din urmă era numai durerea noastră­.­Şi acum se strigă : profesorii lo­vesc în cultură, profesorii lovesc în părinţii nevinovaţi ai elevilor pregătiţi în particular. Nu sunt sigur dacă nu s’a scris chiar cuvântul crimă, — o co­mit, fireşte, profesorii­... Ei bine, nu ! Profesorii nu lovesc în cultură, profesorii nu lovesc în nevino­vaţi ! Nu lovesc în cultură, pentru­ că la examenele particulare nu e vor­ba de creat cultura, ci e vorba de controlat cultura , elevii particu­lari se prezintă înaintea comisiu­­nilor de examinare cu materiile în­văţate de-acasă, pregătiţi de pre­paratori, de părinţi sau... de ei în­­şi­şi, iar comisiunile îi examinea­ză şi îi declară reuşiţi, corigenţi, ori repetenţi- Atâta tot. Aşa­dar, să nu ne facem că nu pricepem despre ce-i vorba. A, dar părinţii sunt loviţi! Fireşte, dacă nu se ţin examene particulare în iunie, nu se pot ob­ţine certificate de clasă.­Foarte adevărat. Dar să fim bine înţeleşi că-i vor­ba de certificate, nu de cultură. Şi, după ce ne-am lămurit asu­pra acestui punct, să trecem şi la cealaltă latură a chestiunei: pă­rinţi nevinovaţi şi profesori vino­vaţi. Părintele nevinovat strigă pro­fesorului vinovat: — Copilul meu pierde anul, dacă nu-l examinezi!... Şi ce-i răspunde profesorul vi­novat ? Iată : — Onorate tată de familie, ori­­cine-i fi d-ta, îmi pare foarte rău că pierde copilul d-tale un an. Foarte rău, pentru­ că si eu am k* lodk4 duie;ite unui _ _ _ ar, cu gândul la colegii mei de .. Ia sate, te întreb şi eu : cine oare îl întreabă pe învăţător dacă nu-i nevoit din cauza salariului insufi­cient, să nu-şi dea copilul la oraş, la liceu, cum doreşte, ci să-l fie lângă dânsul, la ţară ? Copilul lui pierde vai! nu un an de şcoală, — pierde complect şcoala secundară, pierde dreptul de a se instrui şi de a se ridica pe­ treptele sociale!­Şi care-i oare vina lui ? Apoi, întorcându-ne la noi, ces­­tia de la oraşe, te rog să te gân­deşti la următorul­­ lucru : învăţă­tura e, în orice caz, o nevoie mai de lux, ca să zic aşa, de cât, de­ pildă, sănătatea. Asta o recunoşti, de­sigur. Ei bine, copilul d-tale pierde un an de şcoală. Dar pe mine cine mă întreabă dacă copilul meu, din pricina sa­lariului insuficient pe care mi-l dă Statul, nu pierde un an, ori mai mulţi din viaţă, fiindcă nu-l pot­ hrăni şi îngriji cum trebuie ? Cine mă întreabă dacă iarna co­pilul meu, doarme într’o cameră destul de încălzită, ca să nu-i pri­mejduiască sănătatea, ori dacă se duce la şcoală cu haine şi cu ghete care să-l proteje suficient de frig ? Și cine mă întreabă dacă vara pot să-l duc la aer curat, când el are numaidecât nevoe de asta pentru sănătatea lui ? D-ta te plângi că copilul d-tale pierde un an de școală, — cui ? celui de care nimănui nu-i pasă dacă copilul lui pierde ani de viață ? ... Te-ai gândit la asta, stimate tată de familie ? * Dar ești nevinovat (Citiți continuarea in pag. II-a) # A­rh­ivAriu­ri binele psrtrate die M. CARP Chestia zilei E­xplicaţie NEA GHIŢA: Da, de ce-or fi vrând Crătienii să intre şi în biserica oamenilor? NEA NAE: Ce, n-ai înţeles?... Au acaparat solul, au acaparat subsolul şi acum vor să acapareze şi ce­rul.

Next