Adevěrul, martie 1924 (Anul 37, nr. 12299-12324)
1924-03-28 / nr. 12322
* * * \ f Alegerea de la Romanaţi Învăţămintele el Intre partidul naţional şi cel ţărănesc In tarile cu adevărat parlamentare, rezultatele alegerilor parţiale sunt considerate ca un mijloc de a pipăi pulsul opiniei publice. Cine însă spune că noi suntem o ţară cu adevărat parlamentară? Deci nimeni, absolut nimeni, nu va trage din această ultimă alegere o învăţătură sau o concluziune de fapt. Lucrurile vor merge înainte, cum au mers şi până acum, până când dintr'un motiv oarecare nu vor mai merge, fie că vor surveni împrejurări cari vor forţa la o schimbare de regim, fie că guvernul actual va fi obosit de elaborarea atâtor legi şi creaţiuni şi va socoti că „partidul“ are nevoie să se odihnească şi să digere... Cu toate acestea rezultatul alegerei de la Romanaţi este foarte eloquent. Luându-l aşa cum este în aparenţă, toţi cei interesaţi se declară mulţumiţi. Guvernul şi-a trecut candidatul, partidul ţărănist a obţinut cel mai mare număr de voturi între partidele de opoziţie, dar şi numărul voturilor obţinute de partidul naţional este formidabil. In fond motiv de adevărată mulţumire nu are nimeni. Guvernul, de ce ar avea? A exercitat presiuni şi ingerinţe, a operat asupra urnelor, pentru ca să obţie ceva mai mult decât a treia parte a voturilor exprimate pentru a vedea deci că faţă de opoziţie, se află într’o infimă minoritate. Iar partidele de opoziţie văd clar că din lupta lor, în care s’au combătut intre ele, cel puţin tot atâta, cât au combătut guvernul, numai acesta a câştigat, căci dacă, în cifre el a ieşit învins, în ce priveşte rezultatul practic a ieşit învingător. Candidatul său intră în Cameră şi ocupă un loc, care ar fi fost cu siguranţă al opoziţiei democratice, dacă ea dădea lupta cu un front unic şi cu concentrarea forţelor ei. Cu deosebire interesantă este lecţia ce se degajează din rezultatul alegerei de la Romanaţi, pentru aprecierea şanselor în viitor ale partidului ţărănesc. In interesul unei mai repezi refaceri a vieţei noastre publice, în sensul democraţiei, al sincerităţei şi al adevărului, preconizăm unirea partidelor democratice. Dar rezulatul alegerei de la Romanaţi arată pentru oricine vrea să vadă, mersul ascendent al partidului ţărănesc, care, cu totul în inferioritate faţă de toate celelalte partide în ce priveşte mijloacele materiale de luptă, cucereşte tot mai mult massere mari ale acestui popor, ţărănimea, prin simpla forţă a ideilor sale. Din acest punct de vedere, ni se pare că o desfăşurare a evenimentelor politice care ar aduce îndată partidul ţărănesc la cârmă, singur sau în tovărăşia altor partide, nici nu ar fi în avantajul său. Răspunderea lui ar fi angajată în condiţii în cari nu ar putea face faţă aşteptărilor ce pun într’însul sprijinitoriisăi. Pe când ducând înainte luptade opoziţie, lărgind tot mai mult cercul propagandei sale, înfigânduse tot mai mult în sufletul mulţimei ţărăneşti ca expresiune a nevoilor ,şi năzuinţelor ei, partidul ţărănesc este sigur de viitor. Vremea lucrează pentru dânsul. Dar această tărie a lui şi aceste şanse ale lui în viitor, trebue să atragă atenţiunea celuilalt partid democratic, care s’a dovedit tare la Teleorman, atenţiunea partidului naţional, asupra blocului de forţă ce s’ar putea crea, dacă el s’ar uni cu partidul ţărănesc, ba trebue să-i atragă atenţiunea asupra faptului că acordul dintre aceste două partide poate forma pârghia care să prăvălească actualul guvern, ca toate metodele lui, absolut periculoase principiilor democratice şi tărei, care numai dacă va fi condusă în conformitate cu aceste principii, se va putea realmente consolida. Ba suntem convinşi că o înţelegere a acestor două puternice partide, ar exercita o atracţie şi asupra celorlalte partide şi grupări politice, întrucât doresc sincer să imprime principiile democratice guvernării acestei ţări. Dacă privim însă programele partidului naţional şi al celui ţărănesc, nu putem descoperi, nicăiri ,o deosebire esenţială între ele, care să justifice dificultăţile ce întâmpină realizarea, acordului. Cea pe care o invoacă unii dintre conducătorii celui dintâi, ni se pare mai mult vi construcţie imaginară. E vorba de principiul luptei de clasă pe care l-ar preconiza partidul ţărănesc, pe când cel naţional ar preconiza armonizarea claselor. Partidul ţărănesc se bizue sau voeşte să se bizue pe ţărănime, adică pe imensa majoritate a acestei ţări. Aceasta însemnează poate că e un partid care tinde să reprezinte o clasă, cea mai numeroasă clasă a organismului social român, dar nu că tinde să lupte împotriva intenselor tuturor celorlalte clase. Partidul naţional ar trebui să nu se sperie de cuvinte şi să considere realităţile. El a fost la nobila sa origine un partid naţional, care reprezintă sub un regim de subjugare interesele morale şi naţionale ale unui popor întreg. Dar odată acest popor liberat, odată elementele ce-l compun, slobode, în mod fatal ele se vor grupa după interese şi tendinţe politice, nu naţionale, în grupări politice deosebite, după interesele şi aspiraţiunile lor naturale. Intr’o democraţie parlamentară toate partidele la un loc, guvern şi opoziţie, formează doar naţiunea, toate sunt naţionale şi ceea ce le deosibeşte sunt interesele diverse ale păturilor sociale pe cari se reazimnă şi de a căror încredere se bucură. Asemenea despărţire pe clase, pe pături sociale există de când există regim parlamentar. Şi dacă partidul naţional are într’adevăr aprehenziunea de a recunoaşte realitatea, de a spune lucrurilor pe nume sau dacă într’adevăr crede că partidul ţărănesc are tendinţa conştientă, sau va fi împins în dezvoltarea sa naturală, să ducă o luptă de clasă care ar putea deveni primejdioasă, ce mijloc mai sigur de a preîntâmpina această primejdie decât de a se uni cu dânsul, pentru ca astfel să dilueze caracterul lui prea pronunţat de clasă, asigurând în acela? timp biruinţa principiilor democratice în conducerea ţarei ? Aceasta cu atât mai mult cu cât partidul ţărănesc s’a declarat totdeauna gata la o înţelegere... Sincerul Anul XXXVII. No. 123227 LH Mfflipianir f nul» ora 4 Lei exemplarul io străinătate C Vineri 28 Martie 1924 Adeverii! maATani I 8 ,888*“1W7 \ CONST. MILLE 1837—13*9 NĂZBÂTII_______ N’are ce facei D-nul dr. Anghelescu, pe care admiratorii îl numesc de mult „regele gafei“ este, orice-aţi zice, un om milos. D-sa s-a prezintat alaltăeri la Cameră şi a cerut voie deputaţilor să aducă legea învăţământului mai întâi la Senat. — De ce?, lau întrebat deputaţi. — Fiindcă Senatul n’are ce face, a răspuns candidat domnul doctor. Iată un sentiment caritabil. D-nul doctor dă Senatului de discutat o lege aşa cum dai, fără să ai nevoie, unui pui sărman să-ţi şteargă gardul de praf pentru a-l putea milostivi cu un pol... Vorba e numai: dacă discută și votează o lege a d-lui dr. Anghelescu înseamnă oare că... face ceva ? ■ —------- KIX. Ruşii şi Basarabia Sântem încă în faza conjecturilor cu privire la întorsătura ce urmează să ia conferinţa dela Viena. Pe când intenţiile delegaţiei române sânt cunoscute de mai ’nainte, căci nimeni nu s’a gândit să facă din ele un mister, ruşii nu şi-au dat încă pe faţă jocul. Nu aruncăm cuvântul la întâmplare, căci ceeace fac işii e în adevăr un joc, dar foarte puţin abil. Nu numai c’au organizat, in ţara lor, o vehementă campanie de presă şi întruniri împotriva Basarabiei — şi intr’o ţară fără libertatea cuvântului vorbit sau scris o asemenea campanie nu poate fi atribuită decât guvernului , dar şi în mod oficial guvernul sovietic, pe cale de corespondenţă diplomatică, are faţă de România o atitudine foarte agresivă, lucru fără înţeles în clipa când începi tratative. .Astfel, d. Cicerin, ministrul de externe, în telegrama adresată d-lui Poincaré, rut se mulţumeşte să spue că nu recunoaşte votul de unire al Sfatului Ţării, dar înşiră o sumă de mahalagisme asupra condiţiilor in caii votul acela a fost dat, pretinzând c’a fost zmuls cu forţa brutală. Ba, cu acest prilej, fostul diplomat al jarului nu se ruşinează să recurgă la mărunte intrigi politicianiste, afirmând că noi am luat Basarabia cu sprijinul lui Mackensen şi sub direcţia germanofilului Marghiloman. Poincaré ştie perfect că dacă Mackensen era aici pe vremea aceea, vina nu este a noastră ci a ruşilor, şi că unirea Basarabiei cu România nu poate depinde de gradul in care primul-ministru al momentului era agreabil sau dezagreabil aliaţilor. Dacă d. Cicerin vrea să arate că diplomatul bolşevic de azi poate rămânea la înălţimea de concepţii şi mijloace a diplomatului ţarist de eri — mai ales când ii întrupează pe amândoi aceeaşi persoană — dovada e strălucită. Dar cu aceasta n'a demonstrat încă dreptul Rusiei comuniste de a menţine sub jug o provincie pe care regimul tarist o cotropise printr’un jaf odios. La Romanaţi guvernul a obţinut 13.440 voturi faţă de cele 22.592 ale opoziţiei. ...Şi iată cum se învederează cu cifre ce dreptate avea oficiosul liberal când susţinea că blocul opoziţiei e absurd şi monstruos!... ilului liberal Legea comercializărei la Cameră Declaraţiile opoziţiei Adunarea deputaţilor a luat în discuţie proectul de lege pentru comercializarea bunurilor statului, şi în vederea acestei discuţiuni toate forţele majorităţei guvernamentale au fost mobilizate ori la Cameră. Prima zi a discuţiei a marcat limpede frontul compact pe care majoritatea ţine să-l facă întru susţinerea proectului. Majoritatea n’a fost numai compactă, a fost dârză, adopând o atitudine agresivă şi provocătoare la adresa opoziţiei. Se vedea bine că liberalii sunt hotărîţi să apere cu orice preţ proectul. Faptul nu se explică numai prin cuvântul de ordine pe care l-au primit deputaţii liberali. El are o explicaţie mai apropiată. Liberalii ştiu că legea comercializării este legea partidului, e mana cerească, exilul revărsat cu îmbelşugare pe ogorul liberal. Atâtea societăţi cointeresate de alcătuit în familie, atâtea tovărăşii leonine cu bunurile statului, atâtea perspective ademenitoare! Cum să nu fie strâns uniţi şi mai cu osebire cum să nu fie agresivi liberalii cu cei ce încearcă să zădărnicească o afacere aşa de formidabilă ? Dar dacă majoritatea e solidară şi dârză, în schimb opoziţia s’a prezentat dacă nu dezbinată, în orice caz lipsită de unitatea tactică cerută de o luptă ca aceea care începe. * Partidul naţional a precedat discuţia de o declaraţie care a fost citită de d- Emil Haţiegan. Cetirea declaraţiei a fost întreruptă de vociferări îngrozitoare din partea majorităţei. Nota iritantă pentru liberali pe care o conţine începutul acestei declaraţii— anume afirmarea că guvernul liberal a falsificat voinţa ţărei prin fraudă şi furt de urne, numai pentru ca să poată acapara bunurile statului prin legea aceasta — nu poate justifica atitudinea lipsită de cumpăt a majoritate!. Declaraţia partidului naţional accentuiază asupra faptului că legea comercializării întreprinderilor statului e o lege de acaparare a acestor bunuri în folosul băncilor şi întreprinderilor liberale. Ea subliniază învinuirea ce i s-a adus proectului că scoate de sub administraţia guvernelor bunurile statului şi împedică controlul legal şi constituţional al parlamentului asupra felului cum vor fi concesionate aceste bunuri. Declaraţia conţine în partea ei finală şi un angajament, acela că partidul naţional — socotind proectul ca lipsit de temeiu constituţional şi legal — nu va ţine socoteală de acest proect în libera administrare a bunurilor statului, atunci când va fi la putere. * Gruparea d-lui Argetoianu, printr’o declaraţie cetită de d. Petre Dragomirescu, a arătat în mod categoric că respinge proectul în întregime şi ca atare so poate inutil a mai intra în examinarea lui amănunţită. Declaraţia subliniază caracterul de lovitură de stat al îndrăzneţului proect Nu este admisibil ca alături de guvernul legal responsabil, să se înfiinţeze un consiliu superior de control şi de îndrumare, care să dispute în mod suveran, de avuţiile ţării, în afară de drepturile de control ale parlamentului. Acest consiliu de control va fi în realitate un guvern economic ocult în a căruia compoziţie majoritatea liberală este asigurată prin lege, ceea ce constitue o odioasă tentativă de acaparare de partid. Declaraţia arată apoi că pentru comercializarea întreprinderilor statului nici nu e nevoie de o lege excepţională, căci ea se poate face şi pe temeiul legislaţiei în vigoare, prin hotărîrea parlamentului pentru fiecare caz în parte. # A luat apoi cuvântul d- N. Iorga, care a făcut o declaraţie scurtă şi cuprinzătoare. D-sa a spus că gestul liberalilor cari au adus această lege e lipsit de elegantă, că legea e proastă şi că şeful partidului naţionalist democrat îşi rezervă dreptul de a vorbi mai pe larg în cursul discuţiei, când va arăta toată zădărnicia ce se cuprinde în lege. In urmă a trecut la tribună d. Madgearu, care n’a făcut nici o declaraţie în numele partidului ţărănist, ci a intrat direct în examinarea proectului. D-sa a făcut o critică severă proectului, a arătat că e o lege de acaparare liberală, că prin sistemul de exploatare a întreprinderilor statului propus prin proect statul va fi totdeauna păgubit, că consiliul superior de control nu oferă nici o garanție de impartailitate, că deputată majorităţei vor vota o lege... personală, căci nimic nu e în proect care să-i împiedice de a face parte din consiliile întreprinderilor comercializate. D. Madgearu va continua astăzi. * Sub aceste auspicii a început ori discuția proectului comercializării. Cu toată atitudinea ei dârză, majoritatea şi-a dat seama de slăbiciunea situaţiei ei morale în faţa unui proect aşa de îndrăzneţ In deosebi a impresionat critica privitoare la înfiinţarea consiliului superior, care va dispune în mod suveran de toate bogăţiile ţărei fără nici o posibilitate de control din partea parlamentului. Se veniila chiar printre majoritari ideea unui amendament care să ceară ca fiecare întreprindere nouă să fie înfiinţată pe baza unei legi speciale trecută prin parlament. Ar fi deci o revenire la prima idee a d-lui Vintilă Brătianu. Proectul comercializării a deschis în parlament o dezbatere din cele mai urâte pentru guvern. Probabil că-şi dă el sigur seama de aceasta, de aceea a şi luatmăsuri ca discuţia să fie repede înăbuşită. La nevoie se va aplica dispoziţia modificatoare a regulamentului Camerei, care prevede că un singur semnatar al unui amendament poate lua cuvântul în favoarea lui. Propunerea aceasta şi pornirea agresivă a majorităţii arată că s-au luat toate măsurile pentru înfăptuirea bruscată a celei mai odioase legi din câte a trecut prin parlamentul nostru. Cenzor ! Pe aripa veacurilor de C. R. GHIULEA Povara zilelor de astăzi ne excită dorinţa de lucruri noi, mai bune şi mai sigure, în împrejurări mai fericite. Dacă realitatea e prea aspră, alunecăm pe nesimţite în împărăţia visului, ca la un ultim refugiu. Şi „vis“ se învecineşte cu „halucinare“, „narcotizare“, „îmbatare“. De aceia unii oameni —prin calitatea specifică a sufletului lor— materializează nevoia aceasta de visare, adoptând tot soiul de excitante pentru îmbătarea simţurilor: stupefiante, alcool, perversiuni sexuale etc. Chiar şi traiul de aventură, în diversele-i manifestări sociale, ar încăpea în categoria aceasta. Mai Qanigjji, de o structură jsihica mai nobilă, îşi spiritualizează inevitabila nevoe de visare. Dar cum ? Prezentul le oferă foarte greu şi foarte puţin, un prilej. Trecutul e confuz, şi în orice caz, predispune la melancolia regretului din pricina constatării unor fapte mai fericite pe care omenirea le-a pierdut prin propria-i nevolnicie. Comparaţia cu trecutul, în favoarea acestuia, este un lucru descurajant- Procedeul, rămâne un apanaj al poeţilor pesimişti! In schimb, viitorul deschide căi largi fanteziei. Acolo putem muta toate fericirile imaginabile. De aceia, o seamă de oameni—astăzi ca şi altădată — îşi satisfac nevoia de visare speculând, la vidi*. Aşadar au început „prezicerile" asupra secolului următor. Nu vorbim de ghicitorii obişnuiţi cari şi-au făcut din şarlatanism o meserie. Nu vorbim nici de prevestitorii biblici al căror misticism provine din leziuni organice. Ne referim numai la acele personalităţi care, cu cea mai perfectă sinceritate şi bună credinţă, oferă semenilor produsul fantaziei lor. Printre aceşti vizionari se numără şi cunoscutul tehnician neamţ Steinmetz. Şi răspunsul pe care-l dă, este combinat din sfera ocupaţiunilor lui speciale, dar printr-o metodă mai pretenţioasă, mai „ştiinţifică“, decât a lui Wells sau Verne. (De altfel, aceştia din urmă privesc chestiunea mai mult în spaţiu decât în timp şi n’au altă pretenţie decât de a face literatură). Steinmetz este electrician. Prin urmare, în anul 2000 — după dânsul — pământul va fi complect electrificat; altă forţă motrice. în afarâ de fisc triciate, tm va mai fi Secretele celui de al doilea mileniu de la Hristos a mai preocupat şi pe alţii, într’un chip variind odată cu timpul când se producea prezicerea, şi cu persoana vizionarului, Bellamy a sarutat anul 2000 din punct de vedere social-economic. Mercier s-a ocupat de anul 2440 „politic, moral şi cultural“. Dar exemplificarea cea mai tipică ne-o oferă Restif de la Brettonne cu piesa lui în trei acte „Anul 2000“. Restif a trăit în vremea marei revoluțiuni franceze şi deci anul 2000 al lui trebuia să fie domnia deplină a dezideratelor de libertate, egalitate, fraternitate. Insă Restif era un simplu golan, incult si imoral- Din plugar ajunsese lucrător tipograf si apoi s’a pomenit literat. Dar (Citiţi continuarea in pag. lia) utilizată; munca manuală va fi re-meseria lui de căneterie era: client dusă la 4 ore pe zi; omenirea va avea timp suficient pentru ocupaţuri intelectuale şi morale; prin undele electrice, pământenii se vor pune în contact cu alte planete etc. de bordeluri şi seducător de femei. Felul vieţei sale s-a resfrânt întocmai asupra prodigioasei lui opere literare. Restif a fost un descriptiv vulgar al sexualităţii. Zola a făcut un act de ingratitudine dacă n’a recunoscut baza naturalismului său în opera lui Restif de la Brettonne Dar pe când cultura şi talentul vast al lui Zola l-au făcut să închipue o lume viitoare admirabilă în făgăduinţa ei rodnică şi fericită, incultura şi platitudinea lui Restif au zămislit un „an 2000“ cu desăvârşire stupid şi nefiresc. Fantazia lui Restif are — pentru noi, cercetătorii de astăzi — avantajul că ne dă posibilitatea unui oarecare control. Scriind la finele veacului al XVIII, Restif a făcut incursiuni „viitoare“ şi asupra zilelor noastre, înainte de a ajunge la anul 2000. Şi în această privinţă, cel puţin una din previziunile sale poate fi considerată drept remarcabilă. * Pentru d. dr. Costinescu * ■ rentrum vom av salvarea intelectualităţii, şi d. xtr.prtru acesta, Costinescu adresează un apel presei ca să-i vie în ajutor în opera de însănătoşire şi de înfrumuseţare a Capitalei. Presa nu va lipsi nici dela datoria asta. Nu s’a făcut ea oare până astăzi mereu ecoul tuturor nemulţumirilor cetăţeneşti şi n’a criticat ca necontenit toate relele de care suferim ca orăşeni locuitori ai Capitalei? C’ar fi exagerat câte-odată? Nu cred. Mai curând contrariul. Dar mai bine e să fii un gălăgios decât un mut In momentele de faţă o parte din cei mulţi duc o campanie... surdă împotriva actualei comisii interimare, în special împotriva d-lui dr. Costinescu. Prins între critica noastră sinceră şi între atacurile cele oculte şi interesate, înţelegem ca d-sa să fie amărît şi, mai rău încă, să se simtă dezarmat. Dar fiindcă nu se lasă totuşi, ci luptă şi chiamă ajutor, să-i dăm măcar un sfat-Dacă nemulţumire este — şi este — şi nemulţumiţi simt — şi sunt — n’ar fi rău ca reprezentanţi de-ai acestora să fie numiţi în comisia interimară, ca să arate ce pot. Insă nu dintre aceia cari duc amintita campanie surdă numai pe motiv că alţii au primăria pe mână şi nu ei. De-aceia, cel d’întâi d. dr. Costinescu ar trebui să ceară guvernului ca să-i alăture o parte din nemulţumiţii Capitalei, dar pe altă bază decât cea de până acum, şi să-i aleagă din alte mediuri decât cluburile partidului. Ce-ar fi de pilda dacă din fiecare coloare a Capitalei, câte doi de coloare, s’ar trage la sorţi zece noui consilieri, cari să înlocuiască pe zece din cei actuali, traşi iarăşi la sorţi? D. primar poate să fie sigur că ori pe cine ar cădea sorţii, d-sa va avea zece profund nemulţumiţi. Insă sinceri şi fără scopuri ascunse, şi atunci, pe lângă c’ar afla multe, va avea zece buni colaboratori, închizând gura celorlalţi. Şi de oarece alegeri comunale 3 avea multa vreme, sistem fel de sistem rotativ, s’ar putea practica an cu an, mai mulţi ani de-a rândul, şi va fi bine. Poate că n’ar strica şi câte-un reprezentant, în comisie, a celor trei asociaţii de presă. Te pomeneşti c’ar eşi ceva dead. De-aceia mă iscălesc mai mult ca oricând: INDEX. Idei hotărâte şi idei... fixe Am admirat îu totdeauna bogăţia de dicţionar a „Viitorului", adică belşugul lui de cuvinte dintr-o anumită ramură a dicţionarului, aceea a insultelor, şi am admirat generozitatea cu care ne-a tratat, în deosebi pe noi, din belşugu-i proverbial. De aceea ne-a surprins că pe ziua de eri, în loc de insuite, a schiţat la adresa noastră o simpla mustrare, aproape părintească. „Viitorul" a declarat că Adevărul n’are atitudine hotărâtă in nici o chestiune. Cum am citit această apreciere, am eşit în oraş să luăm puţin aier, căci dacă nu este excesiv de frumos să n’ai o atitudine hotărâtă, un asemenea defect nu te împiedică, totuşi, să scoţi capul în lume. Mult mai grav e să ţi se spue că eşti vândut, înstrăinat, duşman dinăuntru, duşman din afară, şi toate celelalte epitete, un număr de vr’o 30.000, cu cari „Viitorul” ne gratifica până ieri şi ne va regratifica, desigur, de azi incolo. Profităm de această clipă de stagnating a „Viitorului" ca să-i recomandăm un examen şi mai cu seamă un auto-examen mai minuţios. Ceea ce-i apare, la noi, ca atitudine nehotărâtă şi deci ca idei şovăitoare, ar putea fi mai curând spiritul de toleranţă, care înţelege toate părerile şi înlesneşte ivirea lor la lumina zilei, pentru ca lumea să judece şi să aleagă în cunoştinţă de cauză. Iar ceea ce „Viitorul” admiră în propriile-i coloane ca idei hotărâte, ar putea fi ceva mai mult decât atâta, căci ar putea fi idei fixe. Asupra acestor nuanțe să mediteze „Viitorul” în scurta pauză de care dispune până Își va reaproviziona vocabularul de insulte. .. Cftrestfo ggtlet — Mă, straşnic secret şi cu votul ăsta, toată lumea votează cu opoziţia, şi iese guvernul! O carte a d-lui Iorga „Arta populară la România". (L’art populaire en Roumanie). „In general, arta populară românească nu-i o artă popularizată, după cum se întâmplă cu mare parte dintre manifestările artistice ale noroadelor. Doar în vestmintele din câteva părţi ale ţării, sau în unele ornamente exterioare de pe la case de s’ar putea recunoaşte oarecari influenţe ale curţilor domneşti şi ale bisericii pornite din Bizanţ„Dar dacă urmăreşti formele astea chiar în vestmintele acele, în felul de clădire, în ornamentaţia sculptată ori pictată (de pildă pe ouăle de Paşti), recunoşti numaidecât caracterul comun care-i stilizarea geometrică, absolut abstractă, a tuturor modelelor înfăţişate de natură. De îndată ce modelele sunt reproduse aşa cum sunt, avem dea face cu o influenţă străină. „Dar formele astea se mai găsesc şi la vecinii din Ucraina şi din Carpaţii polonezi până ’n Grecia, cu infiltraţii în Suedia, de pe urma unei vecinătăţi din trecut. Evident că la temelie şade o artă comună. „Şi nu poate să fie alta decât arta vechilor Traci, a căror însemnătate, în toate privinţile, s’arată tot mai mare. „Fără îndoială că arta asta a influenţat şi faza aceia a artei greceşti despre care ne lămuresc vasele din Dipyle. Căci vechii Dorieni, cărora li le datorăm, sunt doar, cei mai vechi dintre Traci“. Rândurile de mai sus cari servesc de prefaţă frumosului volum scos acum în urmă de d. Nicolae Iorga, sintetizează şi intenţiile autorului şi rezultatele cercetărilor pe care le-a făcut îndelungă vreme în arta populară ţărănească din România. Introducerea pe care o adaugă, „Les origines de l’Art populaire roumain“ (obârşiile artei populare româneşti), comunicare făcută de d-sa la congresul de Istorie de la Bruxelles, lămureşte, cu detalii şi exemple răzimate pe constatări şi deducţii istorice, punctul său de vedere, afirmat încă mai de mult, după acea faimoasă expoziţie de artă populară din Berlin (1909) şi după ce, în Convorbiri Literare, d. Tzigara Samurcaş a atras atenţia asupra asemănării dintre arta ————■—————MMM—MMI populară suedeză şi cea românească. „Portul popular românesc" volumul d-lui Iorga scos la 1912 la Văleni, dând explicarea semuirilor dintre cele două arte populare punea de fapt tema ce se desvolta în „Arta populară în România“ cu mult înaintea infiltraţiilor slave ori maghiare. Şi chiar mult înaintea colonizării şi stăpânirii romane, exista, în locurile astea, din fundul Carpaţilor, până’n văile Anatoliei şi până’n Caucaz, rasa Traco-Ilirilor. Aceştia, în special Tracii, mai numeroşi, mai rezistenţi şi mai înl stare să aibă şi să desvolte o civilizaţie, au avut desigur o artă proprie ale cărei elemente se găsesc împrăştiate astăzi din Suedia până în marginea Persiei şi din Ucraina până la coastele Adriaticei. Aşa fiind, asemuirile dintre arta noastră populară şi acea a vecinilor nu se pot explica numai printr’o influenţare ci mai cu seamă dir obârşia lor comună. D-l Iorga socoate chiar că se pot fixa intr’o bună măsură caracterele artei trace şi după deducţiile sale urmează că la noi în tară, în vechiul regat, o regiune muntoasă pornită din Prahova şi până în Bucovina, a păstrat fondul de artă originar. In ce constă acest fond nealterat de nici o influenţă, arată d. Iorga în primul capitol al cărţii d-sale, intitulat „Caracteres â éliminer“. Vedem aici cum au apărut prin vremuri toate influenţele străine, de la cea bizantină cu profuziunea ei de vir, stăvilită între două judeţe, Argeş şi Dâmboviţa care au fost mai aproape de bogatele curţi domneşti (ceia ce şi până azi a mai rămas în costume) la cea dalmata, şi la cea turcească, fără îndoială, cea mai puternică din toate. Dar dacii influenţele astea se resimt în unele regiuni, regiunea aceia muntoasă de care am pomenit nu pare să fi fost contaminată de nimic. Acolo cusăturile, alesurile, scoarţele şi olăria îşi păstrează vechea tradiţie pe care vremurile n’au putut’o înlocui. Cu simţitoare deosebiri de preferinţe în ce priveşte armonia culorilor şi a nuanţelor lor, mai vii în Muntenia, mai blajine, mai stinse mai melancolice în Moldova, lucrurile de artă ţărănească găsite aici. (Cititi continuarea in pag. 11-a).