Adevěrul, martie 1924 (Anul 37, nr. 12299-12324)

1924-03-28 / nr. 12322

* * * \ f A­legerea de la Romanaţi Învăţămintele el Intre partidul naţional şi cel ţărănesc In tarile cu adevărat parlamenta­re, rezultatele alegerilor parţiale sunt considerate ca un mijloc de a pipăi pulsul opiniei publice. Cine însă spune că noi suntem o ţară cu adevărat parlamentară? Deci ni­meni, absolut nimeni, nu va trage din această ultimă alegere o învă­ţătură sau o concluziune de fapt. Lucrurile vor merge înainte, cum au mers şi până acum, până când dintr'un motiv oarecare nu vor mai merge, fie că vor surveni împreju­rări cari vor forţa la o schimbare de regim, fie că guvernul actual va fi obosit de elaborarea atâtor legi şi creaţiuni şi va socoti că „partidul“ are nevoie să se odihnească şi să digere... Cu toate acestea rezultatul ale­­gerei de la Romanaţi este foarte e­­loquent. Luându-l aşa cum este în aparenţă, toţi cei interesaţi se de­clară mulţumiţi. Guvernul şi-a tre­cut candidatul, partidul ţărănist a obţinut cel mai mare număr de vo­turi între partidele de opoziţie, dar şi numărul voturilor obţinute de partidul naţional este formidabil. In­ fond motiv de adevărată mulţumire nu are nimeni. Guver­nul, de ce ar avea? A exercitat pre­siuni şi ingerinţe, a operat asupra urnelor, pentru ca să obţie ceva m­ai mult decât a treia parte a vo­turilor exprimate pentru a vedea deci că faţă de opoziţie, se află în­­tr’o infimă minoritate. Iar partidele de opoziţie văd clar că din lupta lor, în care s’au combătut intre ele, cel puţin tot atâta, cât au combătut guvernul, numai acesta a câştigat, căci dacă, în cifre el a ieşit învins, în ce priveşte rezultatul practic a ieşit învingător. Candidatul său in­tră în Cameră şi ocupă un loc, care ar fi fost cu siguranţă al opoziţiei democratice, dacă ea dădea lupta cu un front unic şi cu concentrarea forţelor ei. Cu deosebire interesantă este lecţia ce se degajează din rezultatul alegerei de la Romanaţi, pentru a­­precierea şanselor în viitor ale par­tidului ţărănesc. In interesul unei mai repezi refaceri a vieţei noastre publice, în sensul democraţiei, al sincerităţei şi al adevărului, preco­nizăm unirea partidelor democra­tice. Dar rezulatul alegerei de la Romanaţi arată pentru oricine vrea să vadă, mersul ascendent al par­tidului ţărănesc, care, cu totul în inferioritate faţă de toate celelalte partide în ce priveşte mijloacele materiale de luptă, cucereşte tot mai mult massere mari ale acestui popor, ţărănimea, prin simpla forţă a ideilor sale. Din acest punct de vedere, ni se pare că o desfăşurare a evenimen­telor politice care ar aduce îndată partidul ţărănesc la cârmă, singur sau în tovărăşia altor partide, nici nu ar fi în avantajul său. Răspunde­rea lui ar fi angajată în c­ondiţii în cari nu ar putea face faţă aşteptă­rilor ce pun într’însul sprijinitorii­­săi. Pe când ducând înainte lupta­­de opoziţie, lărgind tot mai mult cercul propagandei sale, înfigându­­se tot mai mult în sufletul mulţimei ţărăneşti ca expresiune a nevoilor ,şi năzuinţelor ei, partidul ţărănesc este sigur de viitor. Vremea lucrea­­ză pentru dânsul. Dar această tărie a lui şi aceste şanse ale lui în viitor, trebue să a­­tragă atenţiunea celuilalt partid de­mocratic, care s’a dovedit tare la Teleorman, atenţiunea­­ partidului naţional, asupra blocului de forţă ce s’ar putea crea, dacă el s’ar uni cu partidul ţărănesc, ba trebue să-i a­­tragă atenţiunea asupra faptului că acordul dintre aceste două partide poate forma pârghia care să pră­vălească actualul guvern, ca toate metodele lui, absolut periculoase principiilor democratice şi tărei, ca­re numai dacă va fi condusă în conformitate cu aceste principii, se va putea realmente consolida. Ba suntem­­ convinşi că o înţelegere a acestor două puternice partide, ar exercita o atracţie şi asupra celor­lalte partide şi grupări politice, în­trucât doresc sincer să imprime principiile democratice guvernării acestei ţări. Dacă privim însă programele partidului naţional şi al celui ţără­nesc, nu­ putem descoperi, nicăiri ,o deosebire esenţială între ele, care să justifice dificultăţile ce întâmpi­nă realizarea, acordului. Cea pe care o invoacă unii dintre condu­cătorii celui dintâi, ni se pare mai mult vi construcţie imaginară. E vorba de principiul luptei de clasă pe care l-ar preconiza partidul ţă­rănesc, pe când cel naţional ar pre­coniza armonizarea claselor. Parti­dul ţărănesc se bizue sau voeşte să se bizue pe ţărănime, adică pe imensa majoritate a acestei ţări. Aceasta însemnează poate că e un partid care tinde să reprezinte o clasă, cea mai numeroasă clasă a organismului social român, dar nu că tinde să lupte împotriva inten­selor tuturor celorlalte clase. Par­tidul naţional ar trebui să nu se sperie de cuvinte şi să considere realităţile. El a fost la nobila sa origine un partid naţional, care re­prezintă sub un regim de subjugare interesele morale şi naţionale ale unui popor întreg. Dar odată acest popor liberat, odată elementele ce-l compun, slobode, în mod fatal ele se vor grupa după interese şi ten­dinţe politice, nu naţionale, în gru­pări politice deosebite, după intere­sele şi aspiraţiunile lor naturale. Intr’o democraţie parlamentară toa­te partidele la un loc, guvern şi opo­ziţie, formează doar naţiunea, toate sunt naţionale şi ceea ce le deosi­­beşte sunt interesele diverse ale păturilor sociale pe cari se reazimnă şi de a căror încredere se bucură. Asemenea despărţire pe clase, pe pături sociale există de când exis­tă regim parlamentar. Şi dacă par­tidul naţional are într’adevăr apre­­henziunea de a recunoaşte realita­tea, de a spune lucrurilor pe nume sau dacă într’adevăr crede că par­tidul ţărănesc are tendinţa con­ştientă, sau va fi împins în dezvol­tarea sa naturală, să ducă o luptă de clasă care ar putea deveni pri­mejdioasă, ce mijloc mai sigur de a preîntâmpina această primejdie de­cât de a se uni cu dânsul, pen­tru ca astfel să dilueze caracterul lui prea pronunţat de clasă, asigu­rând în acela? timp biruinţa prin­cipiilor democratice în conducerea ţarei ? Aceasta cu atât mai mult cu cât partidul ţărănesc s’a declarat totdeauna gata la o înţelegere... Sincerul Anul XXXVII. No. 123227 LH Mfflipianir f nul» ora 4 Lei exemplarul io străinătate C Vineri 28 Martie 1924 Adeverii! maATani I 8 ,888*“1W7 \ CONST. MILLE 1837—13*9 NĂZBÂTII_______ N’are ce facei D-nul dr. Anghelescu, pe care admi­ratorii îl numesc de mult „regele gafei“ este, orice-aţi zice, un om milos. D-sa s-a prezintat alaltăeri la Cameră şi a cerut voie deputaţilor să aducă legea învăţământului mai întâi la Senat. — De ce?, lau întrebat deputaţi. — Fiindcă Senatul n’are ce face, a răspuns candidat domnul doctor. Iată un sentiment caritabil. D-nul doctor dă Senatului de discutat o lege aşa cum dai, fără să ai nevoie, unui pui sărman să-ţi şteargă gardul de praf pentru a-l putea milostivi cu un pol... Vorba e numai: dacă discută și vo­tează o lege a d-lui dr. Anghelescu în­seamnă oare că... face ceva ? ■ —-------­ KIX. R­uşii şi Basarabia Sântem încă în faza conjecturi­lor cu privire la întorsătura ce ur­mează să ia conferinţa dela Viena. Pe când intenţiile delegaţiei române sânt cunoscute de mai ’nainte, căci nimeni nu s’a gândit să facă din ele un mister, ruşii nu şi-au dat încă pe faţă jocul. Nu aruncăm cuvântul la întâmplare, căci ceeace fac işii e în adevăr un joc, dar foarte puţin abil. Nu numai c’au organizat, in ţara lor, o vehementă campanie de pre­să şi întruniri împotriva Basarabiei — şi intr’o ţară fără libertatea cu­vântului vorbit sau scris o aseme­nea campanie nu poate fi atribuită decât guvernului , dar şi în mod oficial guvernul sovietic, pe cale de corespondenţă diplomatică, are faţă de România o atitudine foarte agre­sivă, lucru fără înţeles în clipa când începi tratative. .Astfel, d. Cicerin, ministrul de externe, în telegrama adresată d-lui Poincaré, rut se mulţumeşte să spue că nu recunoaşte votul de unire al Sfatului Ţării, dar înşiră o sumă de mahalagisme asupra condiţiilor in caii votul acela a fost dat, pretin­zând c’a fost zmuls cu forţa brutală. Ba, cu acest prilej, fostul diplomat al jarului nu se ruşinează să recur­gă la mărunte intrigi politicianiste, afirmând că noi am luat Basarabia cu sprijinul lui Mackensen şi sub direcţia germanofilului Marghilo­man. Poincaré ştie perfect că dacă Mackensen era aici pe vremea a­­ceea, vina nu este a noastră ci a ruşilor, şi că unirea Basarabiei cu România nu poate depinde de gradul in care primul-ministru al momentului era agreabil sau deza­greabil aliaţilor. Dacă d. Cicerin vrea să arate că diplomatul bolşevic de azi poate ră­mânea la înălţimea de concepţii şi mijloace a diplomatului ţarist de eri — mai ales când ii întrupează pe amândoi aceeaşi persoană — do­vada e strălucită. Dar cu aceasta n'a demonstrat încă dreptul Rusiei comuniste de a menţine sub jug o provincie pe care regimul tarist o cotropise printr’un jaf odios. La Romanaţi guvernul a obţinut 13.440 voturi faţă de cele 22.592 ale opoziţiei. ...Şi iată cum se învederează cu cifre ce dreptate avea oficiosul liberal când susţinea că blocul opoziţiei e absurd şi monstruos!... ­ilului liberal Legea comercializărei la Cameră Declaraţiile opoziţiei Adunarea deputaţilor a luat în discuţie proectul de lege pentru co­mercializarea bunurilor statului, şi în vederea acestei discuţiuni toate forţele majorităţei guvernamentale au fost mobilizate ori la Cameră. Prima zi a discuţiei a marcat lim­pede frontul compact pe care ma­joritatea ţine să-l facă întru susţi­nerea proectului. Majoritatea n’a fost numai compactă, a fost dârză, adopând o atitudine agresivă şi provocătoare la adresa opoziţiei. Se vedea bine că liberalii sunt ho­­tărîţi să apere cu orice preţ proec­tul. Faptul nu se explică numai prin cuvântul de ordine pe care l-au pri­mit deputaţii liberali. El are o ex­plicaţie mai apropiată. Liberalii ştiu că legea comercializării este legea partidului, e mana cerească, e­xilul revărsat cu îmbelşugare pe ogorul liberal. Atâtea societăţi co­interesate de alcătuit în familie, a­­tâtea tovărăşii leonine cu bunurile statului, atâtea perspective ademe­nitoare! Cum să nu fie strâns uniţi şi mai cu osebire cum să nu fie a­­gresivi liberalii cu cei ce încearcă să zădărnicească o afacere aşa de formidabilă ? Dar dacă majoritatea e solidară şi dârză, în schimb opoziţia s’a prezentat dacă nu dezbinată, în orice caz lipsită de unitatea tactică cerută de o luptă ca aceea care în­cepe. * Partidul naţional a precedat dis­cuţia de o declaraţie care a fost ci­tită de d- Emil Haţiegan. Cetirea declaraţiei a fost întreruptă de vo­ciferări îngrozitoare din partea ma­jorităţei. Nota iritantă pentru libe­rali pe care o conţine începutul a­­cestei declaraţii— anume afirma­rea că guvernul liberal a falsificat voinţa ţărei prin fraudă şi furt de urne, numai pentru ca să poată a­­capara bunurile statului prin legea aceasta — nu poate justifica atitu­dinea lipsită de cumpăt a majori­tate!. Declaraţia partidului naţional ac­­centuiază asupra faptului că legea comercializării întreprinderilor sta­tului e o lege de acaparare a acestor bunuri în folosul băncilor şi între­prinderilor liberale. Ea subliniază în­vinuirea ce i s-a adus proectului că scoate de sub administraţia guver­nelor bunurile statului şi împedică controlul legal şi constituţional al parlamentului asupra felului cum vor fi concesionate aceste bunuri. Declaraţia conţine în partea ei fi­nală şi un angajament, acela că partidul naţional — socotind pro­ectul ca lipsit de temeiu constitu­ţional şi legal — nu va ţine soco­teală de acest proect în libera ad­ministrare a bunurilor statului, a­­tunci când va fi la putere. * Gruparea d-lui Argetoianu, prin­­tr’o declaraţie cetită de d. Petre Dragomirescu, a arătat în mod ca­tegoric că respinge proectul în în­tregime şi ca atare so poate inutil a mai intra în examinarea lui amă­nunţită. Declaraţia subliniază caracterul de lovitură de stat al îndrăzneţului proect Nu este admisibil ca alături de guvernul legal responsabil, să se înfiinţeze un consiliu superior de control şi de îndrumare, care să dispute în mod suveran, de avuţiile ţării, în afară de drepturile de con­trol ale parlamentului. Acest con­siliu de control va fi în realitate un guvern economic ocult în a căruia compoziţie majoritatea liberală este asigurată prin lege, ceea ce con­­stitue o odioasă tentativă de acapa­rare de partid.­­ Declaraţia arată apoi că pentru comercializarea întreprinderilor sta­tului nici nu e nevoie de o lege ex­cepţională, căci ea se poate face şi pe temeiul legislaţiei în vigoare, prin hotărîrea parlamentului pen­tru fiecare caz în parte. # A luat apoi cuvântul d- N. Iorga, care a făcut o declaraţie scurtă şi cuprinzătoare. D-sa a spus că ges­tul liberalilor cari au adus această lege e lipsit de elegantă, că legea e proastă şi că şeful partidului na­ţionalist democrat îşi rezervă drep­tul de a vorbi mai pe larg în cursul discuţiei, când va arăta toată ză­dărnicia ce se cuprinde în lege. In urmă a trecut la tribună d. Madgearu, care n’a făcut nici o de­claraţie în numele partidului ţără­nist, ci a intrat direct în examina­rea proectului. D-sa a făcut o cri­tică severă proectului, a arătat că e o lege de acaparare liberală, că prin sistemul de exploatare a în­treprinderilor statului propus prin proect statul va fi totdeauna păgu­bit, că consiliul superior de control nu oferă nici o garanție de impar­­tailitate, că deputată majorităţei vor vota o lege... personală, căci nimic nu e în proect care să-i îm­piedice de a face parte din consi­liile întreprinderilor comercializate. D. Madgearu va continua astăzi. * Sub aceste auspicii a început ori discuția proectului comercializării. Cu toată atitudinea ei dârză, majo­ritatea şi-a dat seama de slăbiciu­nea situaţiei ei morale în faţa unui proect aşa de îndrăzneţ In deosebi a impresionat critica privitoare la înfiinţarea consiliului superior, care va dispune în mod suveran de toate bogăţiile ţărei fără nici o posibili­tate de control din partea parla­mentului. Se veniila chiar printre majoritari ideea unui amendament care să ceară ca fiecare întreprin­dere nouă să fie înfiinţată pe baza unei legi speciale trecută prin par­lament. Ar fi deci o revenire la prima idee a d-lui Vintilă Brătianu. Proectul comercializării a des­chis în parlament o dezbatere din cele mai urâte pentru guvern. Pro­babil că-şi dă el sigur seama de a­­ceasta, de aceea a şi luat­­măsuri ca discuţia să fie repede înăbuşi­tă. La nevoie se va aplica dispozi­ţia modificatoare a regulamentului Camerei, care prevede că un singur semnatar al unui amendament poa­te lua cuvântul în favoarea lui. Propunerea aceasta şi pornirea agresivă a majorităţii arată că s-au luat toate măsurile pentru înfăptui­rea bruscată a celei mai odioase legi din câte a trecut prin parla­mentul nostru. Cenzor ! Pe aripa veacurilor de C. R. GHIULEA Povara zilelor de astăzi ne exci­tă dorinţa de lucruri noi, mai bune şi mai sigure, în împrejurări mai fericite. Dacă realitatea e prea as­pră, alunecăm pe nesimţite în îm­părăţia visului, ca la un ultim re­fugiu. Şi „vis“ se învecineşte cu „halucinare“, „narcotizare“, „îmba­­tare“. De aceia unii oameni —prin calitatea specifică a sufletului lor— materializează nevoia aceasta de visare, adoptând tot soiul de exci­tante pentru îmbătarea simţurilor: stupefiante, alcool, perversiuni se­xuale etc. Chiar şi traiul de aven­tură, în diversele-i manifestări so­ciale, ar încăpea în categoria a­­ceasta. Mai Qanigjji, de o structură j­si­hica mai nobilă, îşi spiritualizează inevitabila nevoe de visare. Dar cum ? Prezentul le oferă foarte greu şi foarte puţin, un prilej. Trecutul e confuz, şi în orice caz, predispune la melancolia regretului din pricina constatării unor fapte mai fericite pe care omenirea le-a pierdut prin propria-i nevolnicie. Comparaţia cu trecutul, în favoa­rea acestuia, este un lucru descu­­rajant- Procedeul, rămâne un apa­naj al poeţilor pesimişti! In schimb, viitorul deschide căi largi fanteziei. Acolo putem muta toate fericirile imaginabile. De a­­ceia, o seamă de oameni—astăzi ca şi altădată — îşi satisfac nevoia de visare speculând, la vi­di*. Aşa­dar au început „prezicerile" asupra secolului următor. Nu vor­bim de ghicitorii obişnuiţi cari şi-au făcut din şarlatanism o mese­rie. Nu vorbim nici de prevestito­rii biblici al căror misticism provi­ne din leziuni organice. Ne referim numai la acele personalităţi care, cu cea mai perfectă sinceritate şi bună credinţă, oferă semenilor pro­dusul fantaziei lor. Printre aceşti vizionari se numără şi cunoscutul tehnician neamţ Stein­metz. Şi răspunsul pe care-l dă, este combinat din sfera ocupaţiu­­nilor lui speciale, dar printr-o me­todă mai pretenţioasă, mai „ştiin­ţifică“, de­cât a lui Wells sau Ver­ne. (De altfel, aceştia din urmă pri­vesc chestiunea mai mult în spaţiu decât în timp şi n’au altă pretenţie decât de a face literatură). Steinmetz este electrician. Prin urmare, în anul 2000 — după dân­sul — pământul va fi complect e­­lectrificat; altă forţă motrice. în a­­farâ de fisc triciate, tm va mai fi Secretele celui de al doilea mile­niu de la Hristos a mai preocupat şi pe alţii, într’un chip variind oda­tă cu timpul când se producea pre­zicerea, şi cu persoana vizionarului, Bellamy a sarutat anul 2000 din punct de vedere social-economic. Mercier s-a ocupat de anul 2440 „politic, moral şi cultural“. Dar e­­xemplificarea cea mai tipică ne-o oferă Restif de la Brettonne cu pie­sa lui în trei acte „Anul 2000“. Restif a trăit în vremea marei re­­voluțiuni franceze şi deci anul 2000 al lui trebuia să fie domnia depli­nă a dezideratelor de libertate, ega­litate, fraternitate. Insă Restif era un simplu golan, incult si imoral- Din plugar ajunsese lucrător tipo­graf si apoi s’a pomenit literat. Dar (Citiţi continuarea in pag. li­a) utilizată; munca manuală va fi re-meseria lui de căneterie era: client dusă la 4 ore pe zi; omenirea va avea timp suficient pentru ocupa­­ţuri intelectuale şi morale; prin undele electrice, pământenii se vor pune în contact cu alte planete etc. de bordeluri şi seducător de femei. Felul vieţei sale s-a resfrânt întoc­mai asupra prodigioasei lui opere literare. Restif a fost un descriptiv vulgar al sexualităţii. Zola a făcut un act de ingratitudine dacă n’a re­cunoscut baza naturalismului său în opera lui Restif de la Brettonne Dar pe când cultura şi talentul vast al lui Zola l-au făcut să închi­­pue o lume viitoare admirabilă în făgăduinţa ei rodnică şi fericită, incultura şi platitudinea lui Restif au zămislit un „an 2000“ cu desă­vârşire stupid şi nefiresc. Fantazia lui Restif are — pentru noi, cercetătorii de astăzi — avan­tajul că ne dă posibilitatea unui oa­recare control. Scriind la finele vea­cului al XVIII, Restif a făcut in­cursiuni „viitoare“ şi asupra zile­lor noastre, înainte de a ajunge la anu­l 2000. Şi în această privinţă, cel puţin una din previziunile sale poa­­te fi considerată drept remarcabilă. * Pentru d. dr. Costinescu * ■ r­ent­rum vom av salvarea intelectualităţii, şi d. xtr.prtru­ acesta, Costinescu adresează un apel pre­sei ca să-i vie în ajutor în opera de însănătoşire şi de înfrumuseţa­re a Capitalei. Presa nu va lipsi nici dela datoria asta. Nu s’a făcut ea oare până astăzi mereu ecoul tu­turor nemulţumirilor cetăţeneşti şi n’a criticat ca necontenit toate re­lele de care suferim ca orăşeni lo­cuitori ai Capitalei? C’ar fi exage­rat câte-odată? Nu cred. Mai cu­rând contrariul. Dar mai bine e să fii un gălăgios decât un mut In momentele de faţă o parte din cei mulţi duc o campanie... surdă împotriva actualei comisii interi­mare, în special împotriva d-lui dr. Costinescu. Prins între critica noas­tră sinceră şi între atacurile cele oculte şi interesate, înţelegem ca d-sa să fie amărît şi, mai rău în­că, să se simtă dezarmat. Dar fiindcă nu se lasă totuşi, ci luptă şi chiamă ajutor, să-i dăm măcar un sfat-Dacă nemulţumire este — şi este — şi nemulţumiţi simt — şi sunt — n’ar fi rău ca reprezentanţi de-ai acestora să fie numiţi în comisia interimară, ca să arate ce pot. In­să nu dintre aceia cari duc aminti­ta campanie surdă numai pe motiv că alţii au primăria pe mână şi nu ei. De-aceia, cel d’întâi d. dr. Costi­nescu ar trebui să ceară guvernu­lui ca să-i alăture o parte din ne­mulţumiţii Capitalei, dar pe altă bază decât cea de până acum, şi să-i aleagă din alte mediuri decât cluburile partidului. Ce-ar fi de pilda dacă din fie­care coloare a Capitalei, câte doi de coloare, s’ar trage la sorţi zece noui consilieri, cari să înlocuiască pe zece din cei actuali, traşi ia­răşi la sorţi? D. primar poate să fie sigur că ori pe cine ar cădea sorţii, d-sa va avea zece profund nemulţumiţi. Insă sinceri şi fără scopuri ascunse, şi atunci, pe lân­gă c’ar afla multe, va avea zece buni colaboratori, închizând gura celorlalţi. Şi de oarece alegeri comunale 3 avea multa vreme, siste­­m­ fel de sistem rota­tiv, s’ar putea practica an cu an, mai mulţi ani de-a rândul, şi va fi bine. Poate că n’ar strica şi câte-un reprezentant, în comisie, a celor trei asociaţii de presă. Te pomeneşti c’ar eşi ceva de­ad. De-aceia mă iscălesc mai mult ca oricând: INDEX. Idei hotărâte şi idei... fixe Am admirat îu totdeauna bogăţia de dicţionar a „Viitorului", adică belşugul lui de cuvinte dintr-o anumită ramură a dicţionarului, aceea a insultelor, şi am admirat generozitatea cu care ne-a tratat, în deosebi pe noi, din belşugu-i proverbial. De aceea ne-a surprins că pe ziua de eri, în loc de insuite, a schi­ţat la adresa noastră o simpla mustra­re, aproape părintească. „Viitorul" a declarat că Adevărul n’are atitudine hotărâtă in nici o ches­tiune. Cum am citit această apreciere, am eşit în oraş să luăm puţin aier, căci dacă nu este excesiv de frumos să n’ai o atitudine hotărâtă, un aseme­nea defect nu te împiedică, totuşi, să scoţi capul în lume. Mult mai grav e să ţi se spue că eşti vândut, înstrăinat, duşman dinăuntru, duşman din afară, şi toate celelalte epitete, un număr de vr’o 30.000, cu cari „Viitorul” ne gra­tifica până ieri şi ne va regratifica, de­sigur, de azi incolo. Profităm de această clipă de stagna­ting a „Viitorului" ca să-i recoman­­dăm un examen şi mai cu seamă un auto-examen mai minuţios. Ceea ce-i apare, la noi, ca atitudine nehotărâtă şi deci ca idei şovăitoare, ar putea fi mai curând spiritul de tole­ranţă, care înţelege toate părerile şi înlesneşte ivirea lor la lumina zilei, pentru ca lumea să judece şi să aleagă în cunoştinţă de cauză. Iar ceea ce „Vi­itorul” admiră în propriile-i coloane ca idei hotărâte, ar putea fi ceva mai mult decât atâta, căci ar putea fi idei fixe. Asupra acestor nuanțe să mediteze „Viitorul” în scurta pauză de care dis­­pune până Își va reaproviziona voca­bularul de insulte. .. Cftrestfo ggtlet — Mă, straşnic secret şi cu votul ăsta, toată lumea votează cu opoziţi­a, şi iese guvernul! O carte a d-lui Iorga „Arta populară la România". (L’art po­­pulaire en Roumanie). „In general, arta populară româ­nească nu-i o artă popularizată, după cum se întâmplă cu mare par­te dintre manifestările artistice ale noroadelor. Doar în vestmintele din câteva părţi ale ţării, sau în unele ornamente exterioare de pe la case de s’ar putea recunoaşte oarecari influenţe ale curţilor dom­neşti şi ale bisericii pornite din Bizanţ­„Dar dacă urmăreşti formele astea chiar în vestmintele acele, în felul de clădire, în ornamentaţia sculptată ori pictată (de pildă pe ouăle de Paşti), recunoşti numaide­cât caracterul comun care-i stiliza­rea geometrică, absolut abstractă, a tuturor modelelor înfăţişate de natură. De îndată ce modelele sunt reproduse aşa cum sunt, avem de­­a face cu o influenţă străină. „Dar formele astea se mai gă­sesc şi la vecinii din Ucraina şi din Carpaţii polonezi până ’n Gre­cia, cu infiltraţii în Suedia, de pe urma unei vecinătăţi din trecut. E­­vident că la temelie şade o artă comună. „Şi nu poate să fie alta decât arta vechilor Traci, a căror însem­nătate, în toate privinţile, s’arată tot mai mare. „Fără îndoială că arta asta a influenţat şi faza aceia a artei gre­ceşti despre care ne lămuresc va­sele din Dipyle. Căci vechii Dorieni, cărora li le datorăm, sunt doar, cei mai vechi dintre Traci“. Rândurile de mai sus cari ser­vesc de prefaţă frumosului volum scos acum în urmă de d. Nicolae Iorga, sintetizează şi intenţiile au­torului şi rezultatele cercetărilor pe care le-a făcut îndelungă vreme în arta populară ţărănească din Ro­mânia. Introducerea pe care o adaugă, „Les origines de l’Art populaire roumain“ (obârşiile artei populare româneşti), comunicare făcută de d-sa la congresul de Istorie de la Bruxelles, lămureşte, cu detalii şi exemple răzimate pe constatări şi deducţii istorice, punctul său de vedere, afirmat încă mai de mult, după acea faimoasă expoziţie de artă populară din Berlin (1909) şi după ce, în Convorbiri Literare, d. Tzigara Samurcaş a atras atenţia asupra asemănării dintre arta ————■—————MMM—MMI populară suedeză şi cea româ­nească. „Portul popular românesc" volumul d-lui Iorga scos la 1912 la Văleni, dând explicarea semuirilor dintre cele două arte populare pu­nea de fapt tema ce se desvolta în „Arta populară în România“ cu mult înaintea infiltraţiilor slave ori maghiare. Şi chiar mult înaintea colonizării şi stăpânirii romane, e­­xista, în locurile astea, din fundul Carpaţilor, până’n văile Anatoliei şi până’n Caucaz, rasa Traco-Iliri­­lor. Aceştia, în special Tracii, mai numeroşi, mai rezistenţi şi mai înl stare să aibă şi să desvolte o civi­lizaţie, au avut desigur o artă pro­prie ale cărei elemente se găsesc împrăştiate astăzi din Suedia pâ­nă în marginea Persiei şi din Ucra­ina până la coastele Adriaticei. Aşa fiind, asemuirile dintre arta noastră populară şi acea a vecini­lor nu se pot explica numai printr’o influenţare ci mai cu seamă dir o­­bârşia lor comună. D-l Iorga so­coate chiar că se pot fixa intr’o bună măsură caracterele artei trace şi după deducţiile sale urmează că la noi în tară, în vechiul regat, o regiune muntoasă pornită din Pra­hova şi până în Bucovina, a păs­trat fondul de artă originar. In ce constă acest fond nealterat de nici o influenţă, arată d. Iorga în pri­mul capitol al cărţii d-sale, intitu­lat „Caracteres â éliminer“. Vedem­ aici cum au apărut prin vremuri toate influenţele străine, de la cea bizantină cu profuziunea ei de vir, stăvilită între două judeţe, Argeş şi Dâmboviţa care au fost mai a­­proape de bogatele curţi domneşti (ceia ce şi până azi a mai rămas în costume) la cea dalmata, şi la cea turcească, fără îndoială, cea mai puternică din toate. Dar dacii influenţele astea se resimt în unele regiuni, regiunea aceia muntoasă de care am pomenit nu pare să fi fost­ contaminată de nimic. Acolo cusăturile, alesurile, scoarţele şi olăria îşi păstrează vechea tradiţie pe care vremurile n’au putut’o înlo­cui. Cu simţitoare deosebiri de pre­ferinţe în ce priveşte armonia cu­lorilor şi a nuanţelor lor, mai vii în Muntenia, mai blajine, mai stinse mai melancolice în Moldova, lucru­­rile de artă ţărănească găsite aici. (Cititi continuarea in pag. 11-a).

Next