Adevěrul, aprilie 1924 (Anul 37, nr. 12325-12349)
1924-04-20 / nr. 12342
Anul XXXVil. &p. 123427 Kff exemplara!n toata tara 4 Lei exemplarul ifi străinătate C Duminecă zu Aprilie 1924 AL. V. BELDIMAH 1688—1897 CONST. MILLS 1897—1989 Libertatea internă şi unitatea naţională Putem spune fără de exagerare, că aproape zilnic tema celor mai multe dintre articolele ce publicăm, tendinţa tuturor informaţiunilor politice ce comentăm, este, de a demonistra că libertatea, dreptatea şi legalitatea în politica internă, sunt garanţia cea mai sigură a existenţei României Mari. In mod logic decurge din acest adevăr, că lipsa de dreptate, lipsa de libertate, lipsa de legalitate sunt cea mai mare ameninţare pentru unitatea noastră naţională, pentru existenţa României Mari. Şi din aceasta iarăşi decurge în mod logic ca o datorie naţională şi patriotică de a lupta contra abuzurilor şi ilegalităţii. Guvernanţii noştri însă, cari nu-şi pot imagina politica şi guvernarea, fără abuz şi ilegalitate, pentru cari deci, dreptatea şi ilegalitatea sunt vorbe goale, bune pentru a ameţi vulgul sau a înşela opinia lumei, îşi continuă oribilele lor metode de guvernare şi au ajins în cele din urmă rezultatul, că nimeni nu se mai gândeşte la lege, căci găseşte lesne pretexte aşa zise patriotice, pentru a o călca ba în favoarea unora, ba în defavoarea celor mai mulţi. Pentru că nu am contenit şi nu contenim să constatăm aceasta, suntem „anumita presă“. Purtăm cu mândrie această poreclă, fiindcă ştim că va veni, că trebuie să vie ziua dreptăţei noastre. Atunci, sau principiile şi metodele pe care le propovăduim se vor fi realizat spre binele acestei ţări. Sau nu se vor fi realizat, şi în faţa consecinţelor acestei nenorociri, căci ar fi o nenorocire, cel puţin conştiinţa noastră va fi împăcată şî toţi cari ne hulesc vor trebui să spuie pater peccavi măcar In forul lor interior. Nu ne putem însă decide a lăsa ca ultimă ipoteză să se realizeze, căci ar fi o mare nenorocire pentru ţară. De aceia e o datorie ca să urmăm calea pe care am apucat de când ţinem un condei în mână şi să chemăm pe oamenii noştri cu răspundere, la dreptate. Iar dacă cuvântul nostru nu găseşte har în urechea lor, — să-i facem ca să audă măcar ce se spune din afară. Vorbind de aluziunile pe pari şi d. Millerand şi regele nostru le-au făcut în toastu ■ rile lor, la principiile democratice, ca bază a păcii. „Le Temps“ constată că „libertatea e pavăza cea mai bună a tmnităţei naţionale".Se poate, ba este chiar probabil că marele ziar francez cunoaşte starea de lucruri de la noi şi că a găsit şi el prilejul, pentru ca indirect şi fără a avea aerul că se amestecă în afacerile noastre interne, să atragă oamenilor noştri politici atenţiunea asupra căilor greşite pe cari rătăcesc. Se poate însă şi ca „Le Temps“ să fi făcut numai o constatare, să fi repetat un adevăr, care este un axiom al politicei internaţionale moderne. Şi într’un caz şi în cellalt guvernanţii noştri ar trebui să îa notă. Căci să nu ne înşelăm asupra realităţii. Dela încheierea păceî de multe ori s’a vorbit aiurea şi la noi de vre-o primejdie care ar ameninţa aşezarea internaţională a României Mari. Dar toate aceste primejdii erau şi s’au dovedit a fi mai mult imaginare sau atât de îndepărtate încât pentru politica practică, nu intrau în linie de compt. Acum pentru întâia dată se desemnează la orizont, o primejdie reală şi apropiată, pentru unitatea noastră naţională. Conferinţa de la Viena şi tot ce s’a întâmplat în ajunul ei şi după închiderea ei, luminează această primejdie. O vede toată lumea, o vede şi „Le Temps“. Şi în aceste momente el aminteşte conducătorilor ţării noastre, că mai presus de tratate şi alianţe, cari depind în ultimă linie totdeauna de alţii, libertatea internă, care depinde numai şi numai de noi, este pavăza unităţei naţionale. Libertatea însă este egală cu legalitatea şi nici nu este imaginabilă fără aceasta, căci sub regimul ilegalităţei nu se poate naşte decât abuzul sus şi licenţa jos, iar peste tot acea nemulţumire care a fost întotdeauna fatală chiar şi celor mai puternice state, cum arată exemplul Rusiei ţariste şi al Germaniei stăpânite de junkerismul prusac. Inţelege-vor oare politicianii noştri acum, ce n’au vroit sau ce n’au putut să înţeleagă până astăzi? B. Brănişteanu „Viitorul” şi comuniştii „Viitorul" a pornit iar una din stupidele sale, aşa zise campanii, contra presei democratice. De astădată pentru că ea nu vroeşte să lase ca un tratament neomenos şi ilegal să fie aplicat comuniştilor. Cheiosul guvernului, care trăieşte din abonamentele impuse de prefecţi primăriilor, face pe indignatul de această atitudine a noastră şi intr'un acces de mândrie atotputernică, exclamă că „guvernul nu va face martiri, ci va face numai dreptate şi va aplica legile ţării". Atâta şi nimic mai mult cerem şi noi. Dar pentru noi legea e lege şi nu există pretext in lume, care să ne determine a admite că ea s'ar putea aplica după două măsuri. Până când să fie comunişti, până cftnd să fie judecaţi, — e vorba de oameni şi într'o ţară civilizată, — până şi ultimul criminal, are dreptul la protecţia legii. Dar în cazul special nu este vorba numai de atâta. Pentru noi, atâta ajunge. Ştim insă că pentru concepţia celor care stăpânesc această ţară, atâta nu-i nimic. Ei bine, ei trebuie să aibă in vedere, că oricât lucrul le-ar fi de dezagreabil, există in Europa întreagă o mare mişcare a muncitorime!, o mare mişcare a democraţiei, care, chiar dacă nu admite comunismul, nu admite însă nici ca drepturile elementare ale omului să fie călcate in picioare. De simpatia acestei mişcări, care este singura pavăză sigură Împotriva nedreptăţii in materie internaţională, orice ţară au nevoie, avem mai ales nevoie noi, cari suntem ameninţaţi pe faţă de o mare nedreptate. însuşi „Viitorul" cu toată concepţia lui poliţistă, găseşte cu cale şi spune efi „comuniştii nu sunt arestaţi pentru credinţele lor politice, cî pentru fapte de Înaltă trădare". El admite deci că pentru credinţele lor politice comuniştii nu puteau fi arestaţi, nu trebuiau arestaţi. Şi totuşi a aprobat arestarea şi maltratarea lor într'o vreme, când nici chiar el nu-i acuza de inaltă trădare şi când au fost liberaţi, după lungi detenţiuni, fără ca să fi putut fi măcar judecaţi. Dar de astă-dată, zică „Viitorul", cazul nu mai este aşa. De astă-dată comuniştii arestati sunt acuzaţi de inaltă trădare. Ei bine, şi aceasta-i numai o acuzaţie, despre care „Viitorul" ştie, dar cei arestaţi nu ştiu, căci ei cer zadarnic să li se spuie de ce sunt închişi şi de ce nu se scoate măcar hârdăul cu murdării din celula in care sunt deţinuţi. Dacă Intr'adevăr au comis acte de înaltă trădare, să Ii se spuie, să fie puşi In situaţie de a se apăra, să fie judecaţi şi condamnaţi dacă sunt vinovaţi. Nimeni nu va avea ceva de zis întriun asemenea caz. Toată lumea va fi de acord ca justiţie să se facă. Dar justiţie după lege! Atâta cer comuniştii, atâta trebuie să ceară fiecare om civilizat Aceasta nu însemnează a lua apărarea comuniştilor, aceasta însemnează a lua apărarea legei, adică apărarea bunei reputaţiuni a acestei ţări, căreia comuniştii nu ar putea niciodată să-i facă răul, pe care i l-ar face faima că i-a scos afară din lege. .. NĂZBÂTII ' N’avem vecinătăţi ! „Viitorul“ a descoperit, în sfârşit, de ce sufere Capitala: „Capitala n’are veciilătăţi“! In ce mă priveşte, vă jur: nu mi-am închipuit niciodată că pricina pentru care am căzut alaltăeri într’o gură de canal neastupată e lipsa...' ^vecinătăţilor“. Totuşi, înţeleg! E o mare nenorocire că nu avem vecinătăţi. Am fi foarte fericiţi dacă am avea. De ce ? Foarte simplu : n’ar mai sta nimeni în Bucureşti. Şi, cum toţi am sta în vecinătăţi, ar fi o plăcere pentru noi că suntem bucureşteni!.. N’am obliga să stea din Bucureşti decât comisia interimară. Dar, desigur, asemenea meserie ar trebui hotărâtă prin sentință judecătorească, potrivit vr’unui articol ce s’ar adăoga la codul penal, capitolul pedepselor. KIX ABONAMENTE IN TARA Pe msîasi 250 lei. Pe şase luni 350 lei. Pe trei luni Í8© lei. IN STRAINATATE Pe un an 1300 lei. Pe şase luni 70 lei, Pe trei luni 350 lei. Atentatul de la „Boulevard” , fata Justifie. Luni judecătoria ocolului I din Bucureşti va avea să se ocupe de procesul acelui Bacaloglu care în Octombrie trecut a atentat la viaţa d-lui I. Rosenthal, director al ziarelor Adevărul şi Dimineaţa. Nu ştim dacă procesul se va judeca sau va suferi vreo amânare; detaliul nu ne interesează, cum nu ne interesează nici detaliul celălalt , sentinţa ce se va da. Am spus din capul locului că la proces nu vom participa, fiindcă nu înţelegem să stăm în judecată cu oricine, fiindcă nu ne conduce setea de răzbunare şi fiindcă nu ne preocupă pedeapsa fizică sau materială ce i s’ar putea da inculpatului. Nu e vorba de o chestiune personală. O scurtă amintire a faptelor, aşa cum le-a stabilit instrucţia. In seara de 16 Octombrie 1923, pe când d. Rosenthal intra în hotelul Boulevard, Al. Bacaloglu l-a lovit pe la spate şi a fugit, ajutat fiind de Gh. Lungulescu şi Valeriu Spătaru. Nu se ştia cine sânt atentatorii. Au fost totuşi descoperiţi, şi s’a dovedit că ei* n’au lucrat pe compţ propriu, ci în numele organizaţiei fasciste, care hotârise atentatul mai de mult şi Însărcinase întâi cu executarea lui pe Amedeu Grosu, purtătorul, în „fasoie“, al numărului 1104. Acestea sânt faptele stabilite de instrucţie. Tot instrucţia a stabilit şi falsitatea pretextului la care a recurs autorul material, când a fost descoperit şi prins: nevoia sufletească, irezistibilă, care l’ar fi năpădit, de a răzbuna onoarea unei surori, şifonată printr’o scrisoare publicată în Adevărul. Sentimentul invocat de atentator nu se împacă deloc cu procedeul la care a recurs, căci lovind pe la spate şi fugind, fără a lăsa să se bănuiască măcar cine a lovit şi pentru ce a lovit, nu rectifica întru nimic, în conştiinţa publică, onoarea cu pricina. Dar sora în chestie este o veche scriitoare şi luptătoare, care pretinde să participe la viaţa politică a două ţări şi care a avut şi are încă nenumărate polemici şi procese de tot felul. Nu era nici un lucru nefiresc, nici un lucru nou ca ea să fie atacată printr’o scrisoare publică. Mai mult, autorul scrisorii, şi el un publicist cunoscut, a publicato sub propria lui răspundere, lucru menţionat şi de ziar în rândurile introductive. Este evident că nu aperi onoarea unei surori când nu ceri socoteală celui care ar fi atacat-o, ci loveşti, pe la spate, pe un om străin de această chestiune. Adăugăm că d. Baroncea, autorul scrisorii, şi-a reînoit atacurile şi după atentat, nu numai menţinându-le in Întregime, dar sporindu-le cu afirmaţiuni şi mai grave, — fără să i se ceară socoteală. * Această scurtă amintire a faptelor era necesară, pentru ca opinia publică să-și dea seama de ce refuzăm să luăm parte la proces. Ar fi o înjosire pentru noi să admitem că putem avea chestiuni personale cu indivizi de specia acelor atentatori. Nouă opinia publică ne-a dat satisfacţia, pe care o puteam dori. Indignarea manifestată atunci de atâţia fruntaşi ai ţării ca şi de reprezentanţi ai tuturor claselor sociale, rămâne ca o strălucită dovadă că sălbatica faptă a fost judecată exact aşa cum trebuia. D. Octavian Goga, unul din autorii morali ai atentatului, a relevat atunci, cu multă, amărăciune, „strălucita listă a atâtor somităţi politice, în frunte cu o întreagă pleiadă de foşti şi actuali miniştri, cari şi-au depus carta de vizită d-luî I. Rosenthal". Acea „strălucită listă" şi-a făcut datoria, căci ea a ţinut să arate că nu admite sălbătăcirea moravurilor pe care ţintesc s-o realizeze energumenii de diferite specii, şi nu admite atacul laş, pe la spate, al unui grup organizat şi înarmat, în potriva unui om care nu putea bănui că-l pândeşte cineva din umbră. Manifestarea de solidaritate socială a tot ce este civilizat în această ţară, manifestare atât de spontană şi atât de viguroasă, constituie pentru noi suprema mulţumire sufletească. Ce va face justiţia, datoare să se descurce dintr’un dedal de formule de drept cari urmăresc dreptatea dar nu reușesc întotdeauna să se confunde cu ea, aceasta e o chestie de amănunt, importantă, de sigur, din punctul de vedere al interesului general, dar nume din acesta. Ad. * Opinia europeană şi alianţa cu Franţa Ştirea că e vorba ca un tratat de alianţă defensivă să fie încheiat, între România şi Franţa este viu comentată în toată presa europeană. Pe cât se pare, până acum, cel puţin după informaţii vnile noastre, presa engleză e singura care nu dă o prea mare atenţiune evenimentului. Nu am înclina însă să interpretăm aceasta ca o desinteresare, ci mai curând ca o atitudine de expectativă, motivată de argumentul că numai faptele îndeplinite merită a fi considerate. Dacă luăm notă de cele ce spune presa europeană, trebuie să ne dăm seamă că toate comentariile sunt inspirate de interesele politice ale diferitelor ţări. Aşa, cum nici nu era de aşteptat altfel, presa naţionalistă germană caută să aţâţe pe ruşi. După concepţia ei şi date fiind aspiraţiiunile pangermanilor, tot ce depărtează Rusia de Franţa, tot ce desparte mai mult aceste două ţări, este în favoarea politicei de revanşă. Presa democratică germană vede mai departe. Ea nu găseşte că un război ar mai putea fi rentabil pentru Germania şi că faţă cu tendinţa de expansiune a Rusiei spre Strâmtori, Germania ar avea alte interese decât toate ţările occidentale. Mai curioasă e atitudinea presei italieneşti. Cu toate sforţările ei de a ascunde aceasta, presa italiană trădează desiluzia ce ar cauza la Roma, o alianţă formală a noastră cu Franţa. Se poate vedea că eventualitatea unei asemenea alianţe depărtează şi mai mult Italia de Franţa, şi o aprobe, chiar prin aceasta, de Rusia.. Este de mirat această orientare a guvernului din Roma, când politica tradiţională a Italiei, ca putere mediteraneană, o plasează între puterile adversare unei expansiuni a Rusiei spre Mediterană Dar atât de mult se pot exaspera spiritele şi rătăci judecăţile, încât de Mussolini poate urma o politică periculoasă marilor interese ale Italiei, depărtând-o de anaţii ei din război şi apropiind Rusia de Mediterana, numai pentru că politica lui internă, reclamă o permanentă surescitare a şovintismului în afară. Necontestat că în aprecierea utilităţei alianţei cu Franţa, nu putem ţine seamă decât de interesele noastre, dar este necesar ca în acelaş timp să ne dăm seamă de repercusiunile defavorabile pe cari le-ar putea avea. Căci, cum a spus foarte bine „Le Temps", când cugetăm la ajutorul Franţei împotriva Rusiei, sau, cum sperăm că se vor dezvolta lucrurile, pe lângă Rusia, gândurile noastre traversează toată întinderea continentului european şi trece prin atâtea Unul anonim Primesc o foarte interesantă, scrisoare în care e vorba de un subprefect ce deţine, în trei comuni, 160 de pogoane de pământ în arendă şi care dacă l-ar lucra ca toată lumea, i-ar aduce un venit între 300—400.000 de lei pe an. Dar nu-l lucrează ca toată lumea, ci prin ajutorul primarilor şi al notarilor, scoţând pe săteni la muncă cu deasila şi fără plată. De unde venitul acestor pogoane numai unul Dumnezeu îl poate şti. Iar în vremea asta ţăranii se dau în vânt după pământ de lucru şi nu-l găsesc. Se poate. Asemenea procedări n’au fost rare la noi şi nu cred să se fi stârpit. Insă din nefericire corespondentul meu semnează „un prieten”. NI cred că-mi este, dar nu-i de ajuns. Căci dacă definitul ar fi neîntemeiat, sau întemeiat iar subprefectul cu neamuri la Ierusalim, risc să înfund Văcăreştii sau Jilava pe sfânta dreptate, de unde nici greva foamei nu mă va scoate, deoarece aşa-i noua Constituţie, şi chiar de n’ar fi aşa, Constituţia o face guvernul cum vrea. Şi între un subprefect şi subsemnatul, vă închipuiţi că guvernul n’ar sta mult la îndoială. Prin urmare, afle anonimul meu prieten, că tot ce pot face, este să public lucrurile aşa cum stau mai sus, adică, tot anonim. Iar dacă subprefectul în chestie s’a născut cumva într’o zodie rea, se poate ca vreo autoritate oarecare din ţara, asta să vie să mă întrebe de scrisoare ca să-i cerceteze conţinutul. E de presupus însă că ea va zăcea în biuroul meu până la complecta putrezire a acestui biurou. Cronica săptămânală de CONST. BACALBASA Bucureştii de altă dată XCVI — îndată după instalarea cabinetului Carp mişcarea antisemită ia o desvoltare mai întinsă. Se spunea că partidele din opoziţie — sau măcar unele din ele,— ştiind că fără concursul finanţei evree din străinătate, guvernul nu va putea îndrepta situaţia, opoziţia vrea să puie pe Carp în dilema: ori reprimă cu violenţă mişcarea antisemită şi, prin aceasta, devine nepopular şi va trebui să cadă, ori va tolera mişcarea şi, în acest caz, nu va dobândi bani din străinătate. Unele ziare anunţă că propaganda antisemită este patronată de oameni politici şi de unii generali. Adevărul spune că, afară de doi generali, toţi ceilalţi fac parte din societatea secretă antisemită, că mai mulţi prefecţi refuză , să demisioneze tocmai spre a putea patrona răscoala în contra evreilor. Fostul prefect de poliţie general Aîgiu e acuzat că a încurajat antisemitismul şi că a tolerat întrunirile secrete ale antisemiţilor printre care se aflau mulţi funcţionari superiori de la ministere. Iar d-rul Istrati, fost ministru în cabinetul Cantacuzino, e desemnat ca unul dintre protagoniştii mişcărei. In cercurile iniţiate se afirmă că mişcarea antisemită e provocată din cauza refuzului finanţei evree de a ajuta ţara în grelele vremuri pe care le străbate. ■ Se vorbeşte de o societate secretă centrală antisemită al căreia organ e ziarul Apărarea Naţională. Dar asaltul se dă mai mult în contra guvernului, fiindcă Petre Carp are reputaţia unui om cu simpatii pentru evrei. Ziarele filosemite acuză pe Nicu Filipescu, ministrul domeniilor, că ar fi sufletul mişcărei. Ştirea nu poate fi adevărată deoarece acum Filipescu e interesat la menţinerea cabinetului Carp. * O ştire din afară anunţă că regele Umberto al Italiei a fost asasinat în oraşul Monza pe când ieşea dela un concurs de gimnastică. Regele avea 56 ani. Asasinul, un anume Angelo Bressi, s-a lăsat a fi prins şi şi-a mărturisit crima. Bressi era de profesie pălăriei şi aparţinea anarhismului. — O zi în urmă telegraful anunţă că dulcele Alfred de Saxa Coburg Gotha, tatăl principesei moştenitoare a României, actuala regină Maria, a murit la Viena. Ducele avea 56 ani şi era al doilea fiu al reginei ,Victoria a Engliterei. Curtea română a luat doliul. — Pe ziua de 20 Iulie 1900 d. Vintilă I. Brătianu a luat direcţiunea oficială a ziarului L'Independance Roumainer * — In noaptea de 23 Iulie spre 24, un asasinat înfiorător s’a făptuit în Bucureşti. Ştefan Mihăileanu, român macedonean de origină, profesor la liceul Sf. Sava, se întorcea acasă pe la ora 12 dimpreună cu soţia şi o copilă de 10 ani. Pe strada Liniştei colţ cu strada Iancului, Mihăileanu a fost atacat şi omorât. Acest asasinat a pricinuit o mare fierbere în Bucureşti ca şi în celelalte părţi ale ţării, acest asasinat a fost punctul de plecare al antagonismului româno-bulgar şi al tuturor neînţelegerilor şi trecăturilor ce au urmat apoi. Intra cele două popoare. Ştefan Mihăileanu redacta ziarul „Peninsula Balcanică“ şi lupta energic împotriva revendicărilor bulgare în Macedonia. De aceia fusese osândit la moarte de către comitetul secret revoluţionar macedonean care a expediat la Bucureşti pe croitorul Stoian Dumitrof însărcinat cu asasinatul. Ucigaşul a fost prins îndată de către inspectorul de poliţie Sava Grigorescu. El era ascuns într’un gang şi purta asupra-i un pumnal cât şi revolverul cu care ucisese pe Mihăileanu. Asasinatul fusese pregătit cie mult mai înainte. Ştefan Mihăileanu primise numeroase scrisori de (Citiţi continuarea în pagina aI-a) ■■tM——H———.. Guvernul s’a hotărît - spune „Viitorul'' -- „să studieze modul cum s’a făptuit reforma agrară". ...lată o indiscreţie care o să supere pe drept cuvânt o mulţime de deputaţi guvernamentali foarte devotaţi! Problema exproprierea pădurilor — Guvernul ezită Chestiunea înfiinţărei pădurilor comunale — care presupune de fapt exproprierea pădurilor —preocupă în cel mai înalt grad guvernul şi, în special, pe primulministru — aceasta pentru consideraţiuni de ordin financiar şi de armonie socială. D. I. Brătianu ţine în primul loc, ca noua expropriere, care urmează să se facă pe baza Constituţiei actualmente în vigoare, să satisfacă principiul unei juste desdăunări. In orice caz, expropriere cu caracter de confiscare, In sensul celei făcute în legătură cu reforma agrară, primul-ministru nu mai admite. Nici un motiv de supremă necesitate socială și de ordine în stat nu mai impune sacrificii, ca cele făcute de marea proprietate cu ocazia exproprierei pământului. Or, din moment ce se pune chestia pe principiul unei juste desdaunări, exproprierea pădurilor devine o operaţie financiară extraordinar de împovărătoare pentru punga statului şi pentru creditul lui. Şi dacă este astfel, atunci se pune chestiunea atât pentru guvern cât şi pentru ministrul de finanţe, dacă în împrejurările extrem de dificile de acum, prin cari trece economia ţării, este posibil şi este permis să se facă o atât de mare operaţiune, fie şi în bonuri de expropriere. Iată temeiurile pentru cari, cu toată dorinţa unora de a face licitaţie pe teme populari ţâţei, nu este exclus ca în cele din urmă guvernul să nu aducă, în seziunea aceasta cel puţin, proiectul de lege pentru înfiinţarea pădurilor comunale. Afară de cazul, când, în extraordinara d-sale inventivitate, d. I. Brătianu nu va găsi o formulă de a vota legea, dar aplicarea să sufere o întârziere suficientă, pentru ca alţii şi nu partidul liberal să o aducă la îndeplinire. Ar fi repetarea celor întâmplate cu reforma agrară, votată de averescanii și executată de liberali. Ren. Gârneţul nostru La intervale scurte, societatea dramatică a primei noastre scene, a cinstit prin solemnităţi emoţionante jubileele celor mai însemnaţi dintre membrii ei. Iată acum după Ion Petrescu, Maria Ciucurescu şi Aristid Demetriad că Ion Brezeanu este sărbătorit de public şi colegi la împlinirea a 35 ani de la începuturile lui actoriceşti. Este un respectabil jubileu, care mişcă, dar nu întristează. Căci dacă în genere serbările acestea au semnificaţia unei solemne încheeri de carieră, aniversarea celebrată aseară la Teatrul Naţional, nu poate însemna decât o etapă în glorioasa viaţă de actor a lui Brezeanu. Căci el, care acum câteva săptămâni abia a îmbogăţit seria marilor sale realizări cu o copleşitoare întruchipare a lui Shylock, este desigur departe de a fi învinsul vârstei şi al muncii. Făcând parte din pleiada de pasionaţi, cinstiţi şi pătrunzători slujitori ai scenei, cari au întemeiat şi înălţat teatrul românesc de stat, Brezeanu este nu numai o strălucită conştiinţă artistică ; e cel mai robust, mai profund şi mai subtil dintre interpreţii contimporani. Aceste rare însuşiri, au făcut din el şi cea mai populară, cea mai iubită figură de actor. Şi dacă teatrul este unul din elementele esenţiale în determinarea fiecărui moment cultural, Ion Brezeanu este una din personalităţile reprezentative proeminente ale artei şi geniului naţional din zilele noastre. Consacrarea pe care o înfăţişează dragostea populară, e verificarea temeinică a acestui fapt. Această dragoste este generală. Brezeanu a reuşit minunea un adevăr neobişnuită, de a cuceri admiraţia vulgului, fără a pierde o clipă stima celor mai rafinaţi înţelegători de artă, deci fără a părăsi cu un pas limitele necesare şi severe ale artei pure. E o constatare importantă, mai ales pentru că e vorba de un comic. Puţini sunt în istoria teatrului universal, comici nemuritori, cari să nu fi perdut totuşi acest sever şi aspru control de sine, care n’a fost sacrificat de Brezeanu, în dispreţul atâtor ispite atrăgătoare. Aşa se explică de ce marele sărbătorit a putut să se avânte fără riscuri pe cele mai ameţitoare culmi ale marelui repertoriu. Creatorul care a izbutit să identifice figurile lui Caragiale, create de el, cu însăşi persoana lui fizică, a fost în acelaş timp interpretul autori-Harpagon, leppe din aspiranţii au aclamat aseară pe maestru, cei 35 de ani de devotată şi inspirată muncă, sunt o pildă vie. Fie ca spre binele teatrului românesc, Brezeanu s’o exercite cât mai mulţi ani, de-acum înainte. E. FIL iat şi prestigios al lui Phylock şial burlescului Pentru toţi actorii şi la dificila meserie, cami Consideraţii fragmentare de C. R. GHilILB In funii apariţiei mm japoneze vagabonds Pe străzile vetuste ale laşului am văzut femei japoneze, lunecând vaporos şi exotic. In zilele acestea de primăvară, cu o succesiune a intemperiilor atât de capricioasă şi neobişnuită, tentaţiîn socotelile noastre de amatori semi-senzaţionali), a ne închipui că firea şi-a modificat bătrânele ei legi, — apariţia micuţelor japoneze ne-a dat impresia unor flori monstruoase, crescute ca o prevestire de miracol, prin generaţie spontanee. Erau însă japoneze veritabile, cu ochii oblici; cu pieptănătură înaltă; cu îmbrăcămintea lor tradiţională; cu picioruşe mici ca de copil; cu obrazul veşted întocmai ca lumina proectată pe ziduri de soarele în asfinţit şi urâte la vedere — după concepţia noastră estetică. Ele te întâmpinau discret, oferindu-ţi evantai de vânzare. Nu cunoşteau graiul moldovenesc, dar aveau noţiunea măsurii leului, socoteau pe degete şi îşi îndeplineau cu pricepere rolul de negustor. Prezenţa acestor trei sau patru făpturi nipone, în colţul nostru de lume, mi-a apărut ca un eveniment demn de atenţie şi de oarecare medităm. Nu faptul în sine al vizitei unor tipuri din Orientul extrem, nici aspectul fizic ciudat al vizitatoarelor nipone ar fi putut să ne impresioneze în chip deosebit. Dovadă că, aproape în acelaş timp s’au produs la noi două împrejurări „japoneze“, care ne-au lăsat cu desăvârşire indiferenţi. Anume: Am sărbătorit în Capitală pe Un trimis imperial din Tokio, am admirat în ziare instantanee de la părăzile festive, am cetit toasturile rostite la banchetele de rigoare, am urmărit impresiunile exprimate protocolar de Alteţa Sa Imperială, întreg acest program oficial nu ne-a spus absolut nimic. Sau: • am privit fast,! exotic al unui festival, organizat de elita iteşană în mila invalizilor, orfanilor şi văduvelor din război. Pentru îndeplinirea acestui scop cu caracter naţional, doamnele ieşene s’au îmbrăcat în kimonouri de mătasă și argint, s'au coafat în formă de pi(Cititi continuarea în nagim /T-a) . Supra-turcul D. Al. Constantinescu îl va însoţi pe d. Ionel Brătianu în călătoria se In Turcia. Ziarele — Păi eu îs mai turc decât turcii, să poftească dumnealor să facă exproprieri şi împroprietăriri aşa de turceşti ca ale mele!...