Adevěrul, aprilie 1924 (Anul 37, nr. 12325-12349)

1924-04-26 / nr. 12347

e Consecvent era murdara şi ab­surda campanie pe care o duce ,contra comuniştilor arestaţi fără motiv. „Viitorul“ de ori batjoco­reşte ancheta atât de legitimă şi de salutară făcută la Jilava de d. Costa-Fora, secretarul general al „Ligii Drepturilor Omului“, în­grozit de palma sonoră pe care i-a admninistrat-o d. Crista-For, prin desvăluirile sale asupra constată­rilor făcute la Jilava, „Viitorul“ taxează „Liga“ drept comunistă, iar pe secretarul ei general drept „salariat al ungurilor“, insultele prosteşti ale acestui ziar ce s’a umplut de ruşine apă­rând fără nici o dovadă ei numai printr’o sforăitoare frazeologie ul­tima nelegiuire judiciară ,contra câtorva cetăţeni cu opinii comu­niste, nu pot atinge pe nimeni, după cum afirmaţiile lui nu au putut fi crezute de nimeni. Toţi oamenii al căror simţ de omenie, de respect al legii şi de demnitate nU, a scăzut până la nivelul de bestia­litate al „Viitorului“ au aprobat şi sprijinit acţiunea întreprinsă de „Liga Drepturilor Omului“ în fa­voarea comuniştilor arestaţi pe ne­drept. Şi efectele acestei acţiuni au început să se producă pentru a salva regimul actual de o com­promitere totală şi de­­consecinţe şi mai grave. Dacă nu ne simţim în­ stare de a înfrânge scârba pe care ne-o in­spiră ziarul care batjocoreşte su­ferinţa unor victime inocente, ţi­nem însă să protestăm împotrivă insultei neobrăzate ce se aruncă acelui admirabil exemplar de ge­nerozitate, abnegaţie şi integritate sufletească, d. C. G. Costa-Foru. De­sigur că venerabilul şi neisto­vitul luptător pentru democraţie şi legalitate nu are nevoe de apă­rarea nimănui. Insultele josnice se anihilează prin propria lor nemer­nicie. Dacă vorbim totuşi , pentru a înfiera procedeul „Viitorului“ de a vedea un „vândut“ în orice om îndrăzneşte să aibă o opinie li­beră şi implicit contrarie părerii oficiosului. Acuzaţia aceasta a lovit rând pe rând toate personalităţile pu­blice ce nu aparţin tab ei® i libe­rale. Şi prin aceasta „Viitorul“ care pretinde a apăra în orice o­­cazie demnitatea naţională, aduce cea mai gravă jicnire ţării. Crede „Viitorul“ în adevăr că îmi există oameni cinstiţi la noi . Noi nu să­tem­ accepta, această calomnie. Şi cel care o lansează porneşte de si­gur de la sine, atribuind şi altora propria sa lipsă de onest"state, pro­pria Sa mârșevie. "". 1 Anul XXXVII, No. 12347 2 lei exemplanf! ft tisare fafa Cel axemplarul în străinătate B¥i AL. V. BILDIMAS 1888—1397 CONST. MILLS 1397-19*0 fi SâmbătS 26 Aprie 1924 Săptămână trecută un număr de intelectuali au fost convocaţi în lo­calul Institutului social spre a pune bazele umor organisme care să sus­­ţie si să propage în România ideia aderărei, cu toate puterile, la Liga Naţiunilor. Precum foarte bine au observat toţi acei cari au vorbit,­­România este aproape singura tară în care Liga Naţiunilor n’are aderenţi gru­paţi în organisme convinse, care sa reprezinte tara stând în legătură cu instituţia centrală care sediază la Geneva. In România opinia publică nu a înţeles încă marea importantă a in­stituţiei, deşi România este, în Eu­­ropa, tara care trebue să-şi puna mai mult­­speranţele în puterea şi eficacitatea Ligei. S’a arătat, la întrunirea de care Vorbesc, cum că în Ungaria sunt peste 100 sucursale ale Ligei, pe când în România nu este una. Iar d. profesor Pangrati a comunicat cum că, din informaţiile ce are, re­zultă cum că minorităţile din Ro­mânia ar fi hotărîte să­­înfiinţeze ele asociaţiuni pentru Ligă. D. profesor Dimitrie Negulescu a atras atenţiunea asupra faptului foarte îngrijitor pentru noi, dar foarte adevărat, din nenorocire, cum că astăzi în Europa, statul cel mai ameninţat este România. Am atras de mai multe ori băga­rea de seamă a cititorilor asupra acestei situaţiuni primejdioase. Şi de aceea am îndemnat toate guver­nele nucl­re, fără excepţie, ca­ să aibă ochiul deschis asupra apară­­rei naţionale şi să nu neglijeze ni­mic pentru ca armata română să fie pusă în stare de arşi îndeplini toată datoria. Pentru acelaş cuvânt am relevat izolarea în care se afla România în aceşti ani din urmă. Şi pentru ace­laşi motiv am dezaprobat politica externă a cabinetului care, înăun­trul Micei Antante, lasă România fără nici un aliat puternic, atunci când Cehoslovacia era aliata Fran­ţei, iar Iugoslavia aliata Italiei. Această greşală este acum recu­noscută şi atenuată prin încercările ce se fac de a se încheia alianţa cu Franţa. Dar cât timp pierdut! Ziarul „Times“, discutând eveni­­metttul, destăinue cum că la ultima întrunire de la Belgrad, a miniştri­lor Micei Antante, d. Duca s'a a­­rătat un implacabil adversar al a­lianţei României cu o mare Putere. D-sa rămânea partizan al mâinilor libere, parcă situaţia geografică a României cât şi puterile ei reduse îi îngăduiau să practice politica „splendidei izolări“ care n’a mai pu­tut conveni nici măcar marei şi pu­ternicei Anglii. Pentru acest motiv, a doua zi du­pă conferinţa de la Belgrad am avut onoarea să atac politica externă a guvernului român şi să deplâng miopia acelora cari nu vedeau ce mică figură face, înăuntrul Micei înţelegeri, o Românie izolată între cei doi aliaţi sprijiniţi fiecare pe câte o alianţă puternică. Dar speranţa supremă a Româ­niei şi, mai ales, siguranţa ei defi­nitivă, stă mai ales, nu atât în ar­mele şi alianţele sale, cât în biruin­ţa principiului echităţei în judecata celor cari conduc popoarele. Şi acest principiu îl reprezintă astăzi Liga Naţiunilor. Dacă în politica dinăuntru greşe­lile pot fi reparate şi de multe ori ertate, în schimb în politica din a­­fară se cer vederi clare, atât din partea celor cari cârmuesc, cât şi din partea celor cari sunt cârmuiţi. In politica din afară, o greşală, da­torită viziunei false, poate fi fatală. Pe lângă toate celelalte îndatoriri ce avem, datoria de a ne înarma şi datoria de a ne alia, avem una mai mare decât toate, aceea de a ne sili să întărim Liga Naţiunilor, supre­mul scut al celor mici în faţa lăco­miei celor mari. Acest scut ne va apăra mai bine decât toate celelalte apărări. Speranţa­ omenirei obosite de a­­tâtea lupte şi atâtea mizerii, trebue să fie pusă în tribunalul suprem, singurul în stare să fie cu nepărti­­nire balanţa justiţiei. Să creştem în conştiinţele româ­neşti cultul acesta nou dar suveran. Să ne silim a Convinge publicul din România că nădejdile noastre tre­­buesc îndreptate către acea institu­ţie care, deşi la începuturile ei, a putut da, totuşi, câteva sentinţe menite să consolideze în suflete credinţa în domnia dreptate­. Liga Naţiunilor are pentru ro­mâni un preţ mai mare decât pen­tru toate celelalte popoare. De a­­ceea toată lumea să o înconjoare cu iubire şi cu încredere, înfiin­ţând în fiecare centru sucursale de propagandă şi de acţiuni. Const. Bacalbaşa Tocmai în momentul când ci­titorii noştri urmăreau în numă­rul nostru de eri, cele ce spuneam despre lupta dată de guvernul francez pentru salvarea francului, în raport cu politica economică a d-lui Vintilă Brătianu, „Viitorul“ încăpăţânat ca toţi oamenii cu­minţi, declara că d. Vintilă Bră­tianu urmează aceiaş politică mo­netară ca şi d. Poincaré. * A # * Or, cum am demonstrat eri, toc­mai contrarul e adevărat. E drept, că d. Poincaré a recurs la echili­brarea reală a bugetului, a oprit robinetul emisiunei de monetă, a sporit impozitele, a supus comer­ţul de devize controlului şi spe­cula cu ele la grele penalităţi, dar rezultatul a fost tot atât de nul cât s’a arătat a fii la noi, chiar dacă am admite că şi la noi­ s’au aplicat toate aceste mă­suri, cu aceiaşi sinceritate, ceeace ştie ori cine că nu este cazul. Francul continua să scadă şi toate măsurile sus enumărate nu făceau decât să accentueze această scădere. Atunci s’a întrunit acel consiliu, am zice de război, sub presidentia d-lui Millerand, şi s’au luat hotărîri cari au rămas pentru moment secrete, dar carii azi sunt cunoscute. Hotărîrile acestea s’au a recurs la capitalul străin, a pus la încercare, în cele mai grele mo­mente pentru dânsa, creditul ei. Şi iată că l-a găsit intact, şi iată că acel capital străin, „internaţio­­nal“ cum îi place „Viitorului“ să-l numească, a venit în ajutorul Franţei. La New-York şi la Londra i s-au pus la dispoziţie considera­bile sume de dolari şi lire sterline, cu care Franţa a răscumpărat francii ce se tot ofereau pe pieţele internaţionale, cu preţuri mereu scăzânde. Rezultatul îl vede a­­cuma toată lumea: valoarea fran­cului care ajunsese sub 20 centi­me aur, a ajuns iarăş la circa 35 centime aur * * * înşine, nu ne duce la ruină prin noi, înşine?! Am anunţat, ce ni s’a spus din cercuri apropiate de ministrul de finanţe, că în faţa realităţilor, d. Vintilă Brătianu a început şi d-sa să fie preocupat de această între­bare, că d-sa voeşte să mediteze asupra ei în liniştea pascală de la Mihăileşti. Am exprimat spe­­anţa că poate îşi va revizui acolo encepţiile politicei sale econo­mice şi financiare, adaptându-le la nevoile practice. Intr’o aseme­nea schimbare de metode nu am vedea nimic compromiţător. Ea ar fi perfect onorabilă, rezultatul şi al unui proces de conştiinţă, şi ar fi perfect lăudabilă. „Viitorul“ însă­ ne spune că aşa ce­ nu-i po­sibil. Cu atât ii rău pentru ţară. Dar nu se poate îngădui confu­­ziunea, mistificarea, la care vrea să recurgă „Viitorul“. Politica aceia care a adus leul nostru la mai puţin de trei centime aur şi per­sistă în greşelile ei,­­ nu-i a d-lui Poincaré. Ea este a d-lui Vintilă Brătianu exclusiv şi numai d-sale îi vor reveni toate răspunderile pentru consecinţele ei, cum bucu­roşi i-am recunoaşte meritele, da­că le-am vedea ai­urea, în realitate adică, şi nu numai în articolele oficiosului liberal. Sincerul a Naţiunilor D. Vintilă Brătianu şi d. Poincaré Sau­ leul şi francul Or, aşa a făcut d. Vintilă Bră­tianu? Aceasta a fost politica d-sale? Sau dimpotrivă, d-sa a făcut totul pentru a depărta capitalul străin de noi, pentru a ne surpa creditul şi mai­ ales simpatiile, fă­ră de cari credit nu poate D-sa a declarat şi declar noi înşine“. Frumoasă devi­ara căreia în principie nu-i iie de zis. Dar trebuia examinat materie economică şi financiară, unde-i vorba de fapte şi nu de fraze, dacă principiul e aplicabil in integralitatea lui, dacă în loc de rezumat într’una singură, Franţa a ne duce la biruinţă prin noi NĂZBÂTII Frumosul ! D. Mihalache Dragomirescu po­vesteşte într’un foileton al „Viito­rului” impresiile sale dintr’o călă­torie în Ardeal. Intre altele, îşi des­crie tovarăşul de călătorie cu mul­tă afecţiune, comunicându-ne între altele că e... „de-o urâţenie simpa­tică”. Notaţi că d. Mihalache Dra­gomirescu vrea să facă plăcere to­varăşului său de călătorie... Nu ştiu dacă bietul om a citit prea mulţu­mit complimentul generos al suavu­lui, al madrigalescului domn Miha­lache Dragomirescu.. Dar, dacă e un om mai nervos, sunt sigur că i-a trimis chiar de eri o carte poş­tală cu următorul conţinut: „Ce mă, bocciule, par’că tu eşti mai breaz! Uite-te în oglindă. — Adonisule! Şi nu te mai lega de u­­râţenia altora”. Stilul e din rasa scrisului d-lui Mihalache Dragomirescu. Klx O curioasă constatare Chestia Basarabiei este, fără în­­doială, de natură ultra­naţională. Ar fi fost logic să vedem sărind în sprijinul nostru, cu cea mai ma­re tărie, tocmai presa naţionalistă din alte ţări. Naţionaliştii noştri extremişti, încârligaţii în particu­lar aveau tot dreptul şi toată nă­dejdea la aceasta. E curios totuşi de constatat că cei ce-au fost mai înverşunaţi îm­potriva noastră şi mai hotărît de partea guvernului sovietic, sânt naţionaliştii sadea din toate ţările, cu prea puţine excepţii, şi acelea foarte timide. In schimb ne-a luat apărarea întreaga presă democrată, radica­lă, republicană, de pretutindeni. La dânsa a găsit ceva sprijin dreptatea cauzei noastre, şi numai la dânsa. Împotriva realipirei Basarabiei moldoveneşti la ţara de obârşie şi de baştină, a fost toată dreapta cu­getării şi simţirei din cele patru pruncie cardinale ale lumei, chiar din ţările aliate, iar împotriva so­vietelor şi pentru noi a fost toată stânga. E ceva foarte caracteristic, e o demonstraţie directă pentru noi românii, de unde ne poate veni mântuirea şi de unde răul sau pri­vea. Cine are urechi de auzit, să audă, și cine are ochi de văzut, să­­vadă. i. r. —.............. O nouă luptă De când ştiinţa se amestecă în arta războiului aceste evolui­za, în mijloacele şi tehnica lui, cu o repe­ziciune uimitoare. Durata ciomagu­lui şi a asvârlirei cu piatra a tre­buit să fie de câteva sute de mili­oane de ani. Sabia, suliţa şi să­geata au slujit câteva zecimi de mii de ani. Puşca şi tunul, apărute de-abia în veacul al XIV-lea, s’au transformat aşa de mult încât cei de atunci nici n’ar pricepe ce dră­cie sunt armele de foc de astăzi. Fiecare ţară, mai în fiecare ai, sub imboldul ştiinţei, e nevoită să-şi modifice armamentul. Şi asta e una din cele mai mari pricini de ruină pentru ţările moderne. Cine nu-şi aminteşte de faimoa­sa luptă între cuirasă şi obuz! Mai pe fiecare lună apărea un nou fel de obuz care găurea cuirasa, iar imediat se inventa o cuirasă care-şi râdea de obuz. Şi treaba asta a continuat aproape o jumătate de veac, cu enorme cheltueli, până ce vasele de răzb­oi, ca Făt-Frumos din poveste ce se­­schimba în pădure, în apă, în muscă, etc., în fața zmeu­lui urmăritor, au fost nevoite să se scufunde în adâncul mărilor din cauza urmărirei obuzului, să devie sub­ marhie. Dar e probabil că zmeul-obuz, sub formă nouă şi el, le va găsi şi acolo. In momentul de faţă, arta răz­boiului cucerind şi aerul, asistăm la o luptă nouă, la lupta aeroplanului împotriva apărărei de pe pământ. De sus plouă cu ghiulele, şi va ploua poate cu materii asfixiante, corosive, aprinzătoare sau morbi­­fice, iar de jos se îndreaptă spre sburători raze ucigătoare. Cât va mai ţine şi lupta a­ceasta, nu se ştie. Un lucru pare însă si­gur: că omenirea e o imensă casă de nebuni sau o adunătură de fiare, care nu se gândesc decât să se ni­micească reciproc. Index Guvernul desmînte ştirea că ar avea intenția să devalorifice ieri în chip forțat. ...Preferă metoda lentă! Dunărea Confratele „Argus” a atras aten­ţiunea asupra unei alte mari greşeli a politicei noastre de transporturi. Este­ greşala pe care o wo­im nentinzând călca W 1« S Dunărei.__ _ ■ france, daca oficiosul guvernului s’a supărat joc de supoziţia noastră glumeaţă, el despre Anatole necruţătorul.,, istoric _ , al însutii Pinguinilor şi al Revol-So vorbeşte mereu de marele nos- • tel îngerilor ar fi fost român ? trn fluviu şi de utilitatea Iul. A-j Pentru a da hipotezei noastre Ca­­ceasta în teorie. In practică el este, paritatea de a fi sezisabilă oricărei deocamdată sortit să demonstreze­­ inteligenţe, imaginaţi-vă nu că un lucru: că drumul cel mai scurt Anatole France e român, ci că u­nul de-ai noştri, — unul Îndeobşte cunoscut şi îndeobşte „admis" ar fi pur şi simplu comunist... Inchipu­i­intre două puncte aşezate pe el, este cel care îl evită. Căci, deoarece serviciul de cabo* __ ___ _ taj care este rezervat fiecărei ţări ,­ţi-vă,‘deci, că, bunăoară, Mihăii­­su­­r­verane, pentru navigaţia sa exclu­­doveanu ar fi înscris în clubul lui ziuă, nu găseşte In deajuns pre- Gh. Cristescu... Inchipuiţi-vă că gătiţi, noi, în loc de a găsi deocam-ă cu acelaş talent pe care azi nu i-1 dată o soluţiune provizorie, Inchi-. contestă nimeni, ar scrie articole la dem porturile noastre navigaţiei aşa ! „Socialismul” în care ar demonstra că „un giurgiuvean, ca să se ducă la necesitatea răsturnărilor juste... Ziimicea:distanţă de 30 km., tre- Inchipuiţi-vă!... Nu ştim dacă pu­­buie să ia trenul să vină la Bucu­­ternicul povestitor al Crâşmei lui reşti şi de asi prin Biteşti-Costeşti j10f precu ar fi acum sau nu ia să se ducă la Zinmicea. fim»’* %! Jilava, — dar ştim cuvânt cu cu­­scoală paşaport, să treacă la ^Vs-1 vânt articolele în cari „Viitorul" cinic, să ia acolo vaporul unguresc care 11 duce la Şiştov şi de aci să treacă cu barca la Zvimicea. Asta pentru transportul călătorilor. Trans­portul mărfurilor nu există. De la Corabia la T.­Măgurele, oamenii ori trebue să facă enormul înconjur cu drumul de fier, trecând prin Craiova, ori să meargă cu căruţa, dacă găsesc căruţă şi dacă pot plăti cât care căruţaşul”, înţeleagă cine poate o asemenea politică. Noi nu o înţelegem. Desigur că ar fi de preferat ca serviciul fie cabotaj să-l facem sin­guri. Dar atunci trebuia să îngri­jim de vasele necesare .Or, nici nu ’i vorba de aşa ceva. Atunci ce ne ră­mâne de făcut? Ne rămâne să admitem pentru o bucată fie vreme, până când vom avea vasele noas­tre, acostarea vaselor cari fac de obicei traficul pe Dunăre. Aceasta desigur că este mai puţin îmbucu­rător, decât ar fi ca pavilionul nos­tru să îndeplinească misiunea la care are dreptul exclusiv, dar este util­ul vonulaţiei riverane şî eco­nomiei țărei. Când cu vremea vom avea vase suficiente, vom putea totdeauna relua dreptul nostru. Dar aşa, să refuzăm altora ce nu pu­tem face încă noi, să ne scoatem un ochi, pentru a scoate poate altora doi, asta-i pur şi simplu absurd-ABONAMENTE IN TARA Pe un an 650 lei. Pe șase luni 350 lei* Pe trei luni ir lei* Ad. i­ sac Un semn îmbucurător Faţă cu toate neajunsurile morale pe care le-a desvoltat perioada a­­ceasta, de după război, o singură mângâiere rămâne observatorului. Se manifestă în mulţimea poporului nostru o sete de a ceti, ceia ce însem­nează o sete de ştiinţă şi cultură, care îndreptăţeşte certitudinea că o mare îndreptare se prepară pentru viitor. Dar acestei sete de ştiinţă, acestei dorinţe de a ceti, de a se instrui, de a se înălţa, îi se opun condiţiu­­nile tot mai grele ale tiparului. Căr­ţile se scumpesc din zi în zi şi devin tot mai inaccesibile marelui public. In perioada dinaintea războiului ele ajunseseră de o îmbucurătoare ief­­tină­tate,­­care le punea la îndemâna tuturor.. In perioada postbelică ele fi evin atât de scumpe, in­cât par’că ne reîntoarcem la vremea când car­tea era un obiect de lux, pe care numai cei privilegiați de soartă pu­teau să si l procure. lată mi peritel mult mai mr.ro. decât ceie mai mari pericole econo­mice. pe cari lr.-eu provocat corm­i­siunile grele prin care trece : ivxii­ r.rni continent al Europei de si. Bmmsrmm colele economice trag pe om în jos. Greutatea traiului apasă tot mai mult asupra lui, îl apropie tot mai mult de materie, dezvoltă tot mai aprig setea de câştig într’însul. Ten­dinţa die a acumula cât mai multe bunuri materiale, pământeşti, co­mună tuturor vremurilor, s’a ac­centuat acum într’un chip care în­lătură toate scrupulele şi scuză, ba justifică chiar orice mijloace. Cele mai urâte instincte cari sunt înrădăcinate în subconştientul ani­malic al omului, se trezesc cu o pu­tere elementară. De aci orgiile pe cari le sărbătoresc toate instinctele primitive, toate sentimentele­ urâte: invidia şi ura. Că uneori acestea se îmbracă cu argumente ideale, este în dezavantagiul omul­ui comparat c..i animalul, care in instinctul său de existență, nu invoc.că nngumorde morale pentru a-»i acoperi sau scu­­brutalii atee.. Fondul rămâne si­criaş. O v­reme except!onr.îâ. de di­­ficuilăți materiale r.e'rimine. des­­iparit lupta pent­ru trri do tr­ale im- Tari”.:ză o rc­­tuturor va!u­ilazi I podim« nieio moral Feri vizuire retrograd« rilor morale. Binele pentru care în decursul veacurilor a luptat ome- | nirea, devine rău. Răul devine bine. I Dela Crist un șir neîntrerupt de­­ martiri au suferit pentru umanitate. Auzim acum strigătul moralei ce­lei noui: — Nu ne trebue umanitate! Mai pe româneşte. Nu ne trebuie omenie! Nu voim să fim oameni! Preferim să ne întoarcem la vre­mea când argumentul decisiv era forţa­ împotriva acestei tendinţe căreia marea massă a poporului nostru, rezistă încă, nu există decât un leac. Să-i dăm putinţa de a satisface acea sete de lectură, de ştiinţă, pe care o manifestă. Să-i dăm putinţa să se înalţe, în contact cu gândirea şi frumosul, peste mizeriile materiale, cari îl trag în jos. Să-i dăm pentru vremea aceasta grea, care apasă a­,­supra noastră a tuturor, posibilita-­ tea de a rămâne în contact cu ce este etern în viaţa iuliană; să-i dăm posibilitatea ca să aibă in casa sa, la îndemână, neutru dân­şii­­ şi copiii săi, acel prieten care nin a trădat niciodată, car­e învese­­lifte ceasurile bune, și mângâie în cola rele: firele a. F.a ui' fost în toate timpurile o necesitate umană și ira­­țională. ea caia am­uzi mai mult ca oricând. Un* de. poporul care nu citeşte sau nu ar mai citi. Ar fi sfârşitul lui. Ferice de cel care ci­teşte. Nu există vreme, fie ea cât de grea, peste care să nu treacă birui­tor. Căci, cum a spus un filosof, care s’a ascuns sub numele râzândului Demokrit, cărţile rămân cel mai accesibil dascăl de învăţătură şi bu­curia şi singura consolare adevărată a milioane de oameni, când greuta­tea vremei îi copleşeşte. Iată însă şi primejdia ce decurge din scumpirea cărţei. Ea lasă toate mizeriile materiale ce trag omul în jos, fără contrapondere. Iată şi mo­tivele cari au determinat editura „A­­devărul” ca să se decidă a scoate o bibliotecă de popularizare în sen­sul bun al acestui cuvânt: Biblioteca „Dimineaţa”, din care au apărut trei voluma­şe. Aceste trei volume dau opere­­ literare: „Războiul Bal­canic” de Mihail Sadoveanu, „Dia­volul”, nuvele şi schiţe de I. A­­gârbiceanu şi „Spitalul” de P. I. Ioave, în traducerea d-lui Victor Ion Popa. Dar cu aceste trei lucrări, ai căror autori arată că cei cari îngrijesc de această bibliotecă de popularizare riiu că toon'ri pcrEriri popor, tot cov mu bim .r. lUorntura română și streină, o rri î­­ iun — programul bibliotecei nu-i iudicr.i. încă nici m­iiffie îl.­Urniri lin renunole. P’"'- 1 gramul acesta ni-1 schițează d. Iosif Nădejde, directorul ei, într’o scurtă introducere pusă în fruntea primu­lui volum: „Literatură bună românească — scrie d-sa — de scriitori vechi şî moderni, cum şi culegeri din litera­tura universală, în traduceri făcute de scriitori cunoscuţi — iată ce va apărea, în primul rând, în această colecţie. Dar Pobl’oteca ..Dim"-‘CRta” nu se va mărgini numai la culegeri literare, ci va publica şi iu- ~i ca­racter cultural mai larg, t­eilari­­zări ştiinţifice, scrieri privitoare la artă, la filosofia, la educaţie, etc." Cum se vede un program larg şi corespunzător în totul cerinţelor vre­unei, aşa cum decurg din neajunsurile postbelice, aşa cum decurg din îm­prejurările pe cari le-am schiţat mai sus. Preţul extrem de mic al *a­­­cestor cărţi, va face desigur că fie­care om va putea să-şi alcătuiască o mică bibliotecă, va face ca în fie­care casă, fie ea cât de modestă, să se găsească o comoară — cum nu­meşte Carlyle o colecţie de cărţi bune, pentru că zice el, ea , ca un pora spiritual, care reziste vremei şi dă rodul lui an cu an nu numai celui care îl sădeşte iar şi tuturor generaţi­­inilor cari ac su.aw.l. 82. Brăniţieanu gârneţul nostru «ai nM—BBwmmw an alte părţi ar... saluta jubileele lul Sadoveanu, comunist! In Franţa, guvernul a ţinut să participe oficial la marea sărbătoa­re a „comunistului France". Ne pla­ce să transcriem scrisoarea pe care d. de Jouvenel, ministrul artelor, a trimis-o cu acest prilej marelui ma­estru al cugetării contemporane: „în ziua în care toţi cărturarii lumii sârbe toresc aniversarea dv. de­ 80 de ani, ministrul instrucţiu­­nei n’ar putea lipsi să adaoge la o­­magiul lor pe cel al guvernului. „Cum nu v’ar fi recunoscătoare ţara noastră pentru surâzătorul vostru geniu? Arta dv. a desăvârşit instrumentul de precizie care e lim­ba noastră şi a desfătat acel simţ al perfecţiei care face pe fran­cezi aşa de nobil exigenţi. „Aţi ajutat prin aceasta oamenii şi popoarele să se înţeleagă şi aţi meritat numele de Maestru pe care sunt mândru să vi-l dau”. ...S’ar putea întâmpla așa ceva în România? D. T. PiscoTitim — —B—— O nouă capitală a Romăniai-Msn D. inginer N. Theodorescu, printr’o broşură, împărţită până acum numai la prieteni şi cunoscuţi, se ocupă de strămutarea capitalei Bucureşti, sau —mai bine zis—de crearea pe deîntre- lul a unui nou oraş, capitală politică a României Mari. Broşura e de câteva pagini numai. Cuprinde însă, pe lângă o prefaţă su­gestivă a ideii ce urmăreşte, şi un studiu profund tehnic al chestiunii, cu calcule minuţioase din toate punctele de vedere, care scot în evidenţă înles­nirea aducerii la îndeplinire a acestei mari idei, pe care unii ar lua-o ca un­ul, ideia capătă şi mai multă impor­tanţă prin faptul că, statul nu va avea să suporte cheltuelile mare­ întreprin­deri în vremurile de azi mai cu sea­mă, când starea lui economico-financia­ră e destul de îngreuiată de multe alte sarcini. Iar avansul de şase sute mi­liotre lei ce eventual — ar trebui totuși să-l dea sau să-l garanteze pen­tru unul până la cinci ani, in felul cum arată d. Theodorescu, nu poate fi con­siderat sub nici un chip, ca o sarcină câtă vreme nu este de lungă durată, ci numai un îndemn, o preîntâmpinare a primeior cheltueli. * Ideia strămutării capitalei la Făgăraş Braşov ori A­na Iulia, a fost emisă — cum era­­ foarte natural — în­dată după încheierea păcii războiului mondial. Dacă ar fi să se menţie încă tot capitala de azi pentru România Mare, ar însemna că nu am fi la înălţimea însuşirilor vii ale poporului românesc. Un străin, care vine din ţările civili­zate ale Europei şi trece mai întâia prin capitalele Serbiei şi Bulgariei, pentru a ajunge la Bucureşti, va rămâ­ne înmărmurit de starea sălbatecă în care se găseşte acest oraş, capitală încă a ţării româneşti. * Stai să te miri, cum e cu putinţă ca o ţară bogată ca a noastră ş! cu oa­meni trăiţi şl învăţaţi prin străină­tate, pe unde au văzut atâtea lucruri frumoase, cum de n’au făcut mal ni­mic până azi pentru europenizarea a­­cestui oraş? Dar, sl situaţia iul cu totul desvanta­­joasă, num­ai amplasamentul şl croiala din toate vremurile a clădirilor şi străzilor ei întortochiate, fara un plan de sistematizare, au contribuit la sta­rea urâtă­ de azi a Capit­alei. Iar Dâm­­boviţa, ori­cât de dulce ar fi ea, e to­tuşi un pârâiaş mic şi murdar, care nici­odată nu va putea da debitul de apă, atât de necesar diverselor utili­tăţi ale capitalei unei ţări mari. Azi, nu mai e cu putinţă, sub nici un chip, să transformi Bucureştiul în­­tr’o capitală frumoasă. Numai cheltue­­lile cu imensele exproprieri ce ar tre­bui să se facă în acest caz ar fi incal­culabile. Şi la ce bun? Scopul tot nu l’am ajunge, întrucât situaţia si lipsa tuturor celorlalte condiţîuni esenţiale nu-1 vor ajuta niciodată in această mare operă. Ce trebue dar să facem ca să avem o capitală de care lumea, nu să ne râdă, dar să ne admire cu ochi mari şi plini de mirare, întrebându-se cum şi când a răsărit aşa ceva. Să creiăm un nou oraş, o capitală nouă pentru România Mare. Iată ce să facem. Să fim, cu tot sufletul nu pentru strămutarea Capitalei intr’un alt oraş al ţării, ci pentru creiarea unui nou oraş, unei noi capitale, într’un loc ales cât mai frumos şi mai sănătos şi cât mai apropiat de centrul ţării, pentru a E astfel apropiat şi de toate Interesele superioare ale neamului. Această creare este, intr’adevăr , concepţie pe cât de frumoasă, pe atât de stranie pentru unii, când o aud pentru întâia dată. Meditând insă m­ai mult şi mai profund asupra ei Şi urmă­rind şi citind cu atenţie broşura d-h­ai Theodorescu, cum şi toata explicaţiile şi calculele de detail din stare date de d-sa, ajungi să te convingi tn totul ŞI parcă să întrevezi In ziare, desă­vârşirea acestei mari şi prea frumoa­sa opere, pentru care, statul lui nu­ i se cere decât de a lăsa, in mod larg să Intre şi să se învestească can­talurfii străine de peste Ocean chiar, capite­luri ce, la rândul lor, nu pretind decit garanţia de a­­ la adăpost­i’­om­e« şicană şi nesiguranţă, mulţum ndu-şi ca un beneficiu modest. In împrejurul — de pildă — a Făgă­raşului să creiăm acest oraş de seamă, gloria României Mari, având in fată, la o distantă numai de 10 km„ frome­­­­iţiţi continue ca un Dagi”-p­­l­aji Chestia zilei Pregătiri de Parte D. Vintilă Brătianu s'a retraa­s una din moșiile sale spre a lucrai în liniște. Ziaru 14

Next