Adevěrul, decembrie 1924 (Anul 37, nr. 12550-12577)

1924-12-08 / nr. 12556

ioni XXXTII No. 12556 8 Lff eiemmarni m toata tara * um * oecennie 1924 t pafffnl 6 Lei exemplarul i­ străinătate Biblioteca Centrală A devenit Asociațiunea Sibiu fondatorii­­^.oVv Legile de »apărare a ordinei“ au — zice d. Mâr­­zescu—scopul sa restabilească viața publică nor­mală. ...Cu aşa legi normale n’o să ne rămână de­cât să tânjim de dorul... stărei de asediu! f° 1­1 NAZBAŢI ! OBLIGAŢIA IUBIRII O telegramă din Londra anunţă că adunarea clerului anglican a vo­tat cu 86 voturi contra 78 modifica­rea jurământului căsătoriilor. De azi înainte se va cere soţilor să jure că „se obligă să se iubească Nu­ ştiu ce dracu o fi însemnând în Anglia a iubi, de vreme ce aşa ceva poate constitui obiectul unui angajament contractual. Probabil că Englezii ăştia se iubesc altfel de cât pe la noi.... Nu cred să fie mai bine! Oricum, obligaţia de a iubi s’ar traduce în româneşte cu o veche şi dureroasă zicătoare : „iubeşte-mă că te tai!“. Poate că n’ar strica să ne folosim de legea excepţională a d-lui Mârze­­scu şi să introducem şi noi obliga­ţia iubirii în codul penal uzual. Spectrul şomajului O corespondenţă din Oradea- Mare ne relatează lucrări de cea mai mare gravitate. Vreo mie de muncitori fără lu­cru s’au întrunit pentru a protesta contra şomajului. Ei au făcut să răsune strigătul : — Dafi-ne de lucru ! Dintre, toate problemele sociale, poate cea mai grea de rezolvat este aceea a şomajului. Când muncito­rul dornic de lucru îşi vede familia flămândă pentru că fabricile nui lu­crează, el nui mai ţine socoteală de nimic, nu mai e capabil să puie frâu pornirilor. In alte ţări, şomeurii capătă aju­toare de la stat. Republica ceho­slovacă a cheltuit anul trecut 600 milioane de coroane, adică aproa­pe 4 miliarde de lei in acest scop. Anglia cheltueşte zeci de miliarde de lei pentru ajutorarea şomeurilor. Noi nu ne putem gândi la acor­darea de ajutoare, pentru că buge­tul nostru n’ar putea resista unei astfel de sarcini. De aceea, guver­nul este dator să împiedice şomajul. La întrunirea de la Oradea Ma­re s’a spus că fabricile şi-au închis porţile, dând foc la şomaj, pentru că statul nu le plăteşte datoriile. Dacă lucrul e adevărat, statul co­mite o adevărată crimă. Boala e la începutul ei. Întrebuin­ţând remedii corespunzătoare, ea poate fi înlăturată. Şi aceasta şi trebuie făcut de urgenţă, spre a se evita grave zguduiri sociale, ale căror urmări ar putea fi incalcula­bile. D. G. EIX. şi datoria opoziţiei Chestiunea personală dintre d-nii N. Iorga şi Madgearu, de care ne-am ocupat şi eri, nu trebue lă­sată să treacă, fără ca să tragem oare­cari învăţături. D. Iorga redusese prin ziarul H­ sale, luptele politice din Parla­mentul nostru, la antagonismul din­tre două Bănci. D. Vintilă Brătia­­nu ar reprezenta în minister politi­ca Băncii Româneşti, iar secretarul general al partidului ţărănesc, a­­dică d. Madgearu, ar reprezenta în rândurile opoziţiei, Banca Blank. Şi astfel toată polemica politică ce urmează intre guvern şi opoziţia roo- democratică, căci în această pole­mică, partidul ţărănesc s’a întâlnit uneori chiar şi cu partidul naţio­nalist al poporului, nu ar corespun­de nici unei necesităţi reale, nu ar exprima deoparte şi de alta, nici o preocupare inspirată de lipsurile şi nevoile ţării, ci ar fi ecoul depăr­tat, al luptei de concurentă între două mari Bănci. 1 . Ne explicăm eroarea in care a văzut d. Iorga, făcând această a­­firmatiune. Tot ce se aude despre afaceri în raport cu politica, este­­de natură a tulbura minţile şi a în­curca judecata. Dar dreptatea ne obligă să vedem că Banca Româ­nească este ca produsul politicei d-lui Vintilă Brătianu, nu vicever­sa, că ea face parte din întregul sistem de creaţiuni financiare şi industriale, care corespunde poli­ticei economice a ministrului nos­tru de finanţe. Cât despre d. Mad­gearu, d-sa a putut dovedi că nu numai că nu face politica Băncii Blank, ci, dacă afacerile acesteia sunt altă­ceva decât simple afaceri, dacă sunt adică expresiunea unei politici, d-sa a combătut-o de re­pedte ori și chiar în ziua când a­­ceastă penibilă și regretabilă discu­­­une a­vea loc. Membrii guvernului cari asistau la dânsa, au surâs şi au râs. D­­orga a relevat aceasta. Dar ei nu au decât sil, se bucure după U­TM vechea zicala moldovenească : „Chiper , între voi, să râdem şi noi“. De altfel politica pe care gu­vernul­ o practică faţă de opoziţie, direct când aceasta se împacă cu lemnitatea lui şi indirect când e de acut un „saile besogne“, este cea a vechiului principiu : divide et im­­pera. Şi dacă datoreşte cui­va vreo recunoştinţă pentru prelungirea e­­xistenţei sale, apoi acel cineva e opoziţia care-i înlesneşte din toate puterile această politică.­­ S’a vorbit şi se vorbeşte de o u­­nire a partidelor şi grupărilor opo­ziţioniste, de colaborare şi chiar fie fuziune. Dar oricine trebuie să-şi fiea seamă de zădărnicia acestor speranţe şi combinaţii, câtă vreme aceste partide şi grupări nu perd nici o ocaziune în Parlament, chiar totul le făgădueşte un succes slucit, fără ca să păteze şi să ducă acest succes prin tristul itacol al încriminărilor recipro­ce, privitoare la principii, persoane, rectitudine şi chiar onestitate. Este oare imaginabilă, în aseme­nea condiţiuni, o biruinţă a opozi­ţei? Şi este aceasta atât de lovi- tă de orbire, încât nu v­ede că zil­­nic furnizează direct şi indirect rad ajutoare actiunei guvernului tiriva ei, slăbeşte propria ei ziţiune şi alimentează campani­ile presei liberale menite s’o dis­crediteze in fata opiniei publice? ! In special zilele din urmă au a­­jutat la ce extremităţi duc campan­iele cari zadarnic se îmbracă în­­vestmântul intereselor superioare fie ţării, căci pesta tot răzbeşte din ele caracterul lor personal, răzbate patima şi ura nemărginită, care nu se dă înapoi dela nimic, care nu cruţă nimic şi care dă lup­telor politice acel dezgustător as­pect de sfâşieri canibalice, cari tre­bue să acopere ochiului profan cele mai bune intenţiuni şi cele mai nobile scopuri, cărora cei cari se sfâşie, cred poate uneori, că ser-­ vesc cu acest chip. In asemenea condiţiunî lupta politică nu mai a­­pare ca o acţiune angajată în sco­­pul de a găsi cele mai bune mijloa­ce pentru a satisface cât mai bine nevoile ţarei şi ale naţiunii, ci ca o încăerare mortală între persoane, at atât mai grozavă, cu cât nu e vorba de nimicirea fizică a adver­sarului ci de nimicirea lui moraliv. Nu ne gândim spunând acestea, numai la polemica Iorga­ Madgea­­ru. Oricât a fost ea de aspră şi de regretabilă, cel puţin nu a ajuns la aceste extremităţi. Dacă însă veţi răsfoi dezbaterile parlamentare din această sesiune şi polemicile de presă din ultimul timp, vă veţi e­­difica şi veţi­ înţelege constatările acestea ale noastre, cari nu au alt scop decât de a atrage atenţia con­ducătorilor partidelor democratice asupra formidabilei greşeli pe care o tolerează şi care, atâta timp cât­­va dăinui, va zădărnici acea acţu­ne care este unica raţiune de a fi a opoziţiei : acţiunea de răsturna­­re a guvernului, în scopul de a rea­duce ţara la un regim constituie­nal şi parlamentar, care să-i îngă­duie a ocupa între democraţiile ci­vilizate locul la care are dreptul. Sincerul Adevărata anarhie Guvernul pare îngrozit de anar­hia ce s’a deslănţuit de la o vre­me în ţară. Insă groaza lui e de do­meniul famasmagoriei, ca a acelora cari văd stafii, iele, draci, călători prin văzduh pe cozi de mături. E o curată nălucire. Cine l-a vrăjit oare de vede ce nu este şi nu vede ce este. ? Căci e totuşi adevărat că anarhia domneşte in tară, ca nici odată. Dar ea e cu totul In altă parte decât unde i se năzăreşte gu­vernului. Ce fericite s’ar simţi Anglia, Franţa, Germania, Italia, Belgia să aibă, chiar proporţional cu po­pulaţia, numai de zece mii de ori atâţia comunişti câţi avem noi! Şi totuşi nu iau nici o măsură excep­ţională. Dar şi ce nenorocite s’ar simţi ele să poseadă atâţia casieri necinstiţi, fraude, paşapoarte, sa­mavolnicii şi altele, în gradul în ca­re acestea băntite in România ! Gândesc c’atunci am vedea şi pe acolo apărând legile represive, insă nu numai legile ci chiar represiu­nea, sub cuvânt că anarhia a a­­juns de nesuferit. Vă închipuiţi de ce folos va fi le­gea care reglementează purtarea armelor de foc pentru cei ce mă­­nuesc cu necinste banul public, pen­tru cei cari pun deja la cale noul panamale, gheşefturi, hoţii, abuzuri de tot soiul. Şi cât le va păsa pa­­şapartiştilor viitori, ca şi celor de faţă, de legea pentru garantarea ordinei în Stat. Parcă pedeapsa cu moartea, chiar când se aplică prin ardere, ţeapă, roată, sfâşiere, etc. împiedeca pe asasini să asasineze. Parcă toate legile făcute în Euro­pa reacţionară de la 1800 au îm­piedecat pe 1848. Ce orbire şi ce nebunie! ■■■**.. Index. D. EMILE PICARD celebrul matematician francez, ale căriir lucrări ştiinţifice fac autori­tate, a fost ales zilele acestea membru al Academiei R­omânia şi datoriile interaliate —— ne. M* «tf — După discursul preşedintelui Coolidge Lichidarea financiară a războiu­lui este pentru ţara noastră cu deosebire dificil.ă Deşi am suferit pierderi enorme, deşi pentru a du­ce războiul am făcut ch­eltueli enor­me, ne-am îndatorat peste cap şi am pierdut nu numai ce ne-au luat duşmanii, dar şi ce am încredinţat amicilor, — ni s’a impus o sarcină grea ca participanţi la datoriile fostei monarchi habsburgice, totuşi ni s’a atribuit numai unu la sută din re-, pa­raţiunile ce plăteşte Germania şi ni­ se cere să plătim aliaţilor sume­le cu cari ei ne-au finanţat războ­iul Atâta nedreptate acumulată, nu e de natură a spori încrederea în principiile de echitate pe cari ma­rii noştri aliaţi le proclamă ca stă­­pânitoare ale raporturilor dintre popoare, după marele război, ceea ce la cursul de azi al leului fac­­ce încă 62 milioane lei aur, adică, mai mult, mult mai uit chiar, decât­­ este serviciul fanuităţilor pentru în­treaga noastră datorie internă şi­ externă consolidată şi flotantă. Cifrele acestea spun îndeajuns ce însemnătate are pentru noi, pro­­blema datoriilor interaliate. B. Altare anulate sunt doară pe punctul de a fi In bună parte Investite cu I haina legală prin noul proect de­­ lege Intitulat „pentru menţinerea­­ ordinei“. P. Curtea de Casaţie a casat fără trimitere hotârlrea de condamnare a tinerilor cari Înfiinţaseră o coo­perativă de tipografie şi c­ontrave­­niseră cunoscutei ordonanţe prin care starea de asediu a fost întărită in Capitală. Este pentru prima dată că instanţa supremă anulează o de­­cizie politic pronunţată după răz­boi de justiţia militară. Pentru pri­ma dată consideraţiile politice şi presiunea guvernelor exercitată în numele raţiunei de stat nu întunecă judecata dreaptă a magistraţilor. Privită astfel, decizia de ori a Curţii de Casaţie apare ca o târzie dar îmbucurătoare satisfacţie dată sim­­tului general de legalitate şi jus­tiţie. Era şi mare, revoltătoare, nedrep­­tatea săufir­­ită faţă de tinerii „coo­­peratişti". Fusese excesiv de severă procedarea faţă de nişte idealişti ce se strânseseră pentru a celebra lao­laltă cultul cărţii şi al progresului prin ştiinţă. De altfel decizia nu mai are astăzi decât o valoare teoretică, deoarece „cooperatiştii"­ şi-au execu­tat aproape în întregime pedepsele şi au suferit în prevenţie şi după condamnare, toate asprimile necru­ţătorului­­ regim al închisorilor mi­litare. Dar această valoare teoretică ră­mâne totuş însemnată. Exercitân­­du-şî serios rolul de regulator al justiţiei, Curtea de Casaţie dă In­stanţelor represive şi tuturor facto­rilor militar şi civili, cari au abu­zat de si, de asediu, o lecţie de legalitate. JS constată că ordonan­ţele colectate in vara trecută sunt lipsite de putere, deoarece creiază delicte pe cari legile nu le cunosc şi institue pedepse cari nu există in lege. In acest fel, Casaţia confirmă o observaţie pe care noi am făcut-o din primul moment, pentru a ne a­­trage insultele presei liberale, care nu ne-au putut, bine-inţeles, clinti In convingerea noastră. Prin efectul sentinţei de ori se pune in sfârşit capăt unei practice abuzive a comandamentelor­­ mili­tare, cari timp de şase ani, in toate regiunile unde starea de asediu s’a aplicat, nu s’au mulţumit să tragă consecinţele legale ale acestei stări excepţionale, ci insuşindu-şi prero­gativele intransmisibile ale parla­mentului şi substituind legilor voin­­ţa personală a comandantului, au creat pedpse noi şi au clădit un întreg eşafodaj de delicte necunos­cute. Şi lecţia nu s le adresează nu­mai comandamentelor, cari au scuza de a nu cunoaşte principiile dreptu­­lui, dar şi guvernelor cari au ordo­nat sau aprobat acele măsuri şi cari totuşi sunt datoare să cunoască le­gile şi să le respecte. „Cooparatiştii“ au obţinut o târzie satisfacţie. Este însă locul să ne in­­trebăm ce se face cu nenumăraţii militari condamnaţi In baza ordo­nanţelor ilegale şi cărora totuş orice cale de atac şi mai ales porţile Curţii de Casaţie le sunt Închise. Toţi aceştia ispăşesc pedepse ile­gale, toţi sunt victimele unui grav exces de putere. Nu crede guvernul că este necesar, că cea mai elemen­tară datorie de omenie şi dreptate impune ca procesele acestora să fie revizuite $i ca victimele abuzului să fie îndată puse in libertate? Nu e acesta corolarul firesc al deciziei pronunţate ori ? * * O bucata de vreme a existat o speranţă. S’a crezut că Statele­ Uni­­te ale Americei, care au realizat pe urma războiului acele bogăţii fantastice, care le fac să plutească în aur,­­ vor fi generoase şi vor şterge sumele pe care le-au avan­sat statelor continentale. Ultimul discurs al preşedintelui Coolidge risipeşte definitiv această credinţă. Din el am aflat că America e gata să facă cele mai mari înlesniri de plată, dar nu înţelege să renunţe nici la un cent, adică nici la cinci parale, din ce i se cuvine. Reper­cusiunea acestei declaraţii este, că Anglia şi Franţa se pun pe acelaş teren. Cu atât mai mult, cu cât An­glia a şi aranjat şi a şi început să plătească datoriile sale către Amer­­ica, iar Franţa tratează acum în mod oficios aranjarea lor, pe o ba­ză care nu este fără interes pentru noi, deoarece ea va deveni proba­bil modelul după care vor fi aran­jate toate datoriile, — şi cele ale noastre deci. America oferă Franţei de aci în­colo un moratoriu de doi sau trei ani, în care nu ar plăti nimic. Apoi ar urma ca amortizarea să se facă într’un şir mai lung de ani. Franţa ar­­dori 70 sau 80 ani şi reducerea dobânzei, de la cota de 5 la sută la cât a fost stabilită în momentul contractării împrumuturilor, la doi sau doi şi jumătate la sută. * * * La cât se ridică însă datoriile noastre interaliate ? După cifrele oficiale americane, ne găsim datori pe urma războiu­lui,, cu următoarele sume în dolari la paritatea schimbului: 125 mili­oane 900 mii dolari Angliei, 20 mi­lioane Canadei, 228 milioane Fran­­ţeei, 33 milioane Italiei, şi 44 mili­oane Statelor­ Unite ale Americei, în total 451 milioane dolari sau la cursul actual al leului nouăzeci de miliarde două sute de milioane lei, adică de două ori datoria publică a României mici. Dacă ni s’ar acorda plata acestei sume, fără dobândă, prin nouăzeci de anuităţi anuale, încă am avea de plătit un miliard lei pe an. O dobândă de numai doi la sută însă, ar însemna în primii ani un plus de un miliard opt sute de milioane lei pe an, aşa că anui­tatea ar fi pentru datoriile ce avem faţă de aliaţi în primii zece ani, în Pentru rest nu e nevoe să ne alar­me die de două miliarde şi jumătate, mim. Delictele din ordonanțele ml- î I (Citiți continuarea în vagina li-ar I Cronica săptămânală bucureștii de altădată Anul 1905 Cap. 129 La 26 Mai moare in Germania fratele regelui Carol, principele Leopold de Hohenzollern. * * * Chestia petrolului agită Încă o­­pinia publică. La Senat Dimitrie Sturza laudă pe rege, zicând că respingerea proiectului susţinut de Take Ionescu se datoreşte nu d-lui Cantacuzino ci regelui- Dar d-sa mai adaugă că şi respingerea pro­punerilor lui ,,,Standard Oil‘‘ a fost tot opera regelui. Declaraţia face senzaţie căci prin aceasta regele era descoperit că a lucrat în contra americanilor spre a înlesni aface­rile germanilor. Regele a făcut lui Petre Carp ob­ Servitţhinea că se miră de opozi­ţia junimiştilor la­ proiect, pe câtă vreme el Carp, a fost in­totdeauna partizanul introducerei capitalu­­­rilor străine în ţară . Atunci Carp a răspuns : Da, Sire, sunt pentru infundu­­'•erea capitalurilor străine. Ch­r de CONST. BACALBASA când ele ni se im­pun sunt contra. Banca și societatea „România“ se constitue. La constituire parti­cipă: P. S. Aurelian, Eugen Cara­­da, I­ Procopie Demetrescu, Nicu Filipescu, Take Ionescu, Al. Mar­ghiloman, Anton Carp, Vasile Mis­­sir, Vintilă Brătianu, Al. Vericea­­nu, Lascăr Catarg, Dimitrie Carp, C. Alimănişteanu. Din toţi aceştia astăzi mai tră­­esc­­ numai. Lipsa de sinceritate a politicie­­nilor este flagrantă. Dimitrie Sturza, care era un di­nastic obedient şi care pe de altă parte, simţea că situaţia lui în fruntea partidului liberal e şu­bredă, a profitat şi de acest prilej ca să-şi concilieze sprijinul rege­lui, ştiind că opinia publică începe să acuze pe regele Carol cum că susţine darea petrolului românesc germanilor, a voit să se pună pa­ravan în faţa regelui şi să-l apere de acuzaţie­ Dar nimeni nu lua In serios această declaraţie. In cercurile politice se ştia pre­cis că regele­­ susţine punctul pre­zentat de doctorul Fialla, iar im­putarea făcută de rege lui Petre Carp, arată destul de clar, cum că regele era partizanul proectului susţinut de Take Ionescu. Negreşit, când a văzut că se dezlănţue furtuna, regele Carol — credincios tacticei sale de întot­deauna, — a făcut obişnuitul pas Înapoi. Dar adevărul este că l-a făcut cu mare părere de rău. Cât despre atitudinea lui Dimi­trie Sturza nu a mirat pe nimeni. Sturza care cel dintâi, tratase cu doctorul Fialla, Sturza care și după ce căzu­se de la putere era in corespondență cu acesta, — după cum am arătat mai înainte, Sturza care parafase fiecare pa­gină și fiecare rând al proectului, pentru ca nu care cumva să se­ schimbe măcar o iotă din text, a­­cum se declara, hotărât în potrivă, ba aducea şi felicitări regelui-Dar Sturza era tot atât de supă­rat, de căderea proiectului cât era şi regele. Adevărul era. .insă că Sturza a­­vea acum o atitudine impusă de nartîd şi de Eugen Carada cn­ ir treaga ocultă. Spre a nu pierde i­­mediat, şefia, partidului Sturza a fost­ silit să-şi schimbe atitudinea după cum altădată şi-o schimbase in one­stia naţională. Anni u­mli­fira­ şi filteresul de partid care-i dicta purtarea: liberalii nu puteau primi ca partidul conservator, ca un alt partid afară de partidul liberal, sa realizeze o mare operaţie econo­mică. Iată adevărul asupra iagitaţiei pe chestia petrolului­­* * * Se hotărăşte In timpul acesta, fa­cerea unei expoziţii g°nerale­n Bucureşti,­ in anul viitor 1906, spre a se comemora 40 ani de domnie a regelui Carol. D-rul Istrati este nu­­mit comisar general. In prospectul ce se publică încă din luna Iunie 1905 se anunţă că Expoziţia va avea următoarele sec­ţiuni: agricultura, sivicultura, hor­ticultura şi viticultura, creşterea vi­telor şi zootechnia, piscicultura şi pescuitul, mine şi cariere, industrii­le, geniul civil şi militar, architec­ture, mecanica şi electricitatea, mij­loacele de transport, armata, instruc­ţiunea şi educaţi­unea, instrumentele şi procedeurile generale ale liderilor, ştiinţelor şi artelor, artele inimoase, higiena, asistenţa publică şi econo­mia socială, cultul, trecutul. Pentru alegerea locului unde va fi instalată această expoziţiune o luptă aprigă începe să se dea intre şefii de colori ai partidului conser­vator. În special este luptă mare intre Verde, Negru şi Albastru.­­Şeful coloarei de Negru susţine cu tărie că nu este loc mai potrivit decât Târgul Moşilor cu Grădina E­­liade, cu vechiul său vad comercial, Oborul cu liniile sale de tramvai, etc., etc. Şeful culoare­ de Verde, susţinut de şeful din Galben, sunt pentru Şo­seaua Kiselef. Aci Iancu Brătescu nenea Iancu — pledează cu căldură şi argumentează că nu e toc mai potrivit decât Şoseaua unde s’a fă­cut toate expoziţiile, unde avem hi­podromul, unde este plimbarea de lux a Capitalei, unde avem o alee bogată şi o grădină naturală. Dar a venit d. I. Th. Florescu cu laudele lui înflorite privitoare la pi­torescul Dealului Filaretului. Şi Fi­­laretul a câştigat cursa. Ion Lahovary, ministrul domenii­lor, a ales câmpia şi dealurile unde se află acum Parcul Carol, împotri­va părerei d-rului Istrati care ţinea, cu orice preţ, ca expoziţia să fie in­stalată sub Cotroceni la dreapta Bu­levardului Independenţei pe un te­ren de 11 hectare. Argumentul de căpetenie al d-rului era că tere­nul dela Cotroceni aparţine statului, pe când cel dela Filaret aparţine la diferiţi particulari cari cer preţuri de exploatare spre a fi expropriaţi. Precum vedem, lupta s’a dat mai mult pe motive electorale. Fiecare, şef de coloare susţinea ca expoziţia să fie aşezată în coloarea sa, pen­tru ca să dea. maximum de satisfac­ţie populaţiei din coloare şi să procure câştiguri însemnate partiza­nilor. Cu chipul acesta situaţia elec­torului şef s’ar fi întărit considera­bil Dar ministrul de domenii a a­­les Filaretul, care cădea in culoarea de Albastru, bine­înţeles, nu pentu motive electorale. Locul cel mai potrivit din punct de vedere al Inlesnirei mijloace­ de transport şi al creărei unui fr­mos cartier care ar fi provocat­­ tinderea Capitalei in direcţia acee ar fi fost Şoseaua Kiseleff, în pr lungire, dar ministrul a fost impr­sionat de pitorescul dealului Filar­­ului Duminica Sa. II iunie s'a inaugi­rat în equalul Ateneului bustul po­tului Traiian Demetrescu. D. Const. Mille, directorul ziarul „Adevărul", în numele Comitetulu­i predat bustul primăriei Capitale Radu Rosetti a vorbit despre vial şi opera poetului. Au mai vorbit: Ion Livescu di partea artiştilor Teatrului Nationa Barbu Constantinescu in numele st­denţilor in litere, I. Frimu în nume­le Cercului România Muncitoan Radu Demetrescu, fratele poetului şi Băbeanu. ** * — In Rusia izbucneşte revoluţia cu o putere cu mult mai mare ci anul trecut. La Petersburg se dai lupte crâncene pe străzi intre lucră­tor şi armată, iar la Odessa revo­luţia provoacă aplicarea stărei de asediu. Flota oda Sevastopol se revolți iar marele cuirasat Kneaz-Potemkin cu un echipagiu de 750 oameni, im * * * * * * Chestia zilei ■iiainanKawBMMMaaMHii Spre rezolvare... In raportul său d. Lalescu araţi că sporul de lefuri e MAI MARE d­­eftt sporul scumpetel. Ziarele­­ D. LALESCU : Acum, să fac un călduros un jet către funcţionar ca să restituie statului sumele pe cari, in ultimii ani, le-au luat î plus, — şi iată rezolvată şi problema funcţionarilor ! OpolemiEiPomanomsfl de mnm FIL00­1 La­­comunicatul oficios publicat de Viitorul acum trei zile cu pri­vire la Basarabia si la tezaurul de la Moscova, sovietele au răspuns printr’o comunicare reprodusă încă de eri în ziarul nostru. Se explica în comunicatul românesc — a că­rui redactiune nu era din cele mai fericite — că de la ruperea trata­tivelor din Viena până în prezent România nu a primit nici o pro­punere rusească de reluare a tra­tativelor pe baza recunoaşterii a­­lipirii Basarabiei în schimbul re­nunţării noastre la tezaur, dar că România rămâne dispusă ca şi în trecut să trateze cu Rusia pe a­­ceste baze. Scopul comunicatului ro­mân, care se sezisa de nişte zvonur fără fond real şi fără sursă certă, era de­sigur, numai de a afirma din nou voiaţa de pace a României şi persistenţa dorinţei ei sincere de a ajunge la o înţelegere cu sovietele cu preţul chiar al însemnatului sa­crificiu material pe care-l înfăţişea­ză renunţarea la tezaurul din Mos­cova. Ce au răspuns sovietele? întâi că este adevărat că nici o propu­nere nu a pornit din partea lor şi în al doilea rând, că îşi menţin punctul de vedere de la Viena, adică cererea de plebiscit şi pretenţiile de despăgubiri pentru valorile şi materialele trecute în urma revo­luţiei în posesia statului nostru. Da­că telegrama rusească ar spune numai atât­, importanţa ei, fie chiar polemică, nu ar fi prea mare. Ea ar oferi numai, după cum am afir­mat din primul moment, prilejul pentru opinia mondială de a con­stata că nu România ci Rusia poar­tă vina şi răspunderea desacordu­­lui care se menţine. Dar sovietele mai spun ult­­lucru. (Şi aci e locul să constatăm gre­­şala de redacţiune a comunicatului românesc). Sovietele afirmă că Ru­sia nu a consimţit nici­odată, nu a făcut nici­odată suggestii sau pro­puneri din care să se poată deduce că Rusia ar fi dispusă să renunţe la orice veleitate asupra Basara­biei dacă România, de partea , ar renunţa la tezaurul evacuat, C­­unicatul guvernului nostru nu impedicat din nenorocire, de la în­ceput, această aserţiune pe cât e importantă pe atât de inexactă, datoria presei româneşti să com­plecteze lacuna şi să restabileas­că faptele. Ei bine, realitatea e că în cor versatile şi chiar în coresponda ta ruso-rom­ână din timpul confe­rinţelor de la Geneva şi Lausant (mai ales Lausanne) comisarul ex­ternelor Cicerin a declarat că înţelegere pe bazele de mai­st e posibilă şi e dorită de Rusia. Gi­vernul nostru a luat act de aceas­tă­ declaraţie a conducătorului ca­lificat al politicei externe ruse şi rămas numai în aşteptarea unei­­ căzii de a trata pe aceste baze.­­ când în preliminariile dela Tigri na ocazia s’a oferit, el s’a grăbit s amintească că înţelege să se refer la bazele fixate la Lausanne de O ceri. Aşa şi numai aşa conferinţ delaJViena a fost acceptată de no Iar în notele schimbate în cursa ei, delegaţia românească nu a o­mis nici­odată să se refere la ar­gajamentul comisarului Cicerin. Că Rusia a revenit asupra lui, c a avut putinţa şi motive s’o facă, a­ceasta e o altă chestiune. Ceea c trebueşte să rămână stabilit e­ă România a dorit înţelegerea şi s’ întemeiat pe cuvântul rusesc. Co­municatul Moscovei reprezintă î inexactitatea lui o nouă manievr nesinceră pe care guvernul trebuie s o prevadă şi s’o împiedice prin­tr’o mai mare preciziune a comuni­catului. Căci dacă se dau comunicate di însemnătate internaţională, ele tre­bue să corespundă în totul scopu­lui urmărit. Şi dacă o reluare a tratativelor româno-ruse nu e în acest moment posibilă, avem dato­ria cel puţin de a nu lăsa nici un echivoc să planeze asupra trecutu­lui şi de a preciza în lumina fapte­lor neiodoelnice răspunderile. Eugen Filotti

Next