Adevěrul, octombrie 1926 (Anul 39, nr. 13126-13152)

1926-10-14 / nr. 13137

EWI 39, NO. 13137 joi 14 Octombrie 1926 4 PAGIN® Adevărul AL. V. BELDIIMAN 1888-1887 FOJIP­TORII "C ONST. MIT.’ *! 1897-1020 I 850 lei pe un an. ABONAMENTE î l 440 Iei pe 6 luni. I 730 Iei ne 3 k­mî In străinătate dublu 3 Lei BIROURILE: București, Str. Sărindar No. 7 -9-11 3 Lei TELEFOANE: Lumea se întreabă: ce sens are prorogarea parlamentului ? ...Să fie o aluzie la o viitoare... abrogare? Programul partidului naţional­ tărănescDiplomaţia secretă Ce credea Take Ionescu Pentru guvern e lucru hotărît, tratatul ele amiciţie italo-rom­ân nu va fi adus în faţa parlamentului. Greşala politică a primului ministru va fi astfel sustrasă criticilor în­dreptăţite ale reprezentanţilor na­ţiunii, tratatul va fiinţa învăluit de tăcerea secretului patriotic, care, zice guvernul, trebue să prezideze politica externă a ţării. Şi astfel în chip oficial se continuă în România constituţională democrată, sistemul politicii externe ascunse, cu tendin­ţe necunoscute­­poporului. Alianţele şi războaiele viitoare se pun la cale în ascunzişul cance­lariilor, acoperite de mister, ca şi cum marele război, pacea de la Ver­sailles, pactul Ligii Naţiunilor, n’ar fi adus nimic nou, nici o schimbare în viaţa internaţională. Guvernanţii noştri nu au învăţat nimic încă în această privinţă. Şi totuşi România a semnat pac­tul Ligii Naţiunilor care condamnă pentru totdeauna această procedu­re şi care prevede publicitatea tu­turor tratatelor prin art. 18 : „Nici un tratat sau angajament interna­ţional nu va fi obligator până nu a fost înregistrat". Dar tratatul de amiciţie italo-ro­­mân a fost publicat, presa noastră ca şi cea străină l-a comentat şi răspândit pretutindeni, şi numai parlamentul, adunarea reprezen­tanţilor naţiunii, răspunzătoare, de viitorul ţării, nu-l cunoaşte încă o­­ficial, numai pentru parlament e nevoe de „tăcere patriotică“, de secret, pentru a nu se produce fric­ţiuni în viaţa internaţională ! *­­Aceasta este o nouă jignire adu­să regimului parlamentar, o nouă scădere a prestigiului lui şi a im­portanţei ce trebuie să i se acorde. Pretutindeni, acolo chiar unde tra­tatele politice nu trebuesc ratificate de parlament, ele sunt aduse la cu­noştinţa lui, el trebue să ia act de existen­ţa lor, de îndată ce intere­sele superioare de stat nu coman­dă secretul. Dar desigur acest se­cret nu mai există azi, când toate tratatele se înscriu la Liga Naţiuni­lor, cum s-a întâmplat şi cu pactul italo-român, publicat de presa noa­stră şi de cea străină. Legăturile strânse între popoare nu sunt numai acele de interese cu­noscute raţiunii oamenilor de stat. Azi, când directivele statelor sunt dictate de masse supuse curentelor de opinii şi pasiunilor, sentimente­le nutrite de popor joacă un rol precumpănitor. Politica externă nu mai e condusă numai de cancelarii, ci determinată, influenţată de ten­dinţele naţiunii. De aceea relaţiile internaţionale de prietenie nu se pot concepe azi decât aprobate de ţara întreagă. Guvernele trebuie să-şi justifice acţiunea ce desfăşoară pe acest ta­vim, ca naţiunea să fie convinsă de necesitatea tratatelor ce se în­cheie. Activitatea diplomatică tre­bue să fie determinată sau apro­bată de un curent popular. Altfel, soarta guvernelor fiind înrâurită chiar şi la noi de dorinţele naţiunii, un nou guvern poate schimba ori­când ceea ce predecesorul său a făurit, şi astfel nu mai există acea continuitate în politica externă, ne­cesară liberei propăşiri a oricărui stat. Aceste principii de cârmuire atât de adevărate au fost de altfel recu­noscute tot de guvernul Averescu în precedenta sa guvernare, mini­stru de externe fiind Take Ionescu, care spunea, vorbind de ratificarea tratatului cu Cehoslovacia în şe­dinţa Camerei de la 22 Februarie 1922 : „Recunosc că o asemenea pu­blicitate nu e de ajuns — era vor­ba de imprimarea în Monitor. — nu este de ajuns ca tratatele, o­­dată încheiate, să fie aduse la cu­noştinţa ţării, trebue ca şi ţelurile politice pe cari le urmăreşte un guvern să fie aduse la cunoştinţă din vreme; căci adevărata politică, şi de aceasta suntem convinşi cu toţii, nu se poate face fără consim­­ţimăntul naţiunii". Dar atunci nu trebuie ascunsă nici o gafă politică. * Parlamentul are deci datoria să ceară să i se aducă în discuţie tra­tatul de alianţă căruia d. general Averescu i-a anexat şi o scrisoare care nu face parte integrantă din tratatul semnat în numele regelui, scrisoare ce ia angajamente inter­naţionale cu privire la Basarabia, act personal al său, făptuit în cali­tate de prim ministru, act de care trebue să răspundă în faţa­ parla­mentului, în faţa ţării. Dacă crede că poate eschiva discuţia asupra tratatului de alianţă italo-român printr-o „tăcere patriotică“, nu ace­iaşi soartă are scrisoarea sa către Mussolini, pe care parlamentul tre­bue să o discute şi să o sancţio­neze. Şi atunci d. general Averescu va medita poate asupra vorbelor atât de adevărate ale lui Take Ionescu, fostul său ministru de externe în guvernul de la 1922, care discutând în parlament drepturile naţiunii în cunoaşterea politicii externe zicea:, „Nu cred să fie bine ca ministrul de externe, extinzăndu-şi atribu­ţiile, să concentreze în el toată viaţa politică externă a României“. Lascar Antoniu Odată cu realizarea fuziunii din care a ieşit, partidul na­­ţional-ţăr­ănesc şi-a dat pro­gramul de guvernământ pen­tru care vrea să lupte şi în nu­mele căruia va tinde să se in­staleze la conducerea trebilor statului. De la început trebue să fa­cem constatarea că acest pro­gram îmbrăţişează, prin priz­ma unei concepţiuni democra­tice, complexul tuturor pro­blemelor cari s’au produs în viaţa politică a statului român de după răsboiu. E un program practic de soluţiuni şi nu de afirmări de principii. Dar cum preconizarea soluţiei lasă să o întrevadă lămurit principiul a cărui concluzie logică este, i­o­gramul partidului naţional-ţă­­rănesc nu-i lipsit de un fir conducător teoretic, care face vizibilă concepţiunea armoni­că, unitară ce a prezidat la al­cătuirea lui. Nimic mai simplu şi mai fi­resc. Partidul cel nou, ca şi fostele partide componente, este emanaţiunea politică a a­­celei clase sociale, care for­­mează imensa majoritate a poporului român. Din nevoile şi aspiraţiunile — uneori con­fuze — ale clasei ţărăneşti s’au inspirat ori cele două partide democratice şi se inspiră as­tăzi partidul naţional-ţără­­nesc. Şi cum s’ar putea altfel la un partid de massă, care te veridica drepturile tăgăduite ale celor mulţi şi care aspiră la egalizarea condiţiunilor po­litice pentru toţi cetăţenii sta­tului? Aceasta nu înseamnă însă că noul partid este, cum se zi­ce cu rea credinţă, un partid de clasă. Noi nu facem aici a­­părarea nimănui, nici nu vrem să aducem învinuiri. Cum n’a­­vem obligaţiuni faţă de nici un fel de formaţiune politică, noi facem constatări fără altă pre­ocupare decât aceea de a găsi şi exprima adevărul. Şi adevărul este că „acuza­ţiunea” de partid de clasă o aduce partidului naţional-ţără­­nesc, tocmai partidele şi ele­mentele politice cari reprezin­tă interese de clasă. E curios, dar aşa este. I* Comparaţi programul parti­dului liberal, pe care timp de 4 ani l-a fâlfâit d. Vintilă Bră­­tianu, cu programul noului partid. In toată opera guver­nului liberal nu veţi găsi ni­mic care să trădeze altă preo­cupare decât aceea a interese­lor burgheziei orăşeneşti. Nu odată am avut noi ocaziunea­­de a releva contrastul isbitor dintre politica de proteguire a industrialismului şi aceea de persecuţiune a producţiunii a­­gricole Partidul liberal este, în adevăr, un partid de clasă. O spunem aceasta fără a-i adu­ce vreo învinuire, pentru că noi nu înțelegem lucrurile prin prizma intereselor politicia­niste. Ba, am putea spune, că tocmai caracterul său de par­tid de clasă este un important aport de omogenitate, de co­­heziune, de forţă. Partidul li­beral are o situaţiune consol­idată, şi pentru că e un par­tid de clasă. Nu acesta e cazul, cel puţin deocamdată, al partidului na­ţional-ţărănesc. Programul lui, acordând o largă înţelegere problemelor interesând clasa ţărănească, nu neglijează in­teresele şi perspectivele celor­lalte clase sociale. Aşa de pil­­dă, burghezia industrială poa­te găsi, în programul econo­mic şi financiar al noului par­tid, politica cea mai adecva­tă intereselor ei. Stabilizarea monetară, reorganizarea Băn­cii Naţionale, libertatea expor­tului şi mai ales colaborarea capitalurilor străine la fecun­darea bogăţiilor ţării — in con­­diţiunile expuse în program — sunt dovada unei juste înţele­geri a nevoilor industrialis­mului nostru. La această superioară ex­­presiune a politicii sale econo­mice, partidul naţional-ţâră­­nesc n’a putut ajunge decât graţie principiilor sale demo­cratice, cari i-au călăuzit ve­derea spre perspectivele evo­­luţiunii fireşti a statului ro­mân. Această evoluţie nu nu­mai ea nu contrazice intere­sele adevărate ale ţărănimii. «Uftfitoi 4* CE0ds*&sn% taci le serveşte mai bine decât ori­ce acţiune de egoistică şi strâmtă, apărare de clasă. De aceea, oricât s’ar părea straniu la prima vedere, ga­rantarea drepturilor şi liber­tăţilor cetăţeneşti, serviciul mi­litar ele un an, suprimarea ta­xelor de export, introducerea capitalurilor străine, protecţiu­­nea proprietăţii ţărăneşti, re­cunoaşterea sinceră a libertă­ţilor sindicale şi profesionale, aplicarea unui regim strict par­lamentar cu alegeri libere, etc., sunt postulatele imperioase ale unei concepţiuni unitare, care se s­chm­ibă democraţie adevă­rată şi sănătoasă. Nu le veţi găsi la niciunul din partidele oligarhice; le găsiţi pe toate la orice partid democratic din a­­cele ţări, unde se pun aseme­nea probleme. Nu rămâne decât să aştep­tăm traducerea în fapt a pro­gramului. Isbuti-va noul par­tid să săvârşească această o­peră? Profeţii nu se pot face. Dar dacă a învins odată oligarhia — căci realizarea fuziunii a fost o mare victorie asupra partidelor oligarhice — putem nădăjdui. Em. Socor N­AZE­­TI ! EMBLEME ! Cu deviza muncă, cinste şi leg­a­litate a venit, la putere, guvernul generalului Averescu. De muncit, au muncit bieţii oameni, în alegeri, pâ­nă s-au spetit, dar cu „cinstea“ şi „legalitatea“ au feştelit-o imediat. Oficiosul averescanilor ne anunţă acum altă emblemă, cu care gene­ralul îşi va împodobi chipiul: mo­rali, muncă, drept! Au renunţat la cinste şi legalita­te, adoptând morala şi dreptul, adi­că dreptul de a face morală acelora cari se mai gândesc la... cinste şi legalitate! • Kftb Carnetul nostru Monumentul lui Caragiale O comisiune prezidată de minis­trul artelor a luat iniţiativa ridică­rii unui monument lui Caragiale. Publicul va fi chemat sa contribue la acoperirea cheltuelilor. E o dato­rie de pietate şi de recunoştinţă din partea fiecăruia, de a restitui în bronz şi în piatră, darul trainic şi de preţ durat din sunete pieritoare, prin magia talentului, şi oferit unui neam întreg, carte de trecere în eternitate. Până astăzi, Caragiale este sin­gurul scriitor român care a putut fi tradus fără scuza prealabilă, fără circumstanţele atenuante ale locu­lui de obârşie. Proza lui rezistă, deopotrivă, timpului şi tălmăcirilor. Cu toate că a fixat, în liniile lui mari, latifundiul de un farmec ciu­dat, dar primejdios şi necunoscut, al graiului românesc, proza lui Ca­ragiale nu are o valoare numai sti­listică şi verbală. Deprinderile-i teatrale, transpuse în literatura sa, au dat acesteia o dinamică şi o forţă de realitate, cari în unire cu inventivitatea, verva şi fantezia luxuriantă Inclu­să acolo graţie unui meşteşug stu­diat şi adâncit, au dus la realizarea câtorva capodopere universale. Fon­dul Îmbelşugat a împiedicat volati­lizarea lor în traducere. Caragiale va fi într’o zi bine cunoscut şi apre­ciat după marele lui merit, în străi­nătate. Şi străinătatea îl va cunoaş­te ca nuvelist, iar nicidecum ca om de teatru. E o nedreptate să exal­tăm în Caragiale pe creatorul de tipuri farile din politică şi mahala. Geniul lui s’a manifestat în crea­rea unei limbi literare şi în exce­lenţa cu care a mânuit nuvela fan­tastică, nuvela de artă. Şi dacă în Leiba Zibal a egalat supărător, pen­tru sine şi pentru ei, pe autorii ruşi, in Hanul lui Monjoală şi în Chir Ianulea, a inventat nuvela ro­mânească printr’un adevărat salt mortal scriitoresc: îmbinarea umo­rului cu fantasticul, într’o atmosfe­ră de superstiţie şi de realism şi în­­tr*un ritm de mare demon al lite­r■* I. vi... ifiul ■ ■■ Nu-i serios In cântecul, atât de anost, intonat mereu de presa liberală, cu privire la fuziune, a survenit o uşoară mo­dificare. Nu se mai spune că fuziu­nea nu se va face,­­ ceea ce ar fi excesiv de ridicol. Se vorbeşte a­­cum despre fricţiunile din sânul organizaţiilor din provincie. Că asemenea fricţiuni există, a­­ceasta-i evident. Că va fi nevoe, în special în vechiul regat, de oare­­cari sforţări, ale conducătorilor de la centru, pentru aplanarea ace­lor fricţiuni, este iar evident. Ele însă nu contează şi nu vor conta , din cauza substratului în­suşi al chestiunii. fiind vorba de veleităţi personale, întrucât ar pu­tea îi ele interesante şi întrucât ar putea duce la consecinţi? Presa liberală nu-şi dă încă sea­ma că, de fapt, votul universal ac­tivează tot ce se petrece în poli­tica noastră internă de acum? El pune în rândul prim problemele generale şi înlătură fără cruţare preocupările personale. De ce dar îşi pierde vremea oficiosul liberal cu arii pleticoase, pe tema fric­ţiunilor din provincie? Balcanismul Un om politic, liberal de seamă, îmi spune că acest partid este de părere că trebue păşit la normali­zarea vieţii noastre politice şi că va fi şi mai accentuat pentru a­­ceastă normalizare. In clipa in care el se va fi reorganizat şi va fi cu­cerit o parte cel pufin din opinia publică românească. In fond, a încheiat interlocutorul meu, liberalii sunt oameni de idei. Nu sunt cinici cum sunt cei ce ne guvernează astăzi. Oameni de idei? Se poate. Dar ce folos că ideile sunt deseori oc­cidentale, dar aplicarea lor se face, mai totdeauna, de balcanicii noștri? Sever Este la modă să declami împo­triva parlamentului la cafenea, în coloanele gazetelor şi, dacă se poate, chiar în parlament. Omul politic trebue înlocuit prin tehni­cian. Dar, vedeţi, se întâmplă un lucru foarte curios: d. X. este un excelent tehnician, atâta timp cât stă deoparte şi critică oamenii po­litici; îndată ce d. X. renunţă la a­­cest sport şi intră într’un partid politic ca să aducă treburilor pu­blice aportul capacităţii sale, ■— "excelentul tehnician" devine un „politician vulgar“.» Antiparlamentarismul e la modă, ca — de pildă — golful sau char­lestonul. Léon Berard spunea de curând: „Sunt oameni, care îşi zic filo­zofi pentru că au pierdut credinţa religioasă, „ după cum simt alţii care se cred tehnicieni pentru că n’au făcut încă, politică“. Tehnicienii sunt viitoarele com­­petinţe­ ale viitoarelor regimuri reacţionare. Cu drept cuvânt, a­­dăuga Léon Berard: „Competenţele sunt politicienii, care n’au avut încă prilejul de-a fi candidaţi!" * „ In adevăr, îndată ce partizana curentului antiparlamentar devin mai numeroşi, încep o agitaţie pu­blică, scot gazete, lansează progra­me, şi îşi pun candidaturile pentru alegerile de Cameră. Dacă reuşesc, sunt cei mai punctuali deputaţi. Vin cu un sfert de oră înainte de începerea şedinţei şi pleacă trei­zeci de minute, după. Iau par­te la lucrările comisiunilor. Nu lipsesc de la discuţia niciunei legi. Adver­sari ai vorbăriei, rostesc cele mai interminabile discursuri. Dacă nu reuşesc, vin totuş la Cameră, în tribunele publice. Urmăresc cu a­­prindere desbaterile şi, îndată ce se întrerupe şedinţa, ies pe culoar, se agaţă de braţul întâiului cunos­cut ca să-i spună ce-ar fi trebuit să răspundă X. la întreruperea lui Z„ şi cum s’ar fi comportat el însuşi, în incidentul dintre X. şi Z„ dacă ar fi fost în Cameră... Adversarii parlamentarismului sunt cei mai pasionaţi partizani ai luptei parla­mentare. Cu toate acestea, şi­ ca deputaţi şi ca simpli spectatori, nu uită să facă, din când în când, o profesiune de credinţă antiparla­­mentară... Am avut prilejul să ascult de mai multe ori, pe diverşi vrăşmaşi ai acestei „oribile şi inutile instituţii“ expunându-mi câteva proecte de discursuri parlamentare cu o înflă­cărare vrednică de o­ sine­ra com­pătimire. Dimpotrivă, partizanii parlamentarismului sunt foarte a­­desea cei mai leneși, cei mai nepă­sători parlamentari. Nu iau cuvân­tul luni de zile întregi. Nu parti­cipă la dezbateri, ci preferă să stea de vorbă la bufet.. Charles Benoist, implacabilul ad­versar al regimului parlamentar actual în Franţa, autorul unui ves­tit proect de reformă parlamentară, definea astfel parlamentarismul: „Oricine, bun la orice, poate fi pus ori­unde, în orice moment". Cu toate acestea, Charles Be­noist a fost cel mai harnic dintre deputaţii francezi, mai harnic decât cei mai înflăcăraţi democraţi. Léon Daudet, în scurta lui trecere prin Cameră, a fost cel mai frecvent dintre curtezanii tribunei. Cât des­pre d. A. C. Cuza, — ce să mai vorbim ! Care dintre admiratorii regimului parlamentar a reuşit să ocupe tribuna, atâta timp cât a o­­cupat-o, cu chilom­etricele-i discur­suri, acest neîndurat vrăşmaş al parlamentarismului? Cred că tot conflictul doctrinar dintre fanaticii parlamentarismului s-ar sfârşi, dacă cei dintâi ar re­nunţa la mandatele lor, de care nu prea fac uz, în favoarea celor din urmă, care nu doresc decât să facă uz de nişte mandate ce prea des li se refuză. De altfel, ceea ce se întâmplă c® parlamentarismul se întâmplă şi cu libertatea presei. Cei care uzează şi abuzează de această libertate sunt tocmai reacţionarii, care îi contestă. Unul dintre ei, Veudlot, a­ spus-o sincer: ,Mă folosesc de libertatea pre­sei, în numele doctrinei voastre,—* dar am să v’o refuz, in numele doctrinei mele". Ceilalți, mai prudent!, nu fac a­­ceastă mărturisire. Dar o gândesc* Pe când un ziarist de stânga —* Gustave Téry, Georges de la Foiw chardiere sau oricare altul — scrie un articol de treizeci de rânduri zilnic, — un reacţionar, un vrăş­maş al libertăţii presei — Léon Daudet sau Charles Maurras —? (Continuarea în pag. a II-ai, ÎNSEMNĂRI critice Antiparlamentarism de TUDOR TEODORESCU-BRANIȘTE * um Oricât da obişnuită a opinia noas­tră publică cu regimul de surprize şi fantezie, tot a isbutit să fie ui­mită de firescul ca care guvernul publică decretul pentru prorogarea Camerelor. E în act da trei rânduri. Scurt şi cuprinzător. Fără îndoială, prorogarea aceas­­ta e o prerogativă regală. Dar, tot atât de neîndoios e faptul că nu e dată capului statului decât pentru vremuri de excepţie, Constituţia nu a prevăzut formal această circumstanţiate, dar este evidentă dacă ţinem seamă de stă­ruinţa cu care constituantul a ţi­nut să fixeze răstimpul de lucru al sesiunilor parlamentare, proclamând că, în caz când puterea executivă neglijează să publice convocările, adunările legislative »se întrunesc de la sine”. Iar, când a fost vorba să se a­­corde guvernului putința unei pro­rogări, nu­ i s'a recunoscut ca drept de amânare de­cât maximum o lu­nă. Chiar în această parcimonie a constituţiei în limitarea drepului de prorogare ce se acordă ca o prero­gativă a suveranului, se învederea­ză că nu poate fi vorba decât de o măsură gravă ce trebue justificată de foarte serioase circumstanţe. E un adevăr nu numai constitu­ţional, dar de elementar bun simţ. Ne întrebăm, atunci: ce motive excepţionale au impus această mă­sură de excepţie? Şi apoi, e admi­sibil să se ceară semnătura rege­lui pentru o măsură de aşa gravi­tate, fără a o acoperi măcar de un raport al consiliului de miniştri în care să se încerce­­ cât de iefti­nă motivare? E un joc periculos care se iniţia­ză astfel. La diversele batjocoriri de fond ce se aduc de mult parla­mentarismului, încep să se adaoge azi şi aceste nesocotiri formale. Aşa s-au deschis totdeauna, pretutin­deni, epocile abuzurilor decisive şi catastrofale. De la prorogări nemo­tivate până la ceva mai mult şi mai brutal, nu e decât un pas. Ţin guvernanţii de-acum la şi a­ceastă evoluţie? Au ei vreun inte­­res de clasă socială sau de club pentru a concura cu atâta zel lumi­narea aşezămintelor politice actuale ale ţârii? Iată Întrebări al căror răspuns cer răspunzători și-i pot spune lor m­. tft.* site, to șeapte D. Ch. NOTE LIBERALII şi averescanti, un dulce armonie de data aceasta, varsă lacrămi amare pe ruinele partidului naţional. A dispărut par­tidul naţional care a jucat un rol aşa de glorios în luptele ardele­nilor! S’a dizolvat în masa parti­dului ţărănesc! Uită însă bocitorii neconsolaţi de astăzi că până mai eri, şi unii şi alţii, făceau o crimă partidului naţional din faptul că era un par­tid... regional. Eri, vinovat că era regional; azi, vinovat că n’a rămas regional. Precum se vede, necazul nu prea are logică. DE CE AVEM criză de lemne? se întreabă cu prefăcută îngrijora­re oficiosul guvernamental De ce? Fiindcă în fa\a problemei lem­nelor, guvernul ...stă de lemn... ..iCa în fa\a tuturor probleme­lor ce i se pun, de altfel. * PREFECTUL DE PUTNA, cu prilejul congresului viticol, a pri­mit pe d. Gard­lici cu 16 lovituri de tun. Ministrul agriculturii a rămas oarecum decepţionat. Dacă a fost primit d­e lovituri de tun, de ce nu s’au tras măcar douăzeci şi luna dacă nu chiar o sută una? gaagasjasaBKEtcsa» Centrala 6/67. 24/73. 46/79. Direcția 57/72. Ad-tia 7/69. °rr."'Jneî3 10^66 PROBLEMA TINERETULUI Sufletul adolescentului de EUG. HEROVAHU Profesor la Univ. din Iaşi Independent de atitudinea pe care unul sau altul o acu­ză faţă de generaţiile cari se ridică, tinereţea — ca timp, ca vârstă, ca epocă în ciclul vie­ţii — rămâne, în sentimentul aproape unanim, vârsta de aur, primăvara vieţii. In genere iubim tinereţea din cauze subiective, pentru că ne iubim trecutul la care ştim bine că nu ne mai putem În­toarce niciodată şi din care filtrul amintirilor ne distilea­ză tot ce-i mai pur. Apoi, obiec­tiv, tinereţea ne încântă prin frumuseţea, prin vigoarea, prin mobilitatea, prin genero­zitatea şi mai ales prin toate speranţele pe cari le închide într’însa. Aceasta totuşi nu do­vedeşte că ea nu e decât fru­museţe şi vigoare, iubire şi cântec, orizont şi promisiuni; ea are durerile ei fatale, văzu­te sau ascunse, cari nu sunt nici mai puţin grele, nici mai uşor de îndurat decât oricare din durerile vieţii. Şi dacă ce­le mai multe din rănile anilor tineri se vindecă, se cicatrizea­ză şi se uită repede, nu trebu­ie să-şi închipue nimeni că ele rămân fără nici o influenţă în desvoltarea progresivă a per­sonalităţii şi că maturitatea nu se resimte întru nimic de e­­fectul lor. începutul tinereţii e o ade­vărată dramă. Lăsând în ur­mă anii plini de lumină roză şi de minunate minciuni cari formează copilăria,­­ adoles­centul a trecut fără să-şi dea seama, hotarul unei lumi no­uă. E singur în faţa vieţii, e singur. Nu mai e copil şi nu mai vrea să fie. Nu e încă „un om” şi înfruntă maturitatea cu o nerăbdare insolentă: rup­tura e dureroasă şi adaptarea plină de grele conflicte. Şi iată că pubertatea îi deschide ori­zonturi nouă; viaţa îl ameţeş­te ca un vin tare; sufletul lui cald, generos, însetat de lu­mină, de libertate, dp id­oal, percepe chemări nedeslușite, In bine sau In rău, totul 11 a­­trage, totul îl interesează, ni­mic nu I se pare peste pute* rile sale. Deaceea orice diact* plină il indispune, orice con­ trol al actelor sale ti umileşte şi-l revoltă; deaceea cade şi se ridică pentru a cădea din nou şi a reîncepe; deaceea ini­ma lui sângerează mereu; pâ­nă ce însfârşit adaptarea se face, până ce instinctele se potolesc, până ce liniştea vina încetul cu încetul.... E nevoie să adaog, că pentru tineretul de azi, calvarul aces­ta e mult mai greu şi mai du­reros decât pentru generaţiile cari l’au precedat? După ce suferinţele răsboiu­­lui i-au otrăvit copilăria şi i-au mutilat visurile, iar greutăţile şi nesiguranţa asprelor zile prin cari a trecut l’au lipsit aproape cu totul de acea şu­bredă pregătire pe care trebuia să i-o dea şcoala, tot tineretul a­­cesta, de care părem aşa de înstrăinaţi, a intrat de-a drep­­tul, cu sufletul gol, cu ochii rătăciţi în infernul vieţii de azi. Altădată, nu însă cu prea mult timp în urmă, viaţa îşi păstra cursul ei, relativ liniştit şi progresiv, iar anumite tra­diţii uşurau succesiunea ge­­neraţiilor. Acum totul e nou, afară de viciile cari bântue societatea cuprinsă de frigurile descom­punerii. In lupta aprigă a tu­turor contra tuturor, în lumea aceasta dementă, împotriva căreia pare a se fi revoltat şi forţele naturii şi în care ni­meni nu poate dobândi în mod onest nimic, nici adăpost, nici hrană, nici cultură, nici (Citiţi continuarea în pagina II-a) * m Pentru cucerirea Ardealului D-nic Al. Constantinescu, gen. Moşoiu şi Vintilă Brătianu au fost însărcinaţi să cucerească Ardealul pentru partidul liberal. (ZIARELE) D. VINTILĂ : Cum să-l luăm ca să-l cucerim de grabă ? D. GEN. MOŞOIU : Să-l luăm prin flanc! D. A. CONSTANTINESCU : Mai bine pe la spate ! D. VINTILĂ : De ce? D. CONSTANTINESCU : Ca să nu ne vadă la tată !

Next