Adevěrul, octombrie 1926 (Anul 39, nr. 13126-13152)
1926-10-14 / nr. 13137
EWI 39, NO. 13137 joi 14 Octombrie 1926 4 PAGIN® Adevărul AL. V. BELDIIMAN 1888-1887 FOJIPTORII "C ONST. MIT.’ *! 1897-1020 I 850 lei pe un an. ABONAMENTE î l 440 Iei pe 6 luni. I 730 Iei ne 3 kmî In străinătate dublu 3 Lei BIROURILE: București, Str. Sărindar No. 7 -9-11 3 Lei TELEFOANE: Lumea se întreabă: ce sens are prorogarea parlamentului ? ...Să fie o aluzie la o viitoare... abrogare? Programul partidului naţional tărănescDiplomaţia secretă Ce credea Take Ionescu Pentru guvern e lucru hotărît, tratatul ele amiciţie italo-român nu va fi adus în faţa parlamentului. Greşala politică a primului ministru va fi astfel sustrasă criticilor îndreptăţite ale reprezentanţilor naţiunii, tratatul va fiinţa învăluit de tăcerea secretului patriotic, care, zice guvernul, trebue să prezideze politica externă a ţării. Şi astfel în chip oficial se continuă în România constituţională democrată, sistemul politicii externe ascunse, cu tendinţe necunoscutepoporului. Alianţele şi războaiele viitoare se pun la cale în ascunzişul cancelariilor, acoperite de mister, ca şi cum marele război, pacea de la Versailles, pactul Ligii Naţiunilor, n’ar fi adus nimic nou, nici o schimbare în viaţa internaţională. Guvernanţii noştri nu au învăţat nimic încă în această privinţă. Şi totuşi România a semnat pactul Ligii Naţiunilor care condamnă pentru totdeauna această procedure şi care prevede publicitatea tuturor tratatelor prin art. 18 : „Nici un tratat sau angajament internaţional nu va fi obligator până nu a fost înregistrat". Dar tratatul de amiciţie italo-român a fost publicat, presa noastră ca şi cea străină l-a comentat şi răspândit pretutindeni, şi numai parlamentul, adunarea reprezentanţilor naţiunii, răspunzătoare, de viitorul ţării, nu-l cunoaşte încă oficial, numai pentru parlament e nevoe de „tăcere patriotică“, de secret, pentru a nu se produce fricţiuni în viaţa internaţională ! *Aceasta este o nouă jignire adusă regimului parlamentar, o nouă scădere a prestigiului lui şi a importanţei ce trebuie să i se acorde. Pretutindeni, acolo chiar unde tratatele politice nu trebuesc ratificate de parlament, ele sunt aduse la cunoştinţa lui, el trebue să ia act de existenţa lor, de îndată ce interesele superioare de stat nu comandă secretul. Dar desigur acest secret nu mai există azi, când toate tratatele se înscriu la Liga Naţiunilor, cum s-a întâmplat şi cu pactul italo-român, publicat de presa noastră şi de cea străină. Legăturile strânse între popoare nu sunt numai acele de interese cunoscute raţiunii oamenilor de stat. Azi, când directivele statelor sunt dictate de masse supuse curentelor de opinii şi pasiunilor, sentimentele nutrite de popor joacă un rol precumpănitor. Politica externă nu mai e condusă numai de cancelarii, ci determinată, influenţată de tendinţele naţiunii. De aceea relaţiile internaţionale de prietenie nu se pot concepe azi decât aprobate de ţara întreagă. Guvernele trebuie să-şi justifice acţiunea ce desfăşoară pe acest tavim, ca naţiunea să fie convinsă de necesitatea tratatelor ce se încheie. Activitatea diplomatică trebue să fie determinată sau aprobată de un curent popular. Altfel, soarta guvernelor fiind înrâurită chiar şi la noi de dorinţele naţiunii, un nou guvern poate schimba oricând ceea ce predecesorul său a făurit, şi astfel nu mai există acea continuitate în politica externă, necesară liberei propăşiri a oricărui stat. Aceste principii de cârmuire atât de adevărate au fost de altfel recunoscute tot de guvernul Averescu în precedenta sa guvernare, ministru de externe fiind Take Ionescu, care spunea, vorbind de ratificarea tratatului cu Cehoslovacia în şedinţa Camerei de la 22 Februarie 1922 : „Recunosc că o asemenea publicitate nu e de ajuns — era vorba de imprimarea în Monitor. — nu este de ajuns ca tratatele, odată încheiate, să fie aduse la cunoştinţa ţării, trebue ca şi ţelurile politice pe cari le urmăreşte un guvern să fie aduse la cunoştinţă din vreme; căci adevărata politică, şi de aceasta suntem convinşi cu toţii, nu se poate face fără consimţimăntul naţiunii". Dar atunci nu trebuie ascunsă nici o gafă politică. * Parlamentul are deci datoria să ceară să i se aducă în discuţie tratatul de alianţă căruia d. general Averescu i-a anexat şi o scrisoare care nu face parte integrantă din tratatul semnat în numele regelui, scrisoare ce ia angajamente internaţionale cu privire la Basarabia, act personal al său, făptuit în calitate de prim ministru, act de care trebue să răspundă în faţa parlamentului, în faţa ţării. Dacă crede că poate eschiva discuţia asupra tratatului de alianţă italo-român printr-o „tăcere patriotică“, nu aceiaşi soartă are scrisoarea sa către Mussolini, pe care parlamentul trebue să o discute şi să o sancţioneze. Şi atunci d. general Averescu va medita poate asupra vorbelor atât de adevărate ale lui Take Ionescu, fostul său ministru de externe în guvernul de la 1922, care discutând în parlament drepturile naţiunii în cunoaşterea politicii externe zicea:, „Nu cred să fie bine ca ministrul de externe, extinzăndu-şi atribuţiile, să concentreze în el toată viaţa politică externă a României“. Lascar Antoniu Odată cu realizarea fuziunii din care a ieşit, partidul naţional-ţărănesc şi-a dat programul de guvernământ pentru care vrea să lupte şi în numele căruia va tinde să se instaleze la conducerea trebilor statului. De la început trebue să facem constatarea că acest program îmbrăţişează, prin prizma unei concepţiuni democratice, complexul tuturor problemelor cari s’au produs în viaţa politică a statului român de după răsboiu. E un program practic de soluţiuni şi nu de afirmări de principii. Dar cum preconizarea soluţiei lasă să o întrevadă lămurit principiul a cărui concluzie logică este, iogramul partidului naţional-ţărănesc nu-i lipsit de un fir conducător teoretic, care face vizibilă concepţiunea armonică, unitară ce a prezidat la alcătuirea lui. Nimic mai simplu şi mai firesc. Partidul cel nou, ca şi fostele partide componente, este emanaţiunea politică a acelei clase sociale, care formează imensa majoritate a poporului român. Din nevoile şi aspiraţiunile — uneori confuze — ale clasei ţărăneşti s’au inspirat ori cele două partide democratice şi se inspiră astăzi partidul naţional-ţărănesc. Şi cum s’ar putea altfel la un partid de massă, care te veridica drepturile tăgăduite ale celor mulţi şi care aspiră la egalizarea condiţiunilor politice pentru toţi cetăţenii statului? Aceasta nu înseamnă însă că noul partid este, cum se zice cu rea credinţă, un partid de clasă. Noi nu facem aici apărarea nimănui, nici nu vrem să aducem învinuiri. Cum n’avem obligaţiuni faţă de nici un fel de formaţiune politică, noi facem constatări fără altă preocupare decât aceea de a găsi şi exprima adevărul. Şi adevărul este că „acuzaţiunea” de partid de clasă o aduce partidului naţional-ţărănesc, tocmai partidele şi elementele politice cari reprezintă interese de clasă. E curios, dar aşa este. I* Comparaţi programul partidului liberal, pe care timp de 4 ani l-a fâlfâit d. Vintilă Brătianu, cu programul noului partid. In toată opera guvernului liberal nu veţi găsi nimic care să trădeze altă preocupare decât aceea a intereselor burgheziei orăşeneşti. Nu odată am avut noi ocaziuneade a releva contrastul isbitor dintre politica de proteguire a industrialismului şi aceea de persecuţiune a producţiunii agricole Partidul liberal este, în adevăr, un partid de clasă. O spunem aceasta fără a-i aduce vreo învinuire, pentru că noi nu înțelegem lucrurile prin prizma intereselor politicianiste. Ba, am putea spune, că tocmai caracterul său de partid de clasă este un important aport de omogenitate, de coheziune, de forţă. Partidul liberal are o situaţiune consolidată, şi pentru că e un partid de clasă. Nu acesta e cazul, cel puţin deocamdată, al partidului naţional-ţărănesc. Programul lui, acordând o largă înţelegere problemelor interesând clasa ţărănească, nu neglijează interesele şi perspectivele celorlalte clase sociale. Aşa de pildă, burghezia industrială poate găsi, în programul economic şi financiar al noului partid, politica cea mai adecvată intereselor ei. Stabilizarea monetară, reorganizarea Băncii Naţionale, libertatea exportului şi mai ales colaborarea capitalurilor străine la fecundarea bogăţiilor ţării — in condiţiunile expuse în program — sunt dovada unei juste înţelegeri a nevoilor industrialismului nostru. La această superioară expresiune a politicii sale economice, partidul naţional-ţârănesc n’a putut ajunge decât graţie principiilor sale democratice, cari i-au călăuzit vederea spre perspectivele evoluţiunii fireşti a statului român. Această evoluţie nu numai ea nu contrazice interesele adevărate ale ţărănimii. «Uftfitoi 4* CE0ds*&sn% taci le serveşte mai bine decât orice acţiune de egoistică şi strâmtă, apărare de clasă. De aceea, oricât s’ar părea straniu la prima vedere, garantarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, serviciul militar ele un an, suprimarea taxelor de export, introducerea capitalurilor străine, protecţiunea proprietăţii ţărăneşti, recunoaşterea sinceră a libertăţilor sindicale şi profesionale, aplicarea unui regim strict parlamentar cu alegeri libere, etc., sunt postulatele imperioase ale unei concepţiuni unitare, care se schmibă democraţie adevărată şi sănătoasă. Nu le veţi găsi la niciunul din partidele oligarhice; le găsiţi pe toate la orice partid democratic din acele ţări, unde se pun asemenea probleme. Nu rămâne decât să aşteptăm traducerea în fapt a programului. Isbuti-va noul partid să săvârşească această operă? Profeţii nu se pot face. Dar dacă a învins odată oligarhia — căci realizarea fuziunii a fost o mare victorie asupra partidelor oligarhice — putem nădăjdui. Em. Socor NAZETI ! EMBLEME ! Cu deviza muncă, cinste şi legalitate a venit, la putere, guvernul generalului Averescu. De muncit, au muncit bieţii oameni, în alegeri, până s-au spetit, dar cu „cinstea“ şi „legalitatea“ au feştelit-o imediat. Oficiosul averescanilor ne anunţă acum altă emblemă, cu care generalul îşi va împodobi chipiul: morali, muncă, drept! Au renunţat la cinste şi legalitate, adoptând morala şi dreptul, adică dreptul de a face morală acelora cari se mai gândesc la... cinste şi legalitate! • Kftb Carnetul nostru Monumentul lui Caragiale O comisiune prezidată de ministrul artelor a luat iniţiativa ridicării unui monument lui Caragiale. Publicul va fi chemat sa contribue la acoperirea cheltuelilor. E o datorie de pietate şi de recunoştinţă din partea fiecăruia, de a restitui în bronz şi în piatră, darul trainic şi de preţ durat din sunete pieritoare, prin magia talentului, şi oferit unui neam întreg, carte de trecere în eternitate. Până astăzi, Caragiale este singurul scriitor român care a putut fi tradus fără scuza prealabilă, fără circumstanţele atenuante ale locului de obârşie. Proza lui rezistă, deopotrivă, timpului şi tălmăcirilor. Cu toate că a fixat, în liniile lui mari, latifundiul de un farmec ciudat, dar primejdios şi necunoscut, al graiului românesc, proza lui Caragiale nu are o valoare numai stilistică şi verbală. Deprinderile-i teatrale, transpuse în literatura sa, au dat acesteia o dinamică şi o forţă de realitate, cari în unire cu inventivitatea, verva şi fantezia luxuriantă Inclusă acolo graţie unui meşteşug studiat şi adâncit, au dus la realizarea câtorva capodopere universale. Fondul Îmbelşugat a împiedicat volatilizarea lor în traducere. Caragiale va fi într’o zi bine cunoscut şi apreciat după marele lui merit, în străinătate. Şi străinătatea îl va cunoaşte ca nuvelist, iar nicidecum ca om de teatru. E o nedreptate să exaltăm în Caragiale pe creatorul de tipuri farile din politică şi mahala. Geniul lui s’a manifestat în crearea unei limbi literare şi în excelenţa cu care a mânuit nuvela fantastică, nuvela de artă. Şi dacă în Leiba Zibal a egalat supărător, pentru sine şi pentru ei, pe autorii ruşi, in Hanul lui Monjoală şi în Chir Ianulea, a inventat nuvela românească printr’un adevărat salt mortal scriitoresc: îmbinarea umorului cu fantasticul, într’o atmosferă de superstiţie şi de realism şi într*un ritm de mare demon al liter■* I. vi... ifiul ■ ■■ Nu-i serios In cântecul, atât de anost, intonat mereu de presa liberală, cu privire la fuziune, a survenit o uşoară modificare. Nu se mai spune că fuziunea nu se va face, ceea ce ar fi excesiv de ridicol. Se vorbeşte acum despre fricţiunile din sânul organizaţiilor din provincie. Că asemenea fricţiuni există, aceasta-i evident. Că va fi nevoe, în special în vechiul regat, de oarecari sforţări, ale conducătorilor de la centru, pentru aplanarea acelor fricţiuni, este iar evident. Ele însă nu contează şi nu vor conta , din cauza substratului însuşi al chestiunii. fiind vorba de veleităţi personale, întrucât ar putea îi ele interesante şi întrucât ar putea duce la consecinţi? Presa liberală nu-şi dă încă seama că, de fapt, votul universal activează tot ce se petrece în politica noastră internă de acum? El pune în rândul prim problemele generale şi înlătură fără cruţare preocupările personale. De ce dar îşi pierde vremea oficiosul liberal cu arii pleticoase, pe tema fricţiunilor din provincie? Balcanismul Un om politic, liberal de seamă, îmi spune că acest partid este de părere că trebue păşit la normalizarea vieţii noastre politice şi că va fi şi mai accentuat pentru această normalizare. In clipa in care el se va fi reorganizat şi va fi cucerit o parte cel pufin din opinia publică românească. In fond, a încheiat interlocutorul meu, liberalii sunt oameni de idei. Nu sunt cinici cum sunt cei ce ne guvernează astăzi. Oameni de idei? Se poate. Dar ce folos că ideile sunt deseori occidentale, dar aplicarea lor se face, mai totdeauna, de balcanicii noștri? Sever Este la modă să declami împotriva parlamentului la cafenea, în coloanele gazetelor şi, dacă se poate, chiar în parlament. Omul politic trebue înlocuit prin tehnician. Dar, vedeţi, se întâmplă un lucru foarte curios: d. X. este un excelent tehnician, atâta timp cât stă deoparte şi critică oamenii politici; îndată ce d. X. renunţă la acest sport şi intră într’un partid politic ca să aducă treburilor publice aportul capacităţii sale, ■— "excelentul tehnician" devine un „politician vulgar“.» Antiparlamentarismul e la modă, ca — de pildă — golful sau charlestonul. Léon Berard spunea de curând: „Sunt oameni, care îşi zic filozofi pentru că au pierdut credinţa religioasă, „ după cum simt alţii care se cred tehnicieni pentru că n’au făcut încă, politică“. Tehnicienii sunt viitoarele competinţe ale viitoarelor regimuri reacţionare. Cu drept cuvânt, adăuga Léon Berard: „Competenţele sunt politicienii, care n’au avut încă prilejul de-a fi candidaţi!" * „ In adevăr, îndată ce partizana curentului antiparlamentar devin mai numeroşi, încep o agitaţie publică, scot gazete, lansează programe, şi îşi pun candidaturile pentru alegerile de Cameră. Dacă reuşesc, sunt cei mai punctuali deputaţi. Vin cu un sfert de oră înainte de începerea şedinţei şi pleacă treizeci de minute, după. Iau parte la lucrările comisiunilor. Nu lipsesc de la discuţia niciunei legi. Adversari ai vorbăriei, rostesc cele mai interminabile discursuri. Dacă nu reuşesc, vin totuş la Cameră, în tribunele publice. Urmăresc cu aprindere desbaterile şi, îndată ce se întrerupe şedinţa, ies pe culoar, se agaţă de braţul întâiului cunoscut ca să-i spună ce-ar fi trebuit să răspundă X. la întreruperea lui Z„ şi cum s’ar fi comportat el însuşi, în incidentul dintre X. şi Z„ dacă ar fi fost în Cameră... Adversarii parlamentarismului sunt cei mai pasionaţi partizani ai luptei parlamentare. Cu toate acestea, şi ca deputaţi şi ca simpli spectatori, nu uită să facă, din când în când, o profesiune de credinţă antiparlamentară... Am avut prilejul să ascult de mai multe ori, pe diverşi vrăşmaşi ai acestei „oribile şi inutile instituţii“ expunându-mi câteva proecte de discursuri parlamentare cu o înflăcărare vrednică de o sinera compătimire. Dimpotrivă, partizanii parlamentarismului sunt foarte adesea cei mai leneși, cei mai nepăsători parlamentari. Nu iau cuvântul luni de zile întregi. Nu participă la dezbateri, ci preferă să stea de vorbă la bufet.. Charles Benoist, implacabilul adversar al regimului parlamentar actual în Franţa, autorul unui vestit proect de reformă parlamentară, definea astfel parlamentarismul: „Oricine, bun la orice, poate fi pus oriunde, în orice moment". Cu toate acestea, Charles Benoist a fost cel mai harnic dintre deputaţii francezi, mai harnic decât cei mai înflăcăraţi democraţi. Léon Daudet, în scurta lui trecere prin Cameră, a fost cel mai frecvent dintre curtezanii tribunei. Cât despre d. A. C. Cuza, — ce să mai vorbim ! Care dintre admiratorii regimului parlamentar a reuşit să ocupe tribuna, atâta timp cât a ocupat-o, cu chilometricele-i discursuri, acest neîndurat vrăşmaş al parlamentarismului? Cred că tot conflictul doctrinar dintre fanaticii parlamentarismului s-ar sfârşi, dacă cei dintâi ar renunţa la mandatele lor, de care nu prea fac uz, în favoarea celor din urmă, care nu doresc decât să facă uz de nişte mandate ce prea des li se refuză. De altfel, ceea ce se întâmplă c® parlamentarismul se întâmplă şi cu libertatea presei. Cei care uzează şi abuzează de această libertate sunt tocmai reacţionarii, care îi contestă. Unul dintre ei, Veudlot, a spus-o sincer: ,Mă folosesc de libertatea presei, în numele doctrinei voastre,—* dar am să v’o refuz, in numele doctrinei mele". Ceilalți, mai prudent!, nu fac această mărturisire. Dar o gândesc* Pe când un ziarist de stânga —* Gustave Téry, Georges de la Foiw chardiere sau oricare altul — scrie un articol de treizeci de rânduri zilnic, — un reacţionar, un vrăşmaş al libertăţii presei — Léon Daudet sau Charles Maurras —? (Continuarea în pag. a II-ai, ÎNSEMNĂRI critice Antiparlamentarism de TUDOR TEODORESCU-BRANIȘTE * um Oricât da obişnuită a opinia noastră publică cu regimul de surprize şi fantezie, tot a isbutit să fie uimită de firescul ca care guvernul publică decretul pentru prorogarea Camerelor. E în act da trei rânduri. Scurt şi cuprinzător. Fără îndoială, prorogarea aceasta e o prerogativă regală. Dar, tot atât de neîndoios e faptul că nu e dată capului statului decât pentru vremuri de excepţie, Constituţia nu a prevăzut formal această circumstanţiate, dar este evidentă dacă ţinem seamă de stăruinţa cu care constituantul a ţinut să fixeze răstimpul de lucru al sesiunilor parlamentare, proclamând că, în caz când puterea executivă neglijează să publice convocările, adunările legislative »se întrunesc de la sine”. Iar, când a fost vorba să se acorde guvernului putința unei prorogări, nu i s'a recunoscut ca drept de amânare decât maximum o lună. Chiar în această parcimonie a constituţiei în limitarea drepului de prorogare ce se acordă ca o prerogativă a suveranului, se învederează că nu poate fi vorba decât de o măsură gravă ce trebue justificată de foarte serioase circumstanţe. E un adevăr nu numai constituţional, dar de elementar bun simţ. Ne întrebăm, atunci: ce motive excepţionale au impus această măsură de excepţie? Şi apoi, e admisibil să se ceară semnătura regelui pentru o măsură de aşa gravitate, fără a o acoperi măcar de un raport al consiliului de miniştri în care să se încerce cât de ieftină motivare? E un joc periculos care se iniţiază astfel. La diversele batjocoriri de fond ce se aduc de mult parlamentarismului, încep să se adaoge azi şi aceste nesocotiri formale. Aşa s-au deschis totdeauna, pretutindeni, epocile abuzurilor decisive şi catastrofale. De la prorogări nemotivate până la ceva mai mult şi mai brutal, nu e decât un pas. Ţin guvernanţii de-acum la şi această evoluţie? Au ei vreun interes de clasă socială sau de club pentru a concura cu atâta zel luminarea aşezămintelor politice actuale ale ţârii? Iată Întrebări al căror răspuns cer răspunzători și-i pot spune lor m. tft.* site, to șeapte D. Ch. NOTE LIBERALII şi averescanti, un dulce armonie de data aceasta, varsă lacrămi amare pe ruinele partidului naţional. A dispărut partidul naţional care a jucat un rol aşa de glorios în luptele ardelenilor! S’a dizolvat în masa partidului ţărănesc! Uită însă bocitorii neconsolaţi de astăzi că până mai eri, şi unii şi alţii, făceau o crimă partidului naţional din faptul că era un partid... regional. Eri, vinovat că era regional; azi, vinovat că n’a rămas regional. Precum se vede, necazul nu prea are logică. DE CE AVEM criză de lemne? se întreabă cu prefăcută îngrijorare oficiosul guvernamental De ce? Fiindcă în fa\a problemei lemnelor, guvernul ...stă de lemn... ..iCa în fa\a tuturor problemelor ce i se pun, de altfel. * PREFECTUL DE PUTNA, cu prilejul congresului viticol, a primit pe d. Gardlici cu 16 lovituri de tun. Ministrul agriculturii a rămas oarecum decepţionat. Dacă a fost primit de lovituri de tun, de ce nu s’au tras măcar douăzeci şi luna dacă nu chiar o sută una? gaagasjasaBKEtcsa» Centrala 6/67. 24/73. 46/79. Direcția 57/72. Ad-tia 7/69. °rr."'Jneî3 10^66 PROBLEMA TINERETULUI Sufletul adolescentului de EUG. HEROVAHU Profesor la Univ. din Iaşi Independent de atitudinea pe care unul sau altul o acuză faţă de generaţiile cari se ridică, tinereţea — ca timp, ca vârstă, ca epocă în ciclul vieţii — rămâne, în sentimentul aproape unanim, vârsta de aur, primăvara vieţii. In genere iubim tinereţea din cauze subiective, pentru că ne iubim trecutul la care ştim bine că nu ne mai putem Întoarce niciodată şi din care filtrul amintirilor ne distilează tot ce-i mai pur. Apoi, obiectiv, tinereţea ne încântă prin frumuseţea, prin vigoarea, prin mobilitatea, prin generozitatea şi mai ales prin toate speranţele pe cari le închide într’însa. Aceasta totuşi nu dovedeşte că ea nu e decât frumuseţe şi vigoare, iubire şi cântec, orizont şi promisiuni; ea are durerile ei fatale, văzute sau ascunse, cari nu sunt nici mai puţin grele, nici mai uşor de îndurat decât oricare din durerile vieţii. Şi dacă cele mai multe din rănile anilor tineri se vindecă, se cicatrizează şi se uită repede, nu trebuie să-şi închipue nimeni că ele rămân fără nici o influenţă în desvoltarea progresivă a personalităţii şi că maturitatea nu se resimte întru nimic de efectul lor. începutul tinereţii e o adevărată dramă. Lăsând în urmă anii plini de lumină roză şi de minunate minciuni cari formează copilăria, adolescentul a trecut fără să-şi dea seama, hotarul unei lumi nouă. E singur în faţa vieţii, e singur. Nu mai e copil şi nu mai vrea să fie. Nu e încă „un om” şi înfruntă maturitatea cu o nerăbdare insolentă: ruptura e dureroasă şi adaptarea plină de grele conflicte. Şi iată că pubertatea îi deschide orizonturi nouă; viaţa îl ameţeşte ca un vin tare; sufletul lui cald, generos, însetat de lumină, de libertate, dp idoal, percepe chemări nedeslușite, In bine sau In rău, totul 11 atrage, totul îl interesează, nimic nu I se pare peste pute* rile sale. Deaceea orice diact* plină il indispune, orice con trol al actelor sale ti umileşte şi-l revoltă; deaceea cade şi se ridică pentru a cădea din nou şi a reîncepe; deaceea inima lui sângerează mereu; până ce însfârşit adaptarea se face, până ce instinctele se potolesc, până ce liniştea vina încetul cu încetul.... E nevoie să adaog, că pentru tineretul de azi, calvarul acesta e mult mai greu şi mai dureros decât pentru generaţiile cari l’au precedat? După ce suferinţele răsboiului i-au otrăvit copilăria şi i-au mutilat visurile, iar greutăţile şi nesiguranţa asprelor zile prin cari a trecut l’au lipsit aproape cu totul de acea şubredă pregătire pe care trebuia să i-o dea şcoala, tot tineretul acesta, de care părem aşa de înstrăinaţi, a intrat de-a dreptul, cu sufletul gol, cu ochii rătăciţi în infernul vieţii de azi. Altădată, nu însă cu prea mult timp în urmă, viaţa îşi păstra cursul ei, relativ liniştit şi progresiv, iar anumite tradiţii uşurau succesiunea generaţiilor. Acum totul e nou, afară de viciile cari bântue societatea cuprinsă de frigurile descompunerii. In lupta aprigă a tuturor contra tuturor, în lumea aceasta dementă, împotriva căreia pare a se fi revoltat şi forţele naturii şi în care nimeni nu poate dobândi în mod onest nimic, nici adăpost, nici hrană, nici cultură, nici (Citiţi continuarea în pagina II-a) * m Pentru cucerirea Ardealului D-nic Al. Constantinescu, gen. Moşoiu şi Vintilă Brătianu au fost însărcinaţi să cucerească Ardealul pentru partidul liberal. (ZIARELE) D. VINTILĂ : Cum să-l luăm ca să-l cucerim de grabă ? D. GEN. MOŞOIU : Să-l luăm prin flanc! D. A. CONSTANTINESCU : Mai bine pe la spate ! D. VINTILĂ : De ce? D. CONSTANTINESCU : Ca să nu ne vadă la tată !