Adevěrul, ianuarie 1927 (Anul 40, nr. 13204-13226)

1927-01-15 / nr. 13214

Anul 40 Ho. 13214 Sâmbătă 15 Ianuarie 1927 4 PASIHI e ver­ul &ROWA3REMTB­­­I 200 lei pe 3 luni 3811 lei pe 5 luni. 750 lei pe on an. rownATnnr* AU V' BOLDIM AN 1888-1897 FONDATORI3 CONST. MILLE 1897-1920 In străinătate dublu 3 Lei 1 BIROURILE: București» Str. Sărindar no. 7-9-11 3 Lei TELEFOANEI BS9B waww —BBH Centrala 6/67, 2473, 46 79. Direcţia 5/ 72. Adiţia 7/69. Provincia 10/66. Zice ziarul guvernului: „Partidul poporului n’a luat puterea printr’un noroc căzut din cer“... ...Fiindcă, deobicei, cerul nu e chiar aşa de duşmănos cu ţara!.. Articolul d-lui Goga «Dimineaţa“ de led a reprodus în întregime articolul publicat de d. Octavian Goga in ziarul vienez «Neues Wiener Journal". Trecut­e prin două traduceri — întâi din ro­mâneşte în nemteste, apoi iar din «erntest© In româneşte — artico­l­ul a pierdut mult din punctul de vedere al stilului. Dar nu căzu! special d. Goga n’a fost condus de preocupări literare. Să vedem deci. Imediat, fondul politic. Foarte bine a făcut d. Goga, mi­nistrul de Interne, c’a scris un ar­ticol pentru un ziar străin. Stau că pentru politician! e o chestie de „prestigiu" ipasă-mi-te!) să se grozăvească precum că dispreţu­iesc presa — fireşte, presa româ­nă în primul rând, dar şi pe cea ■ străină, — când spusele ei sunt supărătoare. Adevărul e Insă cu totul altul: adevărul e că nu tre­buie $i nu putem să dispreţuim presa, de spusele ei avem să ţi­nem seama, şi este o necesitate­­covârşitoare pentru un partid, ca jol pentru o tară, ca presa să-î fie favorabilă. D. Goga, expunân­­­du-l î. in coloanele unui ziar vie­nez, modul de a vedea In diferite chestii Interne, a dovedit tocmai că are o concepţie sănătoasă în prl­­ivinţa presei, si a renunţat la ipo­crizia de-a o ascunde. In aceeaşi ordine de idei rele­­­văra această declaraţie foarte sim­plă, care — la noi — va fi sur­prins pe mulţi: / mNoi — a spus d. Goga In articolul d-sale — nu ne te­mem de nici un fel de anche­te şi de nici un fel de călăto­rie de studii". „ A?a este, sau — In tot cazul — aşa ar trebui să fie. Nu e multă vreme de când s’a enunţat altă f&rare: că „inspectorii umanităţii" S ’au ce să caute pe-aici Noi am , nstimit In tot-d’auna că ori-cât .‘de neplăcute ne-ar fi călătoriile de stadii — car! arată că ne-a mers vestea ca de popă tuns — nu pu­tem să ne închidem tn ziduri chi­nezeşti, trebuie să primim pe „ta­­«nectori", de n*ar fi de cât spre a dovedi tocmai că ei nu ne sperie. * D. Goga este d© părerea noastră. Sântem şi noi, de altfel, de pă­rerea d-lui Goga în privinţa bolşe­vismului ş i antisemitismului. D. Goga arată că bolşevismul n’a prins şi nu va prinde în Româ­nia. Perfect. Dar trăim de un de­ceniu sub starea de asediu, supor­tăm tot felul de măsuri de excep­ţie, ba se proiectează chiar şi înă­buşirea — de fapt — a presei. cs„. temeiul pericolului bolşevic! Ce-ar fi dacă d. Goga, în opera sa de conducere a ţării, s’ar inspi­ra din propriul său articol? D. Goga mai spune că nu exis­tă în ţară o mişcare antisemită. Evident! Şi asta am spus-o noi în­tot­deauna. Populaţia acestei ţări este foarte tolerantă, cum constată d. Goga. Dar aceasta nu esplică totul. Fapt e că poporul român înţelege şi simte că relele de cari şuiere nu se datorează unei religii sau unei rase. De aceea propagan­da antisemită nu prinde, deşi e fă­cută stăruitor, de atâţia ani, ade­sea chiar cu concursul autorităţi­lor. Totuşi s’au comis excese antise­mite. D. Goga nu recurge la obiş­nuita politică de struţ, d-sa nu tă­găduieşte faptul. Din potrivă, îl recunoaşte. Dar declară că vino­vaţii vor fi pedepsiţi sever. Socotim că d. Goga îşi ia un angajament prea greu. Mai potri­vit ar fi fost ca d-sa să declare că vinovaţii vor fi daţi în judecată, căci, fără calambururi, nimeni nu poate prejudeca asupra... judecăţii. Şi de altfel, atâta ar fi destul şi prea destul. Tocmai pentru că nu există o mişcare antisemită, toc­mai pentru că poporul român nu poate deveni nici antisemit, cum nu poate deveni nici bolşevist — interesele lui nefiind în nici una din aceste direcţii — tocmai de aceea excesele pot fi evitate, când vrea guvernul. Nu e nevoie de re­presiuni severe. Ajunge o catego­rică manifestare de voință din par­tea celor în drept. In cât­ putem repeta $1 aici cu­vintele de mai sus, bine ar fi ca d. Goga să se Inspire din propriul său articol, trăgând concluziile cu­venite. Traian Vlad GLOSE POLITICE... înteţită VIITORUL înteţeşte campaniile Contra regimului averescan. Pentru moment ele au un caracter de atac personal la adresa unora din mi­­nistru Curând vor veni atacurile de ordin general Aceasta-i de alt­minteri tactica cunoscută de luptă a perfectului opoziţionist. In privinţa mobilului acestor cam­panii nu se poate spune nimic pen­tru moment. Se va şti insă totul foarte curând — mai curând de cum işi închipuie mulţi. Interesant este insă atacul recent în potriva d-lui I. Petrovici, minis­trul instrucţiei. Acesta este învinuit de două fap­­te. Unul mai puţin grav — că a prevăzut prin buget o catedră la Bucureşti, menită a fi ocupată de d-sa. Altul, grav cu adevărat, şi a­­nume că, graţie unui amendament, inventat pentru utilitatea cauzei şi nevotat de parlament, d. Petrovici a înfiinţat un loc de conferenţiar la facultatea juridică din Iași, me­nită a fi ocupată de tânărul d-sale fiu. Nu ne oprim pentru moment la numirea in sine , ci la geneza a­­m­endamentului. Mistificarea aceas­tă este mai gravă decăt preocupă­rile personale. Căci dacă ar fi ade­vărat di obârșia amendamentului e­s­te de ordin misterios, atunci d. Petrovici s’ar dovedi a fi un bun pravoslavnic, care le face toate: — „In numele tatălui, al fiului şi al sfântului Duh !‘‘ Funul+M*i Iată un subiect, care dă enorm­­de lucru unei părţi din presă. Ofi­cioase ca şi ziare lăturalnice, opo­ziţioniste sau de guvern, se ocupă pe larg și se atacă reciproc pe te­ma de oferte, comisioane, interme­diari, etc. Si toate acestea in legă­tură cu furniturile în natură pe cari Germania, pe temeiul planului Dawes, este obligată să le livreze. In orice tară din lume astfel de furnituri, având de bază jertfele de sânge şi suferinţele fără număr în­durate în cursul războiului, n’ar fi putut fi obiectul unor af­aceri cu in­termediari şi comisioane. La noi insă, până şi in chestiuni de aseme­nea natură domneşte atotputernic spiritul de afaceri şi corupţiune ! Şi iată de ce avertismentele Viito­rului la adresa d-lui ministru __ Vă­­leanu, comunicatul Îndreptării și alte comunicate, cu literă compac­tă ale unor altor ziare lăturalnice, •provoacă amărăciune. Nu-i vorbă de Wolff (pe germa­nă- lupi)- Este vorba de corbi, după Coincidentă . In momentul în care, prin carn­ul lui .Jlenes Wiener Journal.’, Iu­bea apuseană ia cunoştinţă de de­claraţia d-lui Octavian Goga, mi­nistru de interne, cum că in Româ­­ni na există antisemitism si auto­rii violenţelor işi vor primi pedeap­sa meritată, delegaţii studenţeşti evreeşti din Capitală cutreeră re­dacţiile ziarelor spre a se plânge de nouile molestaţiuni, suferite din partea colegilor lor creştini. D. Goga n’are noroc. El persecută coincidenţele. Dăunăzi când cu dis­cursul de la Cameră, acum cu de­claraţiile făcute ziarului vienez. Să fie oare simple coincidenţe ? Şi să fie d-sa, intri adevăr, cel per­secutat ? Sever Carnetu! nostru Aiurelile regisorilor Mai anii trecuţi un regisor englez imaginase reprezentarea lui Ham­let în costume moderne. Prinţul Danemarcei venea fumând o ţigară de foi, regele era ucis în pijama. Ofelia, nebună, cânta arii moderne şi Polonius se văita într’o redingo­tă, cum se îmbracă înalţii demni­tari la solemnităţi. Dar pentru că spectacolul se petrecea la Londra, lumea şi-a zis că e treaba englezilor bată joc de tragedia lui Shakespeare. Ridicolul unei asemenea înscenări a dat naştere la tot soiul de glume şi un cronicar parizian dădea ideia să se joace la fel și Faust, cu Mar­­gareta primind un automobil­in lo­cul bijuteriilor și cu un Mefisto­r&. tare pe bicicletă. Nu-mi mai aduc aminte cum imagina reprezentarea o­­perilor lui Wagner, dar știu, că mul­tă vreme, s’a râs de prea avansata originalitate a regisorilor englezi, dornici să învingă pe calea aceasta pe regisorii germani. încercarea aceasta neisbutîtă, nu i-a învățat minte pe domnii dela Londra, pentru că de Crăciun, la Dutch House, s’a dat Bethleem, o­­pera biblică a lui Rutland Bough­­ton, în decoruri şi costume cât se poate mai moderne. Inchipuiti-vă că Iosef s’a prezen­tat în scenă, ca lucrător miner, fără guler şi cu mânicile suflecate, alături de Fecioara Maria, o nosti­mă femee dela ţară. Păstorii erau ţărani din împrejurimile Londrei şi figuraţia — fete de uzină şi minieri — e îmbrăcată ca lucrătorii din zi­ua de azi. Cei trei crai de la răsărit sunt un artist şi doi profesori în robă şi perucă, — aproape identici cu cei din „Vânzătorul de pasări’’, — iar Irod a apărut ca un poliţist oarecare i eşind de la club şi interzi­când copiilor cântecele de Crăciun! O senzaţională apariţie e a Hedia­dei, întovărășită de Salomeia, a­­mândouă tunse și în rochii de bal. — Semimondene provocatoare, ca­­re aruncă bărbaților un nas, fumul ţigaretelor cochet înfipte la colțul bu­zelor. Decorul reprezintă un fundal de grajd, două culise — cît s-­ de mi­neri — și pe plănui întâi două fe­linare. Steaua e... steaua polară. O mai mare batjocură nici nu e­­xistă. Grotescul acestei combinații a indignat chiar pe cei mai moder­niști în artă. au d, h, « . De bună seama, toate probleme­le, cari interesează astăzi ţara, s'au rezolvitl... N'a mai rămas decât le­gea presei şi libertatea cuvântului pentru Ca ţara noastră să fie cea mai fericită din lume! Că întregul comerţ se zbate in­tre faliment şi moratorii; că produ­sele industriei nationale sunt — si de zi — substituite de cele străine, că agricultorul se zbate între des­curajare și cea mai ruşinoasă­­o­­mătă de pe pământ, — ace­tia toa­te, ca să nu mai înșir altele, nu sunt probleme importante pentru guvernele tării!.* La ordinea zilei e însemnată libertatea presei. S'ar putea zice cu drept cuvânt: .rând tara arde de tătari"... d-nul minis­tru de justiție, imitând pa baba din­­poveste, ne-aduce legea presei.„ _Și este — pare-se — nevoie de o lege a presei tocmai în tara, unde toată lumea politică se vaste că po­porul nostru nu reacționează con­tra abuzurilor, ci le suportă. Nu! La un asemenea popor bla­jin e nevoe de legi, nu pentru a re­strânge libertatea presei şi a cu­vântului, ci pentru a-l încuraja; căci, dacă şi această brumă de li­bertate rămasă sa va irosi, nu-i mai rămâne — când­ se va trezi ■— decât calea conspiraţiilor şi aten­tatelor. Către acest sfârşit vrem să-l pur­tăm ?! Chestia libertăţii presei a fost in mod serios reflectată, cu ocazia al­cătuirii Constituţiei. De atunci nu e prea mult, numai vre­o 4 an. Şi e cazul sa ne intrebăm: Cum este po­sibil să uităm aşa de repede concep­­ţiile cari au dominat atunci? Două mari probleme interesau lu­mea politică, în această direcţie şi la acea dată, Prima: Se observase că procesele de calomnie, injurii şi difamaţiuni prin presă lâncezeau, fie din cauza incidentelor de procedură nesfârşi­te, de din cauza greutăţii de a lu­cra, fie din cauza prea largii indul­genţe a Curţilor cu Juri. Atunci, s’a hotărît a se lua delictele acestea din competinţa Curţilor cu Juxa, şi a le trece tribunalelor ordinare, spre o mai bună garantare a cinste! şi o­­noarei cetăţenilor. Atât! . Iată dec! o chestie de competin­­ţă deferită însăși Constituției, dn­ept care nu s’a făcut pentru cele­lalte libertăţi. Prin urmare, Constituanta a im­pietat ea însăși asupra rolului par­lamentului obișnuit, ne­voind să lase nici chiar această chestie, a competintei, legiuitorului ordinar,­­ temându-se ca nu cumva pasiunile momentului să-l tenteze— a-şî­­ schimba porecla în renume! In al doilea rând, tocmai pentru asigura şi mai mult acest scop, a a-­­dăogat In aliniatul 2 al articolului 25 „Nici o lege excepţională nu sa va putea înfiinţa în această materie", după ce într’un aliniat precedent sta­bilise că fiecare e liber să-şi comu­nice ideile prin presă, etc., rămâ­nând singur răspunzător de abuzul­­ acestor libertăţi ,în cazurile deter­minate de codicele penal, care în nici un caz nu va putea restrânge dreptul in sine". „ Prin urmare, infracţiile sunt ară­tate de Codul penal, pe care­­ a avut în vedere Constituţia, în momentul când reglementa libertatea presei şi abuzurile la cari s’ar putea ajutS®­ şi tot de aceste delicte se ocupă Con­­stituţia când statorniceşte competin­ţa instanţelor chemate să le reprime. A se admite că prin codul penal­­ s’ar putea creta acum delicte nou , ar însemna că — în drept — ceiace este oprit direct, tn speță prin lege specială, este permis pe cale m­ai d­ rectă, adică prin codicele penal. De aceasta, Insă, s’a ferit legiuitorul con­slituant, căci i-a dat nu rolul de a mări numărul delictelor, ci pe noaa de a le reglementa edictând sancţiu-i idle necesare. Mai muH încă, însuş acest drept e restrâns de Constituţie,­ care adaogă că „nici Intr’un caz nu se poate atinge dreptul în sine". * E destul să privim proectuî de­ lege al ministerului justiţiei pen-, tru a vedea cum s’a trecut peste toate acest© dispoziţii constituţi­­­­onale amintite, creiându­-s© o flotă de noui Infracţiuni $1 abuzându-se întruatât de reglementarea sanc­ţiunilor, încât libertatea însăşi dreptul în sine este pe de-a între­gul paralizat. . . .­­ Citez numai două cazuri, la întâm­­­­plare. Dacă un ziar, in interesul me- I najării gustului public, găseşte că n’are nici o importanţă menţiona­rea, în reportagive parlamentare, a tuturor balivernelor ce se zvârlă a­­desea în parlament, şi nu publcă decât ce crede important şi ales , oratorul om­is are dreptul să oblige presa de a-şi publica discursul, căci, în caz contrariu, înfundă puşcăria. Iată deci un delict nou, să-i zicem parlamentar, creiat în folosul pisălo­­gi­lor, cari de obicei vorbesc pentru ferestre şi nu pentru truditul inte­rior al parlamentului. Ce interes are ţara ca pelteaua, ori cât de naţională ar fi, să fie după toate celelalte vârâtă şi în gustul bieţilor cetitori de gazete, de parcă n'ar ajunge cât înghite mult încer­catul Monitor Oficia!?! Şi cum se poate ca, pentru un in­­­teres nedovedit ca general, să pe- *­depseşti un ziar care —în definitiv.. Iacă nu va da informaţii exacte de ucrări­e însemnate ale pariamentu­­■­ui, va fi abandonat de cititorii săi l­iberi să recurgă la alte ziare dacă nu-şi pot face digestia fără îngurgi­­tarea discursurilor parlamentare. Articolul 67 prevede o asemenea in­fracţiune. « » Prin articolele 82 şi 88, proectuî de lege izbuteşte să creteze presă tutu­ror ceîor cari, până acum, n’au avut gazete proprii.. lutr’ad­evar, şi in dreptul actual, direcţia ziarului a obligată să publi­ce răspunsul la învinuirile nedrepte publicate in cuprinsul său; şi astăzi dacă nu o face, directorul poate fi dat di judecată şi condamnat, dacă nu justifică de ce a refuzat publi­carea. în proectul actual, după ce s’a în­fiinţat pedeapsa cu 589 Iei pentru orice zi de întârziere a răspunsului, obligă pe gazetar să iacă el proces în timp de două zile, să se ducă el la justiţie, ca să se constate dacă a­­vea dreptul să refuze. Adică, directorii d® ziare să-și sta­bilească de acum domiciliu! în Tri­bunal... căci de n’o fac curge în contra lor o amendă de 538 lei pe zi, pentru că au refuzat să publice chilo­metrice răspunsuri „până la 500 cuvinte“ fiecare. Păi, n’am eu dreptate când spun că n’ai nevoie să-ţi mai faci gazetă?* Cum te pişcă una, o obligi să-ţi publi­ce răspunsul: e şi fără cheltuială şi, în tot cazul, intr’o gazetă mai răs­pândită, decât aceia pe care ţi-ai face-o singur!... Iată, deci, pe bieţii cititori con­damnaţi să înghită orice peltea din parlament şi toate concepţiile poli­tice ale celui supărat că presa au l­a înţeles.­­Şi asta se numeşte respectarea dreptului în sine. Hotărît, proectul trebue revizuit pentru a intra în cadrele Constitu­ţiei, al cărei spirit trebue pătruns şi respectat, chiar dacă pentru acea­­sta ar fi nevoe de aplicarea popu­­larului dicton: „din două rele, pre­fer pe cel mai puţin rău!" Mă opresc aci, deşi aş putea spune multe lucruri nostime şi despre cele­lalte „libertăţi“ de gândire, etc., ale proectului, libertăţi pe cari autorul, ca şi Napoleon odinioară, când voia să le răpească, începea prin a le proclama! •M Em. Antonescu Profesor universitar dE LEGEA PRESEI Proectuî d-lui Cudalbu este anticonstitutional de EM. ANTONESCU profesor un­versitar *• D. EM. ANTONESCU Ungaria la răspântie Contele Stefan Bethlen a dus Ungaria la răspântie. Sunt câteva luni, de când re­gentul Horthy, a solicitat printr’un discurs la aniversarea bătăliei de la Mohács, o apropiere de Iugosla­via. Discursul a făcut senzaţie, fiindcă mască o nouă orientare în politica externă a Ungariei, însem­na renunţarea la ostilitatea, mai mult sau mai puţin mascată faţă de statele succesoare şi încercarea de a statornici raporturi definitive de bună vecinătate cu foştii m­a­i mici. încercarea regentului Horthy a fost primită cu satisfacţie justifi­cată în toată Europa, dar mai ales în Europa Centrală. Statele suc­­cesoare puteau însfârşit să nădăj­­duiască reluarea de raporturi nor­male cu Ungaria, cu o Ungarie potolită, cuminţită de împrejurări şi necesităţi imuabile. Din primul moment noi am for­mulat însă anumite rezerve; ne­am întrebat de atunci, dacă ma­nevra regentului Horthy, şi a pri­mului său ministru, ardelean de o­­rigină, nu ascunde un joc primej­dios, încercarea de a zdruncina te­meliile Micii înţelegeri. Prin utili­zarea unui joc transparent al in­tereselor imediate, Ungaria putea crede că va reuşi să doboare mi­ca înţelegere, lipsind-o de obiec­tivul ei propriu zis, de alianţa ce­lor trei ţări succesoare pentru ga­rantarea statului-quo postbelic îm­potriva primejdiei permanente a Ungariei revanşarde. Ce mai ră­mânea din acest obiectiv, dacă Ştefan Bethlen încheia, de pildă, un pact de arbitraj cu unul din statele Micii înţelegeri, chiar dacă acest pact nu ar fi fost în dauna nici unuia dintre ceilalţi două a­­liaţi? Ştirea apropiatei călătorii a pri­mului ministru maghiar la Roma, a oprit însă definitiv în loc tenta­tiva aceasta de desagregare voită a Micii înţelegeri. Ea a pus în dis­cuţie chestiuni grave pentru sta­tele succesoare, astfel încât a şters în­­câteva ore urmele de rugină, pe care o muncă subterană de luni de zile le aruncase pe cuirasa Micii înţelegeri. Statele succesoare trebuie să se convin­gă, din actele politice internaţio­nale ale regimului reacţionar de la­ Budapesta, că momentul slăbirii legăturilor dintre ele nu poate ve­ni, fără a ascunde o ameninţare pentru fiecare dintre ele. Rămâne de văzut acum, ce drum va apuca contele Ştefan Bethen. Va încerca o mică aven­tură de temperament meridional, sau va opri manevra romană, ca s’o ia pe căi mai durabile? O vom şti în curând, cu atât mai mult cu cât ţările de talia Ungariei nu-şi prea pot permite luxul de a juca după voia lor ci după a alto­ra. Şi vom şti ce încearcă în Eu­ropa Centrală aceşti „alţii“. L. P. Nasta NAZBATI­I DECLARAŢII Guvernatorul Băncii Naţionale a ţinut un discurs la instalarea sa şi a spus, printre altele: vin în mijlocul dv. dezbrăcat de haina politică şi cu inima deschisă... De obicei, oamenii, vin totdeauna dezbrăcaţi, când sunt numiţi în slujbe, pentru că au grije să se în­ţolească, în timp ce slujesc, dar nu e cazul cu noul guvernator. Continuând insă discursul afirmă că vine cu inima deschisă, ceea ce înseamnă că rămâne cu punga în­chisă și vasăzică tot bietul leu va pătimi. Klx. de I.Bucovineană Profesor Ce scria studentul Hippolyte Taine camarazilor sai Reforma învăţământului secundar şi superior fiind la ordinea zilei, mai ales astăzi când se aud atâtea plângeri asupra nivelului intelectual şi moral al bacalaureaţilor şi studen­ţilor, este datoria oricărui om al şcoalei să-şi spue cuvântul în acea­stă chestiune. Eugéne de Fay, directorul şcoalei de Înalte studii din Paris, ne sfătu­­eşte în cartea sa „Idéalisme et réa­­lisme” să urmăm şi astăzi preceptele lui Platon şi Aristotel, cari vroiau să formeze caractere. Eugéne de Fay spune: Să căutăm a ceti un sfârşit, aceste lucrări nu numai ca un capo d'operă de artă literară, dar şi ca un monument al unor­ cugetări din cele mai sincere şi cele mai nobile pe cari lumea le-a cunoscut vre­odată".­­$• Preocupările de felul acesta au însu­fleţit şi au modelat sufletul şi min­tea studentului Hyppolyte Taine, fi­lozoful, criticul şi literatul de mai târziu, preocupări pe care ne permi­tem a le releva ca pildă elocventă a spiritului său, în epoca sa de stu­dent, din corespondenţele sale, fixate în cele trei volume, corespondenţe a­­dresate in bună parte colegilor săi de studiu. Preocupările studentului de odini­oară, Hippolyte Taine, rezultat al unei îndrumări şcolare serioase, de­vin cu atât mai importante de rele­vat cu cât spiritul şi mentalitatea­­ mediului nostru şcolar este departe de a se manifesta şi de a întruchipa ideile care călăuzeau odinioară pe citatul student­. Astfel, într’o scrisoare adresată colegului său Prévost, el spune, între altele: „Urmează de aci că iubirea mea, abătându-se de la obiectele particu­lare, tinde către lucruri generale şi ideale, ca obiectele de artă, umanita­tea întreagă şi cu deosebire natura. Eri, prietene, am simfit-o in mine cu o putere pe care n'am încercat-o niciodată. Am fost in grădina plan­telor și am privit, intr'un colț izo­lat, o colină acoperită de iarbă de câmp verde gălbue, înflorită, necul­tivată; soarele strălucea de-a curme­­zișul ii vedeam această viaţă interi­oară care circulă în aceste mici ţesă­turi şi care îndreaptă tulpinele dese şi puternice; vântul suflă şi mişcă acest seceriş de lăstari reuniţi, de o transparenţă şi de o frumuseţe în căutătoare; am simţit inima mea cum bate şi tot sufletul meu cum­remură de iubire, pentru această fire aşa de frumoasă, aşa de liniştită, aşa de măreaţă şi aşa de stranie care se numeşte natură; am iubit-o, o iubesc o simţeam şi o­ vedeam pre­tutindeni, pe cerul luminos, în aerul curat, în această pădure de plante vieţuitoare şi însufleţite, şi cu deose­bire în această suflare vie şi inegală a vântului primăvăratec". Intr’o altă scrisoare, adresată a­celuiaş coleg, vorbindu-i despre cre­dinţă şi existenţa lui D-zeu, el spune: „Pentru aceasta te-am povăţuit şi te povăţuesc să citeşti pe Kant pen­tru legea morală, pe Descartes asu­pra existenţei lui Dumnezeu, iar pe Maine de Biran şi Cousin asupra li­bertăţii, în sfârşit pentru a crede". Tot în aceiaşi scrisoare, ocupăndu-se despre studiul filozofiei, de■ care era în special obsedat, el remarcă, prie­tenului său;­­filozofia este o ştiinţă, ca şi geometria, şi este ştiinţa cea­ mai înaltă şi cea mai luminoasă dintre toate, dar ea nu este o curte­zană; ea ştie de ce preţ sunt favo­rurile sale; ea nu le acordă tuturora imediat; trebuie o îndelungată râvnă şi o sinceră iubire, pentru a o me­rita şi a o obţine. * In alcătuirea unei alte scrisori. &■ dresată tot colegului său Prevost. (Citiți continuarea în vagina ll-a) * Permise șl nepermîse Aranjeaxiî, te rog, ehet* PRIMUL-MI­NISTRU. tia permiselor... GiEPi. VALEAflU. — Asta-i n-sor, rfm* o să-fi fia mai greu ri-tnle să aranjezi chestia... „neper­mi« sefor“ la cari se dedau ai noștri!... Oportunitatea reformei învăţământului secundar de profesor C. IONESGI Un proect de lege pentro refer ma învăţământului secundar aşteap­tă să vină în discuţia parlamentu­lui. Creaţie a personalităţii d-lui mi­nistru Petrovici, el nu putea să a­­pară decât imprimând caracteristi­cile acesteia. Este însă acest proect o necesi­tate organică­ şcolară? Observat-a cineva, la noi, că ve­chile programe sunt insuficiente, că sunt protivnice unei bune îndru­mări şcolare? Corespunde reforma anunţată u­­nei aşteptări de mult simţită şi in­tens încercată a profesorilor se­cundari? Nu stăpânesc o prea bogată do­cumentaţie în ce piveşte o atitudine critică a profesorilor — poate şi din cauză că lucrul intră exclusiv în atribuţiile exprese ale legiuito­rului. Se ştie însă — s’a spus de atâtea ori — că elevii — ne mai discutân­­du-se programele — nu învaţă carte. Ministrul, în curent cu starea de lucruri şi cel dintâi indicat să se alarmeze, pentru a pune stavilă u­­nei prea mari afluente de elevi ne­pregătiţi la Universităţi, a ridicat în cel mai avansat punct de invazie, un obstacol judecat din lipsă de altul ca foarte bun: examenul de bacalaureat Programele şi metodele de învă­ţământ, fireşte, nu sufereau nici o atingere, cel mult coeficientul ele­vilor nepregătiţi putea să pară prea mare. Ceea ce a şi făcut să se pună în­trebarea: care e pricina? întrebarea cu adevărat, e foarte serioasă şi preţueşte aproape tot atât cât şi acele programe şi me­tode care, aşa intangibile cum sunt, întreţin la sfârşitul fiecărui an şco­lar o animaţie nu lipsită de drama­tic şi sensaţional. Dar, programele sunt suscepti­bile de modificări Astfel ajungem la reforma cea nouă a învăţământului secundar. Vom avea pe viitor prin resorbi­rea celor trei secţiuni, un liceu uni­tar în care studiul filosofiei m­ult es­tins, va servi ca studiu de coordo­nare in scopul formării unei temei­nice culturi generale. învăţământul va fi organizat po­­trivit acestei norme­­ şi vom avea odată cu intrarea in vigoare a noi­lor programe, aceiaş stare de lu­cruri pusă în situaţii mai­ dificile pentru rezultate încă mai rele! (Cititi continuarea in pagina II-a! NOTE „ÎNDREPTAREA“, vorbind des­pre „reorganizarea învăţământului secundar", spune că sensul noului proect este predominarea ştiinţe­lor spirituale asupra ştiinţelor ma­teriei". Ne bucură găndid bun al guvern­­ului de a pune spiritul de­asupra materiei. Dar de ce această reformă nu­mai la învăţământul secundar ? Nu-i chip de infiinţat o şcoală de adulţi, pe aceiaşi bază, şi pentru parlamentari ? & „VIITORUL" se bucură că Itt­­dreptatea" constată, pe ziua de î ianuar 1927, un excedent de un miliard lei. Oficiosul liberal vede insă în acest excedent triumful pre­vederilor bugetare ale d-lui Vintilă Brâtianu. „Să sperăm, — continuă „Viito­rul", — că și la 1 Ianuar 1928 ,„în­dreptarea" se va putea bucura de aceleași" rezultate financiare". Bine­înțeles... dacă liberalii si nu­over­escanii vor avea, in cursid a­­nului viitor, conducerea afacerilor financiare ale statului... de nu tot timpul, măcar câteva luni — ca a­­nul trecut.

Next