Adevěrul, iulie 1927 (Anul 40, nr. 13353-13379)

1927-07-24 / nr. 13373

ANUL 40 No. 13373 Hs Hs Hs Duminici 24 iulie 4 PAGINI A­dever­ul FONDATORI: CONST. MILLE 1897—1920 ABONAMENTE: 750 Iei pe un an. 380 Iei pe 6 luni. 200 lei pe 3 luni. române. In străinătate dublu Lei 3 BIROURILE: București, Str. Sărindar no. 7-9—11 Se va creia postul de generalisim al armatei D. general Averescu îşi zice, desigur, cu po­fidă: nu-i pentru cine se pregăteşte, ci pentru cine se nimereşte. O LECŢIUNE Cele ce s’au petrecut în zilele a­­cestea de doliu, pot servi şi ele ca lecţiune. La auzul veştii despre moartea regelui, nu s’a putut observa altă mişcare, decât cea care prin mani­­festaţiunea ei spontană, onorează pe suveranul defunct, mai mult decât toată pompa şi toate discur­surile rostite şi ce se vor mai rosti. Nici prin gând nu i-a trecut cui­va să încerce măcar o tulburare a linişte! sau o manifestaţiune dis­tonantă. Şi de i-ar fi trecut cuiva o asemenea absurditate prin gând, ar fi rămas singur, nimeni nu l’ar fi urmat şi toţi l’ar fi condamnat. Şedinţa Adunării Naţionale, în care noul rege a fost întronat, s’a petrecut într’o impresionantă so­lemnitate, într’o disciplină sponta­nă şi liber consimţită, care a de­monstrat şi ea că într’o problemă mare ca cea a schimbării la tron, nu există nici o dificultate de a a­­vea acordul netratat şi neprecupe­ţit de nici un factor politic de reală putere. După aducerea corpului defunc­tului rege în Capitală, cu toate că, fără exagerare, tot Bucureştiul a voit să vadă pentru ultima oară pe regele unirei naţionale, nu s’a pro­dus cea mai mică tulburare, nu s’a produs cea mai mică dezordine. In fine, dar nu în cele din urmă, presa, vorbim de cea care contea­ză, a avut, cum nici nu se putea altfel, o atitudine împotriva căreia nici cei mai aprigi adversari ai ei, nu ar putea face cea mai mică o­­biecţiune. Pentru a obţine toate aceste re­zultate, nu a fost nevoie de nici un fel de constrângere. Toate măsu­rile, așa zise preventive, luate de guvern, nu au avut decât efectul de a scădea valoarea morală a acestor rezultate, căci ele s-au produs spontan și nu grație măsu­rilor luate, ci, am putea spune, cu toate că au fost luate. Ca să invocăm exemplul cel mai vădit: presa. Chiar dacă un ziar sau altul, fără însemnătate, ar fi făcut o notă distonantă, — ea s'ar fi pierdut în corul unanim și armo­nic al presei mari și serioase, care, dacă ar fi voit să aibă altă atitu­dine decât cea la care a îndemna­­t-o inima, ar fi putut-o avea cu toate măsurile luate. Nu avea de­cât să tacă. Lecţia ce tragem deci, este: nu e nevoie de excesive măsuri de poliţie, pentru a învăţa poporul a­­cesta românesc ca să fie la postul datoriei. Numai cei cari ştiu că abuzează de spiritul lui de ordine şi de pu­terea lui de a răbda răul şi de a spera binele, socotesc necesare a­­semenea măsuri. Ele sunt expresi­­unea sentimentului lor de vinovă­ţie şi nu consecinţa tendinţelor lui subversive. Numai lipsa de respect faţă de legi a celor de sus, ar putea schim­ba până în cele din urmă spiritul de legalitate al poporului român. Rămâie cei de sus în lege — şi ce­tăţenii României mari nu vor tre­bui aduşi nici­odată cu forţa poli­ţienească la respectul ei. Ad. NOUL PARLAMENT D-nri: VASIUU-VOINEA (Iaşi) şi MANOLESCU-STRUNGA (Roman) NOTE LEGEA ARMONIZARE1 va fi mo­dificată de actualul guvern, iar d. Vintilă Brătianu declară că face aceasta dintr’un spirit de dreptate faţă de funcţionari. La rândul lor averescanii decla­rau că întocmiseră legea tot din­tr’un spirit de dreptate pentru func­ţionari. Precum vedem, e o adevărată în­trecere întru a face dreptate func­ţionarilor. De aia rămân funcţiona­rii tot nedreptăţiţi, fiindcă li se face prea multă dreptate ! SE ZICE că în postul de prim­­preşedinte al Curtei de Casaţie va fi înaintat d. Oscar Niculescu, ac­tual preşedinte la secţia I a aceleaşi Curţi. . . , , Poate că, în urma numirei d-sale în cel mai înalt post judiciar, şi ca o satisfacţie dată esteticei edilitare, un binecunoscut imobil din Capita­lă va consimţi, în sfârşit,­­ să nu-şi mai expue goliciunea în piaţa I. C.­­frătianu. 1 * D. DUCA s’a apărat de învinui­rea că a patronat alegeri nelegiui­te, spunând că blestemăţiile ce s’au săvârşit „pe alocuri“ nu au pornit din vreo directivă a centrului, ci din iniţiativa aparatului administrativ rău nărăvit de pe timpul alegerilor averescane. La rândul lor, averescanii răs­pund prin „îndreptarea“,că, într’o singură alegere, ei n’au putut nă­­răvi aparatul administrativ, pe care l’au găsit nărăvit gata de practica trecutului. Se stabileste astfel că pentru fal­sificarea alegerilor prin fraude si violente, singuri cei mititei sânt de vină si că guvernele, sărmanele, sânt în privința aceasta absolut i­­nocente ! CARNETUL NOSTRU ^Hai-kai Critica şi gustul european fac cunoştinţă cu un ciudat şi neliniş­titor gen de poezie. Vine din Japo­nia. Ii zice „hai-kai“ şi caracteristi­ca lui e din cele mai făgăduitoare. Ascultaţi: poezia aceasta începe în 3 versuri: două de câte 4 silabe şi unul — cel de la mijloc — de şapte. At&t. Aproape mai puţin — cantita­tiv — decât un proverb. Poezia europeană nu s’a putut concentra decât cel mult până la „catren", care nu e chiar un gen ci mai mult un divertisment. Maxi­mum de măsură şi de matematică tehnică a versului indo-german e, de fapt, sonetul. Iată că japonezii învederează o capacitate incomparabilă de subli­mare în expresiunea poetică. Fiind­că, dacă poţi uşor să nu spui nimic în 20 de versuri, ţi-e imposibil să faci acelaş lucru în 3... Golul cere dimensiune; lipsa de spaţiu expre­siv nu e comodă disimulărilor. Trei versuri sunt mai... trădătoare decât un poem! „E uşor a scrie versuri când ni­mic nu ai a spune" se potriveşte pentru aşezământul prozodiei euro­pene; e, însă, o regulă nevalabilă pentru drasticul, teribilul „hai­­kai“... Să spui iubitei, în trei versuri c’o adori, sau să descrii, în aceiaşi ho­tărnicie de cuvânt, ce frumoasă e o dimineaţă de vară?... E în adevăr, o exigenţă de tehnică poetică ce trece aproape în dome­niul scamatoriei emoţionale. A fi poet într’o asemenea disciplină de condensare verbală, e, orice aţi zice, o îndeletnicire ce exclude diletan­tismul: poezia devine maximum de ştiinţă a expresiei verbale. Aproape o industrie. Dar, industria supremă a inteligenţei în slujba pură a emo­ţiei. Unii scriitori francezi încearcă să transpună unele „hai-kai" în elocin­­ţa marş a limbii lui Corneille... Ci­teşti şi­ surâzi: o înşirare naivă, fără nici o vibrare, de vorbe mute. Fiind­că, smulse direct, crud, ca un oftat din sufletul creator al niponului, poezia aceasta de trei versuri n’are corespondenţă în altă limbă. E ca o grimasă personală, inimitabilă. Şi, totuş, iată singura poezie o­­portună în evul nostru al grabei! O poezie pe care s-o „iei“ — ca pe o dulceaţă — între două alergături sau afaceri... Sunt poeţii continentului nostru în stare să ne-o dea? Ea nu se face, însă, cu colecţionări de rime şi de tropi pescuiţi în lecturi fugare... D. T. REGELE ALEXANDRU AL IU­­GOSLAVIEI sosit aseară în Capitală pentru a participa la funeraliile regatului său Socru TEMEIURILE AMNISTIEI Sunt trei în special Când urnele erau încă un punct de întrebare şi se mai vorbea, din pricina asta mai cu seamă, de des­tindere, d. Brătianu a lansat pe neaşteptate făgăduinţa amnistiei. A fost o mare bucurie în toată ţara, în special printre cei umili şi nevoiaşi. Acest act de milă, de îm­păciuire şi de dreptate punea ca o aureolă pe fruntea partidului libe­ral. Ceva rar deci. Dar de atunci urnele „s’au pro­nunţat“ după felul în care se ştie. Şi iată că ideia amnistiei a dat înapoi. In cazul cel mai bun e vor­ba de o amânare. N’ar putea par­lamentul lua el o iniţiativă care i-ar face cinste fără a supăra gu­vernul de oarece n’ar veni cu ceva de care el ar fi străin ? Nicăeri pe lume amnistia, care pretutindeni s’a acordat, în unele ţări de mult şi foarte larg, nu e mai de trebuinţă şi mai justificată ca la noi. Cel puţin trei sunt teme­iurile ce se pot invoca în favoa­rea ei. * Ca chestie generală, societatea și guvernele noastre nu sunt încă aju­nse la acea înaltă stare de mo­ralitate care să justifice o prea mare severitate. Ele însăș au ne­­voe de multă indulgentă, de aceea nu pot s’o refuze altora fără greu păcat și nedreptate. Categoria care merită cea din­tâi amnistia, ba încă totală şi fără nici un fel de examinare, este a celor condamnaţi de pe urma fap­telor din 1907. Nu ştim câţi sunt la număr, dar iată-i de douăzeci de ani prin închisori şi ocne. Chiar pentru un criminal de rând pedeap­sa poate fi socotită destul de grea. Logic, omenesc şi drept ar fi fost ca chiar în momentul când parlamentul de la Iaşi, în 1917, în urma iniţiativei regelui, a votat în principiu reforma agrară, să se fi amnistiat imediat toţi delicvenţii din 1907. E chiar foarte de mirare că nimănui nu i-a venit atunci ideea aceasta, cel puţin nu e la cunoştin­ţa mea, căci de­sigur că ea ar fi fost primită fără discuţie şi ime­diat, atât ar fi părut ea de naturală şi potrivită reformei. Astăzi încă, până la venirea am­nistiei, evocându-se gestul înţelept de la 1907, ar putea fi scoşi ■’­e a­­ceşti nenorociţi din puşcării* prin­­tr’o graţiere. Pe urmă vor fi şi amnistiaţi. Căci niciunul nu va fi omis, nu-i aşa ?. A doua categorie, extraordinar de numeroasă, e a celor condam­naţi sau urmăriţi pentru fapte de­­lictuoase de război. Dacă ne-am fi acoperit numai de glorie şi de cin­ste în acest răsboi, dacă toată lu­mea s’ar fi purtat în mod eroic, strălucit sau modest — acest fel de eroism e şi mai greu şi mai rar încă — cei ce şi-ar fi călcat datoria, câteva sute sau câteva mii, puteau fi trataţi în strictă dreptate cu toate rigorile. Dar ştim prea bine cu toţii cum s’au petrecut lucrurile. In primul rând cine s’a gândit să urmărea­scă şi să pedepsească pe cei vi­novaţi de a nu fi pregătit cum trebuia războiul? Şi doar din vina acestora zac astăzi în puşcării mii de nenorociţi, iar alţii sunt sub ur­mărire. Soldatul, şi chiar ofiţerul infe­rior, rău înarmat, prost îmbrăcat, nehrănit şi condus ca vai de lume, pe deasupra — soldaţii — scoşi dintr’o massă de a cărei cultură şi educaţie patriotică nimeni nu s’a îngrijit, puteau ei să-şi dea bine seama nu zic de îndatoririle lor de buni români, dar măcar de ce se petrecea în jurul lor ?. Cei mai mulţi au fost cuprinşi de răz­boi ca o mulţime pe capul căreia ar cădea subit un cataclism sau ca spectatorii dintr’un teatru ce ia foc fără de veste, din toate părţile. Ce vină conştientă au putut a­­vea oamenii aceştia, de multe ori abandonaţi singuri şi dezarmaţi în faţa tunurilor grele ale unor armate vrăjmaşe perfect conduse? E o laudă ce este a li se aduce, fără nici o exagerare, că în asemenea împrejurări de­ un tragism cu totul excepţional, soldaţii români, în loc s’o rupă de fugă în massă sau să se predea cu grămadă, au săvârşit încă acele acte de devotament şi de împlinirea îndatoririlor ostăşeşti pe care le cunoaştem. Francezi, englezi, germani, în condiţii ana­­loage, nu s’ar fi purtat, probabil, atât de frumos. E de ajuns să ne amintim războaiele napoleoniene sau pe 1870 în Franţa. Atunci de ce numai ei singuri să pătimească pe câtă vreme câţi din adevăraţii vinovaţi ai dezastrului nostru de la începutul războiului, sunt liberi, decoraţi, pensionaţi, ba poate chiar onoraţi ?. A treia categorie e a condamna­ţilor politici, cei mai mulţi comu­nişti, sau taxaţi ca atare, şi câţiva din motive religioase. Cei din ur­mă nici nu trebuiau urmăriţi. Doar nu mai suntem în evul mediu. Vecinătatea Rusiei bolşevice a putut face pe unii din oamenii no­ştri politici să creadă în primejdia comunismului. Azi, după nouă ani, credem că fiecare se va fi convins că spaima le-a fost fără motiv. In ţara noastră nu prinde încă demo­craţia, nici chiar liberalismul ade­vărat, am putea zice nici măcar conservatorismul apusean, dar mi-te comunismul! Cei mai mulţi din aceştia sunt produse de fantezie sau fabricate ale poliţiei. Dacă ar fi fost lăsaţi în pace n’ar fi rămas nici 5000 din cei maximum 50.000 câţi se pre­ Dezordinile din Viena tind comunişti, pe faţă sau într’as­­cuns. De altmintreli însă, oricum ar fi lucrul, o convingere politică nu se combate niciodată prin condamnări la puşcărie. Doar omenirea e ve­che şi în privinţa aceasta avem mărturia veacurilor la toate po­poarele. O măsură de clemenţă urmată de stricta şi cinstita aplicare a le­gilor, precum şi de măsuri econo­mice chibzuite, care să refacă ţara, iată adevăratele lovituri de moarte de dat ideilor excesive, nebuneşti prin ele înşile sau venite prea de timpuriu. Mai sunt și alte categorii care merită o amnistie, dar am ținut să semnalăm aci numai pe cele mai principale. I. Teodor­escu * D. DR. SEITZ Primarul Vienei care a contribuit la liniștirea spiritelor. ­ ACALMIE Vă amintiţi frazele obişnuite în presă, în întruniri şi la tot soiul de ocazii solemne până acum câteva zile ? Iată una : „în faţa gravelor îm­prejurări ce se prevăd...“. Nu e ne­­voe să mai reproduc şi altele în a­­celaş sens, pentru ca cititorul să înţeleagă despre ce este vorba. Ei bine, gravele împrejurări s’au consumat. Ele s’au dovedit a fi numai triste. Gravitatea nu s’a văzut. Ba, aş putea spune că n’am avut, de mult timp, atâta acalmie câtă stăpâneşte acum viaţa noa­stră politică. Lumea nu-i preocupată decât de tristul eveniment al morţii regelui. Toate consecinţele lui, îndeplini­rea întregii proceduri legale şi constituţionale s’a făcut în cea mai perfectă ordine. Nimeni n’a arătat cea mai mică nemulţumire. Şi unii se îngrijeau, se întrebau cu groază: ce va fi oare ? Pesimismul de om­ dovedea uşurinţa noastră sau, poate, o bol­navă fantezie, care lucra la mi­croscop ? Nu ştiu. Cert e, — şi asta este foarte important — că moartea su­veranului a emoţionat sufletele, dar n’a dus la consecinţele de cari unii tremurau iar alţii se bu­curau. Cuminţenie sau indiferentism ? Explicaţia nu interesează deo­camdată. E bine, însă, că statul român a trecut şi această etapă fără zguduiri. Iar peste câteva zile, când viaţa politică îşi va relua cursul şi ne vom aminti de îngrijorarea de eri, ne vom întreba nedumeriţi: dar cum ne-am putut noi imagina ase­menea absurdităţi ? „Porcii (adevăraţii porci) nu sunt, în viaţă, animale răufăcătoare, iar după moarte, au asupra noastră — asupra bărbaţilor — superioritatea unei valori alimentare... „....Femeia este desigur superioa­ră bărbatului prin ceea ce este mai bun, adică mai animalic, în sufletul uman, prin instinctul de devotare, prin puterea de tandreță și prin gus­tul de sacrificiu. Ea este deaseme­­nea superioară prin ceea ce este di­vin în sufletul uman, prin faculta­tea şireteniei și minciunei... ....Devotamentul femeii este cu atât mai frumos, sacrificiul ei cu atât mai absolut, minunatul ei ins­tinct cu atât mai vârtos satisfăcut — cu cât individul căruia femeia i­ se devotează și i­ se sacrifică este mai josnic, mai bestie, mai egoist, mai vanitos... „...Intrun cuvânt adevăratul porc este idolul ideal al femeii“. Acestea sunt opiniile excelentu­lui umorist parizian G. de la Fou­chardiére asupra femeii, asupra conflictului dintre femee și bărbat, — problemă pe care o desbate în cel mai recent al său volum: Cherchez la femme (Ed. Montaigne, 250 pag. 12 frs.) In deobște, vrășmașii femeii sunt oamenii care n’au cunoscut iubirea, care nu s’au bucurat de farmecele femieşti. Vrâşmăşia lor — de esen­ţă vulgară — este o manifestare comună a celei mai comune invi­dii. Tot aşa după cum, într’un tren înţesat de călători, cei care critică organizarea căilor ferate sunt toc­mai cei cari stau pe culoar, cei care nu au izbutit să-și ocupe un loc comod... De la Fouchardiére spune lim­pede: ,Jiu, doamnele mele, nu mă so­cotiți misoghin pentru că reproșez paradisului conjugal două calități excesive, care caracteriză orice pa­radis: eternitatea și monotonia în fericire..." De la Fouchardiére nu este re­voltat fiindcă n’a găsit loc în tren. Nu, ci fiindcă a stat prea multă vreme pe banchetă — şi din prici­na aglomeraţiei de pe culoar — nu poate ieşi să-şi fumeze în tihnă ţigara... In treacăt totuşi, el le dă femei­lor un sfat util: „Să nu vă temeţi de misoghini, căci misoghinii sunt singurii oameni care nu le fac pe femei să sufere. Temeţi-vă de bărbaţii care iubesc femeile, cum caii trebue să se tea­mă de oamenii care iubesc caii. Oamenii care iubesc caii ştiu să se servească de cravaşă, de frâu şi de pinteni. Oamenii care iubesc femei­le cunosc tot aşa de bine arta dre­sajului".... Cartea lui de la Fouchardiere este un excelent manual. Pentru bărbaţi, ca si pentru femei, Ovidiu în Arta iubirii, da lecţii de ordin sexual. Umoristul parizian dă lec­ţii de ordin sentimental. Mult mai utile, mult mai eficace decât lec­ţiile exilatului de la Tomis. Asupra psihologiei femenine, de la Fouchardiere face câteva consi­deraţii vrednice de subliniat: „Pe scenă şi în cărţi, vedeţi o doamnă şi doi domni, apărând suc­cesiv. Doamna îi spune celui din­­tâiu „drăguţul meu“, îl îmbrăţişea­ză şi-i zice „te iubesc“... Celui de-al doilea domn îi spune „dragă“, îi arată o vie antipatie şi, prin atitu­dinea ei, îşi exprimă profundul des­­gust pe care i-l inspiră acest indi­vid. „Publicul este astfel avertizat că (Citiţi continuarea în pag. II-a). Simple însemnări O carte despre femei de Tudor Teodorescu-Branişte GLOSE POLITICE... Răspuns.. La gălăgia ce o face lordul Ro­­thermere, contra pretinselor opri­mări a minorității maghiare din statele succesoare ale Austro-Un­­gariei, presa cehoslovacă răspunde scurt: Ungurii din Ungaria liberă nu se pot plânge. Ei ar vrea să aibă, în țara lor, tratamentul de care se bu­cură compatrioţii lor din Ceho­slovacia. E cel mai potrivit răspuns ce se poate da lordului maghiarofil, care se face că nu vede „libertăţile" de cari se sufocă ungurii... liberi. ...din voinţa naţiunii „Guvernul Brătianu — scrie „In­dreptateri"—nefiind eşit din voinţa naţiunii, n’are autoritatea __ morală să ia măsurile cerute de împreju­rări". Recunoaştem justeţea premisei Iar dacă ar fi să admitem în total profunda cugetare a îndreptării" şi logica ei de fier, atunci ne-am explica de ce guvernul Averescu a căzut, tocmai când voia să ia mă­surile „cerute de împrejurări". Iată singurul avantaj ce-a avut ţara din faptul că guvernul Ave­rescu nu era „eşit din voinţa na­ţiunii”. Preve­dere... D. Iuliu Maniu îşi instalase, de curând, un nou aparat telefonic, legat de centrala automată. Apara­tul funcţiona perfect spre deplina mulţumire a stăpânului lui. Dar, într’o dimineaţă, micul me­canism se arată recalcitrant. Cu toate sforţările din lume ale şefului naţional-ţărăniştilor, telefonul refu­ză să se supună insistenţelor repe­tate ale stăpânului. Amuţise. Ce s’o fi întâmplat? Utilizând un alt aparat din vecini, pentru a cere explicațiuni poștei, d. Maniu află că regele murise de câteva ore. Ce admirabil și prevăzător gu­­vern l. Sever & Co. NAZBATI I REGIMUL SPIRTOASELOR Răutatea d-lui Vintilă Brătianu nu mai cunoaşte margini. Inchi­­puiţi-vă ce-i dă în gând: modifică legea fraudelor In vinicultură in viitorul regim al spirtoaselor. Cu acest prilej, aerul ministru de finanţe vrea să urmărească fraudele ce s’au făcut cu un must care fierbea odinioară și n’a dat decât o poșircă de eșire afară din guvern. KIX Centrala: 308/67, 324/73, 346/79, 353/50 Direcția: 357/72. Administrația: 307/69. Provincia: 310/66. I CURTEA DE ARGEŞ 1 " I m ■ .1 iii I — Mănăstirea Meşterului Manole.­­Mausoleul Voevozilor Români şi al primului rege al ţării întregite Ferdinand I Sătuleţele din Muntenia Mare s’au consolidat formând un singur prin­cipat în cursul secolului XIII sub familia Basarab care a luptat cu suc­ces contra supremaţiei regilor un­guri. Această familie domnise în Seve­rin (Oltenia), apoi a cuparit între 1160—1180 ducatul Făgăraşului un­de s’a stabilit şi a locuit până pela 1210, când fiind constrânsă de un­guri, s’a coborât în fruntea celor ce emigrau din ducatul Făgăraşului In Muntenia şi îşi aşeză reşedinţa la Curtea de Argeş. Această descălecare s’a făcut sub Radu Negru Basarab care a ridicat pe malul Argeşului Intr’o poziţie în­cântătoare, Biserica Domnească îm­preună cu palatul în jurul căruia s’au zidit casele locuitorilor, formân­­du-se astfel orăşelul Curtea de Argeş. Edificiile particulare bine Înţeles construite dintr’un material uşor, n’au rămas tot aceleaş, ci s’au prefă­cut odată cu timpul, iar din palatul domnesc n’au rămas decât ruinele printre care până mai deunăzi scor­moneau porcii şi păşteau vitele arge­şenilor. Singură, Biserica Domnească că­rămidă peste cărămidă a rămas în picioare așa cum a zidit-o Negru- Vodă Basarab în anul descălecărei sale. Până în anul 1895, se oficia servi­ciul divin în bună regulă, insă din cauza unei crăpături ce s’a ivit în bolta principală, Biserica Domneas­că a fost Închisă şi moaştele sfintei Filoftia ca şi capul sfântului Serghie. Nifon şi al sfintei Tatiana au fost transportate în biserica Sf. Gheor­­ghe din localitate. In urma unui incendiu care a mistuit în 1905 această biserică si­tuată pe bulevardul Neagoe, la mi­jlocul drumului între biserica Dom­nească şi mănăstire, ambele sicrie cu toate moaştele au fost transporta­te în capela palatului regal de la E­­piscopie. De atunci a fost Închisă Biserica Domnească. Cu toate rugăciunile ce­tăţenilor şi ale clerului Biserica Dom­nească a rămas tot închisă. Pentru locuitorii argeşeni Biserica Domnească deşi nu atât de frumoasă ca mănăstirea lui Neagoe, totuşi i­ este monumentul lor cel mai adorat. De pe urma cercetărilor făcute de profesorul Grigore Creţu de la liceul Matei Basarab, făcându-se săpături şi găsindu-se sarcofagul domnitoru­lui Neagoe precum şi altele aparţi­nând familiilor domnitoare ce s’au perindat, Biserica Domnească s’a de­clarat monument istoric şi acum ser­veşte ca atare drept muzeu naţional al picturilor vechi, refăcute pe cât s’a putut să coincidă In contururi şi la culoare cu cele vechi. SAMNICOARA In­spre răsărit de Biserica Dom­­­nească ceva mai la dreapta, pe o muche de deal se află ruinele Sâm­­nicoarei rămase din biserica pe ca­re doamna Ana, de religie catolică, soţia lui Negru Vodă o zidise în timp ce soţul său se găsia într’un război cu turcii. Negru Vodă insă întorcându-se victorios din luptă, a dărâmat bise­rica catolică ce fusese închinată Sf. Nicolae, San-Nicola, de unde şi de­numirea Sâmnicoara, bombardând-o cu tunurile sale de lemn de cireş le­gate cu cercuri de fier, iar doamna Ana scăpând cu fuga şi luând calea Câmpulungului, voind să treacă râul dela jumătatea drumului, ce venise mare din cauza ploilor, s’a Înecat şi de atunci râul se chiamă râul Doamnei, împodobit cu vreo 12 biserici, cu ruini şi case vechi primitive având rosmarin şi busuioc în geamuri, de n’ar fi împestriţat cu oameni necă­jiţi şi posomorâţi de grija zilei de mâne, orăşelul Curtea de Argeş lea­­­gănul şi izvorul multor basme şi le­gende ar putea fi un rar colţişor de viaţă patriarhală. Fiecare colină de deal, fiecare va­le şi pârâu şi-a păstrat din tată un fiu istoricul trecutului la care adău­­gându-se alte multe întâmplări din domeniul fanteziei le-au dat carac­terul unor monumente literare. In jurul evenimentelor petrecute în valea Argeşlui din regiunea de­luroasă, s’au creiat multe fumoa-1 (Citiţi continuarea in pag. II) , cu ce ce lupci in Lume ca CRAncenA C­UReRe ca ce cin ucpbra neACRA aspîrj să veo) LuaoJnA, nn Ase locaș ce pAce câsj vej mAncAeRe. ooaocope c­altarul pane RAcc pe fpnnceA ce se 'nctwnA Versurile lui Alexandri săpate pe frontispiciul intrării principale 490000000­09Qcsaxc­xt&acssso MĂNĂSTIRE­A CU­R T­EA-UE-ARGEȘ Intrarea principală a bisericei Episcopale

Next