Adevěrul, octombrie 1927 (Anul 40, nr. 13432-13457)

1927-10-01 / nr. 13432

ORUL 40 No. 13432 Adevăr FONDATORI, AL. V. BELDXHAN­­t» «97 CONST. MILLS 1897~1928 ABONAMENTE, 750 Iei pe un an. 380 Iei pe 6 luni 200 Iei pe 3 luni Sâmbătă 1 Octombrie 1927 4 PASSE! dubla In străinătate BIk 1 ...' ............ JE: București, Str. Sărindar no. 7-9 11 TELEFOANE : Direcția: 357 72. Administraţia: 307/89. Provincia: 310/00. Lei 3 Centrala: 308/67. 324/73. 346 79 353/5. Oficiosul guvernulu­i asigură lumea că »fruot îşi par« Udului liberal sunt stăpâniţi nu de ambiţiuni ministeriale ci de preocuparea zilnică pentru interesele generale"... »Mai mult, le e si scârbă să fie ministri. O SESIUNE RODNICA A LIGII NAŢIUNILO La Geneva s’a închis sesiunea Ligii Naţiunilor. După adunarea generală şi-a terminat lucrările şi Consiliul, iar delegaţiunile au părăsit Elveţia. începutul sesiunii a fost agitat. Nemulţumiri faţă de Ligă s’au ma­nifestat încă înainte de deschide­rea sesiunii prin cele două demisii răsunătoare de la Paris şi Londra, d. de Jouvenel şi lordul Cecil pă­răseau delegaţiunile, din cari fă­­ceau parte de mai mulţi ani, adu­când critici severe metodelor de lucru ale Ligii Naţiunilor, care se găseşte încă departe de rolul ideal, pe care ar trebui să-l înde­­plinească în slujba păcii. La aceste atacuri anticipate s’a adăugat revolta statelor mici, îm­potriva marilor puteri cari ar con­duce Liga Naţiunilor, punând adu­narea generală în faţa unor­ deci­­ziini dinainte luate în conciliabile secrete pentru ceilalţi membri. O­­ratorii statelor mici au vorbit şi ei de organizaţia ideală pe care ar trebui s’o aibă Liga, funcţionând ca un parlament al lumii, în care votul majorităţii să fie suveran, iar nu voinţa­­ celor puternici. Fermentul aruncat astfel in adu­narea generală a avut darul să strân­gă rândurile, să plămădească dis­cernământul dintre ideal utopic şi posibilităţile practice şi să elimine germenii morbizi, cari amenin­ţau vigoarea instituţiei dela Gene­va. După încheerea­ lucrărilor aces­tei sesiuni se poate spune fără şo­văire, că Liga Naţiunilor s’a afirmat şi a fost acceptată de opinia publi­­­ca mondială ca un instrument indis­­­pensa şi per.tru mentinerea păcii. ■ Intr’adevăr schimbul direct de ve­deri intre conducătorii politicei ex­terne a statelor, poate elimina seri­­oase motive de disensiune, netezind fricţiunile şi impăcând uneori inte*­res­e, nu numai divergente, dar elixir opuse, cu concursu­l presei, com­iderata la Geneva ca auxiliarul esenţial al guvern lithiar. Du. acest sci­­m­b de vederi s’a cristalizrt în aîxinara, sesiune o convingere gene­rală care poate fi considerată ca o ră­m ânt­e de ’« măria Ltcria riodifi­­că a cerni ni­emulai, s’a form­u’at pentru­ întâia oară sincer, și unanim necesitatea de a organiza pacea. Factorii răspunzători ai marilor puteri au rostit declarații angajan­­te în această direcțiune și s’a făcut astfel un mare pas înainte ,dela Lo­carno spre garantarea păcii prin dezarmarea ce devine posibilă oda­tă cu acceptarea arbitrajului inter­national obligatoriu. Admiterea a­­cestui principiu însemnează de pe acum un apreciabil progres pe ca­lea dezarmării sufletești, creindu-se o atmosferă prielnică pentru dezar­marea materială, idealul spre care tinde democraţia spre a putea uti­liza pentru scopuri de cultură şi so­­ciale energiile fizice şi financiare ce se irosesc astăzi pentru preven­tivul curent încă al războiului. Din iniţiativa Poloniei războiul de agresiune a fost înfierat ca o crimă împotriva umanităţii. Şi deşi sancţiunile propuse împotriva agre­sorului n’au fost admise de Consi­liul Ligii, totuş aliata noastră dela Nord-vest şi-a creiat merite nepie­ritoare, prezentând la Geneva cu­noscuta moţiune, un ecou fidel al dorinţei intime ce de atâta vreme trăiai timidă în conştiinţa ţărilor mijlocii şi mici. Dar nu numai din punct de vede­re general a fost rodnică sesiunea Ligii Naţiunilor, încheiată ori. Con­siliul a soluţionat principial chestiu­­nea optanţilor unguri din Ardeal în­lăturând o grea povară de pe ume­rii noştri. Prin hotărîrea Consiliului am scăpat de ameninţarea unei des­păgubiri privilegiate pe seama foş­tilor proprietari din Ardeal, cari au optat pentru cetăţenia maghiară — şi a­m obţinut certitudinea că marea revoluţie socială a reformei agra­re. — un serviciu adus ordinei so­ciale în Europa, — nu mai poate fi pusă în discuţie în afară de autori­tăţile judiciare româneşti. De aceea avem toate motivele să aşteptăm cu linişte şi încredere sesi­unea de Decembrie a Consiliului Ligii, care va definitiva hotărîrea principială, adusă în sesiunea ce s’a încheiat eri. Liviu P. Nasta D. MAURICE DE WALEFFE Reformator de modă masculină, in ţinuta de seară care face cru­­j­ciadă. Frac cu chiulotă de mătase nea- I gră si ciorapi lungi idem. Nimeni nu va face, reprezmanti­­lor puterilor dela noi, ofensa de a spun că ei intervin, căi de cât în mersul politicei noastre interne. Observatori atenţi însă — deşi nu totdeauna imparţiali — desigur că sunt. Atenţi, pentru, că de multe ori oscilaţiile politicei noastre interne vin în conexiune şi cu politica ex­ternă, pe care o face statul român. Nu destul de obiectivi, pentru că interesele statelor pe cari le repre­zintă, împiedică câte­odată limpe­­dea vedere a realităţilor noastre po­litice. In genere, insă, cercurile diplo­matice din Capitală au socotit in­deobşte, că prezenţa la guvern a d-lu­i Ionel Brătianu constitue o ga­ranţie de ordine si linişte, garanţie de cel mai mare interes, precum se ştie, nu numai pentru desvoltarea statului român, ci si pentru asigura­rea păcei, in acest colt viforos al politicei internationale. Nu de puţine ori a contribuit, la această încredere absolută in d. Brătianu, si ceea ce gândea palatul, si greşelile guvernelor trecătoare, combinate de fantezia bogată a d-lui Ionel Brătianu, Regele Ferdinand în special — si faptul il deţinem din izvor autentic a impresioanat dese­ori pe repre­zentantii străini, prin încrederea ab­solută, prin carte­ blanche pe care o dădea d-lui Brătianu in ce priveşte asigurarea ordinei si linistei in tară. Pe de altă parte, uşurinţa cu care procedat d. Aver eseu, in politica externa, de dragii­ dictaturii musso­­liniene, n’a putut să nu aibă de ur­mare ca miniştrii puterilor intere­­sate in speri­al al Franţei si Angliei, să nu se alăture de d. Ionel Brâti­­anu. Lucrul e atât de adevărat, încât lumea iniţiată a ştiut că la timpul cuvenit, la Buftea, d. Ionel Brătianu a auzit din gura miniştrilor celor două mari puteri, formale asigurări de încredere şi concurs. De­cât un lucru. Realităţile nu pot fi mult timp nesocotite, mai cu seamă de diplomaţi. Tocmai fiindcă de chestiunea ordinei şi a liniştei noastre interne se leagă mari inte­rese de ordin internaţional, nu era cu putinţă ca ecoul realităţilor să nu pătrundă şi în cancelariile ca­pitonate ale diplomaţilor. In special, când este vorba de oameni deprinşi să discearnă până şi lucrurile mai ascunse, era imposibil ca zăngâni­­tul armelor încrucişate între parti­dul liberal şi cel naţional-ţărănesc să nu-şi producă efectul. Pentru cercurile noastre diploma­tice, situaţia de pe urma încadrării dintre cele două partide se prezin­tă, într’adevăr, foarte curioasă și în orice caz foarte greu de sesizat și de redat. O minte occidentală cu greu poate pricepe senzul luptelor noastre politice. D. Ionel Brătianu afirmă convin­gerea sa absolută în nevoia ordinei şi liniştei lăuntrice. Afirmă acest lucru şi crede a-l putea asigura şi granta, atâta vreme cât este la gu­vern. Pe de altă parte insa, prin metodele d-sale de guvernare, ne­socoteşte principiile, cami în concep­ţia occidentului, pot asigura linişti­ta dezvoltare a unei ţări. Cum voiţi ca lumea noastră di­plomatică, să poată crede în asigu­rarea ordinei, când două din Prin­cipiile de bază ale ființei statelor moderne sunt nesocotite: legalita­tea şi armonizarea intereselor di­feritelor clase sociale? Cum voiţi ca aceleaşi cercuri diplomatice să nu se întrebe ce fel de licitate asigu­rată este asta. Când un mar* Sar» %mm ■ ■ m— n »— tid, îșî sporește zilnic popularitatea, nu prin cerinti excesive, ci prin so­licitarea aplicării legilor în ființă? Ce fel de ordine $i liniște este asi­gurată, când se nesocotește ordi­nea de drept, când se falsifică în­să? baza expresiunii voinţei popu­lare ? * Un diplomat, reprezentat al unei ţări democrate, spunea dăună­zi: — „Recunosc, că politiceşte staţi mai bine decât sub regimu’ Horthy. In România nu sunt posi­bile ticăloşiile politice ale regi­­mului Horthy. Dar in privinţa ordi­nei de drept, staţi mai prost. A­­colo nu sunt posibile, in ordinea publică şi privată, fără de regile de aci“.­­ Dacă este aşa, nici o mirare că cercurile diplomatice isi văd încre­derea in d. Brătianu studită si in raporturile lor cu lumea din afa­ră, fac rezerve exprese asupra li­niştii lăuntrice de la noi. In special acţiunea partidului na­ţional-ţărănesc — căruia nu i se poate reproşa nici măcar aluri ex­tremiste­­— este urmărită cu o a­­tenţie deosebită, iar vestea congre­sului de la Alba-Iuce a produs, în­tre miniştrii străini, o impresie pro­fundă. . Cum am spus la început, realită­ţile politice dintrio ţară nu pot fi la infinit nesocotite. Cu atât mai naivi acum, cu noua noastră rându­ire constituţională. Acest lucru, diplomaţii il spun mai bine de­cât oricine. Nici o mudre, că urmăresc cu atendine şi intr-o cu totul altă dispoziţie mersul eve­­nmentelor politice interne de la noi. - Serv­­ator Miniştrii străini realităţile noastre politice încrederea de până acum în d. Brătianu Pentru asigurarea unei adevărate ordine­ ­ * GLOSE POLITICE... Monitorul A fost nevoe să se constate imen­sele fraude de la „Monitorul Ofi­cial“ pentru ca cei in drept să se întrebe: ce rost are ca direcţia a­­cestui „Monitor" să depindă de mi­nisterul de interne ? întrebarea e firească. Vasta ad­ministraţie propriu zisă a acestui imens minister, face controlul exce­siv de greu, din cauza caracterului centralizator al ministerelor noas­tre. Cu atât mai puţin era şi este po­sibil un control, la o instituţie, care, prin natura ei, era străină de în­deletnicirile ministrului. Ce organ are acesta, intr’adevăr, care să se priceapă la conducerea şi controlul acestei întreprinderi, de cea mai exclusivă specialitate ? Se caută acum o instituţie simi­lară, in a cărei conducere să fie dat „Monitorul“. Se crede că ar fi vor­ba de direcţia regiei monopolului statului, pendinte de ministerul de finanţe. Nu ştim dacă această di­recţie ar fi tocmai, tocmai indicată. In orice caz are mai multe afinităţi Monitorul cu această direcţie, de­cât cu ministerul de interne. Asta-i sigur. Remaniere Viitorul se dedă la mari tirade pe tema remanierei şi a sentimentelor de care ar fi animaţi, în această chestiune, corifeii partidului liberal. La noi nu există ahtiaţi după minis­tere, spune ditirambic oficiosul li­beral. Nu ştim dacă nu trebue să vedem cumva in cuvintele Viitorului o cru­dă ironie la adresa d-lor Istrati Mi­­cescu, Sassu, Chirculescu si alti vreo douăzeci de fruntaşi din par­tid. Ne întrebăm de asemeni, dacă spusele Viitorului ar trebui luate în serios, dacă nu-i cumva vorba de un avertisment dat grăbiţilor si ah­tiaţilor din partid. Socotim in orice caz Insă că ofi­ciosul guvernamental dă dovada de o mare amnezie sau nesocotire a cuvintelor şefului partidului libe­ral. " Intr- adevăr, la prima consfătuire a majorităţilor, d. Ionel Brătianu a cerut tuturor concursul si a făcut un apel la ce­­cu drepturi câştiga­­te", ca să aibă răbdare De ce apelul — acum trei luni dacă in partidul liberal rumeni nu aleargă după ministeriate? Iaşul Colectivităţile — ca şi indivizii— au parte, pe lumea asta, de ghinion sau noroc. De­sigur că nu există în­să nicăeri oraş cu mai mare ghini­on, de­cât nefericitul Iaşi. A fost capitală. Mersul istoriei a voit să devie a doua capitală. O nouă de­părtare a firului istoric şi Iaşul a în­cetat de a mai fi şi a doua capitală. F. astăzi un simplu oraş. Şi am vor­bit doar de lucruri mari. Nu vor­bim de boli, şosele desfundate, ape infecte, administraţie proastă, etc, etc. Acum iată şi cu administraţia comunală. După ce acest nefericit oraş a suportat conducerea intelec­tuală şi gospodărească a dualităţei Petrea-Matalie Georgescu, s-a tre­zit având ca primar pe d. Oswald Racovitza. Ghinionul continuă însă. Deşi e vorba de un primar al celui mai disciplinat partid, la Iaşi libe­ralii nu ajung să se înţeleagă în pri­vinţa delegaţiei municipixaru. Oraşul bolilor şi a străzilor des­fundate nu ajunge să aibă o admi­nistraţie comunală. Oraşul ghinionului şi pace. Sever Lourdes-Smeeni -0C09- Apropiere* a celor două vnca^nip a fost făcută de către maj top co­­me-Htorii trnq)-corneeiei «Un ținu­tul cu o nsnriută care do­ve-'p-tn rupt dn pr*bă unele super. fl«tp?e lecturi decât cunoașterea stă­rilor lOCS»’«. Mirocelul dela Lourdes e altceva decSt uimnapa dea Smeeni. Un pe­lerinaj religios de adorare a ,,Twa­­cnlotei Conce^t’nn,“ nu no^te ft tot un" cu furn’cTul acelei noul ,,Cour de« m'racles“ ne cere l’a cre'et mo­cirla desqu«tăto»To del« Smeeni Si faptul că faimoasa apă de Lour­des. ..nemuritoarea I'coare a Părin­­­ telui Felissa". cere îngăduie să se adape in același pahar nietatea cu sentualtatea si care a adus o con­sacrare miraculoasă a donmei nou definite a Imacntat conce­’tiuni, a devenit din punct de vedere comer­cial o minunată operație, nu e in­­deatu’ător spre a socoti „apa minu­nată“ « fântâna dela Smeeni dem­nă da a figura cu cinste la capitolul mar­or autosugestii colective ale vremurilor nouă. Desigur, sistemul acesta de a pune religia în sticle, exploatarea aceasta lucrativă a aşa ziselor mi­racole, este una din trăsăturile cele mai picante şi mai caracteristice ale devoţiune! moderne, care nu mai ara nimic de invidiat practicelor cele ma grosolane şi mai abntizante ale credinţelor primitive. Dar fie-ne îngăduit să contestăm pelerinajului de la Smeeni valoarea morală şi so­cială a celui dela Lourdes. Când, la î1 Februar 1858, copila de 13 ani Bernadette Soubirous, fiica unui morar, intrând într’una din grotele dela Lourdes, crezu, graţie fenomenului patologic atât de co­mun al halucinaţiei, că vede pe «Fe­cioara albastră" care, după 18 suc­cesiva apariţiuul,­­ spuse că « „I­­maculata Concepţiune11. şi un Isvor ţâşni din stâncă la glasul apariţiei, — nimeni nu cugeta la formidabi­­lele pelerinagii cari aveau să ducă la fiecare an la Lourdes, din toata părţile­­ urnei, patru sute de mii de bolnavi ai trupului ori al sufletului. La fel s'ar putea Întâmpla şi cu Smeeni, dacă apa şi nămolul minu­nat n'ar fi decât adaosul material al imaterialelor cauza provocatoare do mi­slice devoțiuni religioase. La Smeeni n’a stat la temeiul minunei nici o tainică aventură a vreunei „Fecioare albastre". La Smeeni, miracolul n’a avut drept o­­rigină, ca la Lourdes, rendez-vous-ul galant al unei cucoana care poftise in fundal and grote pe an ofiţer de cavalerie şi care a trebuit, sur­prinsă fiind de tânăra ţărancă Bar­ al Imaculatei Concepţiuni. (Cel pu­ţin aşa spune cronica scandaloasă locală). La Smeeni, — care n'are co­mun cu Lourdes decât că minunea e pusă in sticle, că nopţile petrecute sub cerul liber sau zilele exhibiţii­lor de nuduri betegite primejduesc şl sănătatea şi moravurile şi că tn fine dau pretextul unor uzurate co­merţuri. — Imaginaţia joacă un rol pur fizic prin virtutea tuturor for­ţelor latente In rezervă, pe cari le poate deştepta si pune in joc surex­­citarea maladivă. La Smeeni, tn fine, religia n’are nici pe departe rostul covârşitor dela Lourdes. La T­ourdes, odinom­ă, clerul s’n Închis intr*o prudentă rezervă până ce. în faţa eutn«iaspiulul multimei, a trebuit să declara n­u’**tt*o ordo­nanţă oficială, că ap­ riţiile „având caracterul a­’evărului, cre-Huc'osH «nn* «ă «a c’­eadă anim­e". Iar mai târziu să clădească biserica care e. mai mult ca toate apele miraculoas e, obiectivul devoțiune* populare. La Snteeui, religia e rezu­­mată la genuflexiunile si rugăciu­nilor fervenţi In faţ» crucilor dela târ­fSnă. In care nu "n’im vedea decât o diversiune profundă la sum­bra viaţă fără orizont a ro­orului un aliment al veşnicei mobilităţi u­­mane ca In pelerinajurile medie­vale După aproape 70 de ani, peleri­najul dela Lourdes se menţine sta­tornic. Ce va fi oare cu cel din Smeeni care confirmă că creata in miracole, veche ca lumea, nn’ftl­­neste adepţi chiar n clase mai ridi­cate ca grad de educaţie si instruc­ţie ? Oricum ar fi, ferească Dum­nezeu ca Smeeni să ajungă ceea ce grotele mai mult sau mai puţin mi­raculoase ajunseseră in Franţa , pe­lerinaj de politician­ cu flamuri, străini de adevărata devoţiune şi de sănătoasa poltică, răscolitor de a­­couri sediţioase si de zbuciumuri religioasa smulsa din pacea parohii­lor rustice. Si ferească Dumnezeu ca Intervenţia autorităţilor prin mă­suri violente Împotriva celor ce car miracolului nădejdea şi vindecarea să pricinuiască efectul obişnuit, să aţâţe focul pe care vrea să-l stingă. Totdeauna, pretutindeni, în cazuri asemănătoare, guvernele au cedat în faţa credinţei populare. Ion Dragu ane­­vozităţi deplasate. Mi s’au relatat cazuri dintre cele mai grave. Un profesor — foarte proaspăt — care, unei clase întregi, îi pune o singură întrebare. Răs­pund numai doi elevi. Ceilalţi — toţi ceilalţi — sunt repetenţi. O profesoară lasă 62 de eleve repe­tente. Şi aşa mai departe... Dar mi s’au relatat şi cazuri in­verse. Mi s’au arătat teme scrise, aşa cum pe vremuri nu se scriau nici in clasa întâi primară, aşa cum vent acum în cursul superior de liceu. Nu ştiu dacă enervarea profeso­rilor a dus la­ desgustul de învăţă­tură al elevilor sau dacă desgustul de învăţătură al elevilor a provo­cat enervarea profesorilor. Fapt este că, din acest punct de vedere, şcoala se găseşte într’o scădere cumplită. Şi în conflictul dintre elevi şi pro­fesori, — conflict care zilele trecu­te a luat forma tragică a sângeroa­sei drame de la Ploeşti — mă gân­desc cu melancolie la vremea de o­­dinioară, când elevii erau mai puţin nervoşi decât astăzi. Mi-amintesc cu câtă resemnare memoram defi­niţiile bizare ale profesorului de drept din nu ştiu ce clasă de liceu... Ne învăţa profesorul acela că­­li­bertatea presei este libertatea de-a poseda maşina lui Guttenberg"... Şi că, deasemeni, „Constituţia este o lene mare in care se cuprind toate celelalte legi ale ţării si de aceea ii mai zice si Mama legilori’. Mai puţin nervoşi decât şcolarii de azi, şcolarii de atunci treceau cu un zâmbet de îngăduinţă faţă de ase­menea neghiobii. Cât despre celelalte metode de educaţie — sugătoarea roz cusută cu aţă albă de caet, ca şi interdic­ţia de-a te duce la spectacolele de operă şi la cele ale teatrului Naţio­nal — ce să mai zicem? Erau mi­cile mizerii ale vieţii şcolăreşti. Mi­zeriile care te îmboldeau să termini cu o clipă mai de­vreme liceul şi să vezi în bacalaureat o mare, o supremă eliberare... Mai erau însă în vremea aceea şi profesori de ceilalţi. Profesori care credeau că — dacă au în cla­sele lor prea mulţi repetenţi — vina este a lor, a profesorilor, iar nu a elevilor. •— „A învăţa — spunea regretatul profesor N. I. Apostolescu—nu este un talent. Deci, oricine poate în­văţa. Dacă elevul X nu învaţă, răs­punderea este a mea cum­ am ştiut să-l fac să înveţe"... Atunci, e drept, activitatea extra­­şcolară era mai redusă. Directorii de licee nu luaseră încă eroica ho­­tărîre de-a creea generaţii de bo­­xeuri sau de foot-ball-işti. Ci voiau — cu modestie — să creeze gene­raţii de oameni, care să ştie să scrie şi să se iscălească. In ceasu­rile libere, şcolarul citea. Micile vo­lume ale „Bibliotecii pentru toţi’ treceau din mână în mână. Azi, nu ştiu ce stranii considerente au dic­tat o ciudată intensificare a educa­ţiei sportive. Ales, şcolarul nu ştie bine cât fac 2 şi cu 2. Dar cunoaşte mărcile de automobile, urmăreşte cu pasiune matchurile Dempsey- Tuney, ştie toate jocurile şi, ca de­lectare intelectuală, îşi rezervă nu­mai cinema-ul... S’a aplicat, se pare, cu oarecare exageraţie preceptul „mens sana in corpore sand". Dacă avem o splendidă colecţie de corpuri sănă­toase, de braţe vânjoase gata să mânuiască bâta sau browningul, gata să spargă geamurile şi, în in­teres superior de stat, capetele — nu ştiu, zău, de mai avem şi co­lecţia de minţi sănătoase care atât de mult ne-ar trebui. In vremea aceasta, criza învăţă­mântului se accentuiază. Căci, să se ştie bine: învăţământ nu în­seamnă un profesor, o şcoală, un reier şi carte — ci toate acestea, plus un mare suflet. Şi ceea ce ne lipseşte este,­ pare-se, tocmai sufle­­itul. Atâta vreme cât între po­fesor­­ şi elev nu există marea legătură a sufletului, cât între bancă şi ca­­re nu există firul conducător al (Citiţi continuarea în pag. ll-a) SIMPLE INSEMNĂRI Profesori şi elevi de Tudor Teodorescu-Branişte Examenele de toamnă au adus o— spun profesorii — se scriu cu­înăsprire­a relaţiilor dintre bancă şi catedră, dintre elev şi profesor. In acest proces, atât de compli­cat, e greu să descifrezi cauzele. Constatând fenomenul — valul de anarhie care s’a abătut asupra li­ceelor — poţi nota numai câteva însemnări de detaliu: că uneori, şcolarii învederează o anume ner­­adette, te joace rolul improvizat ivozitate; că alteori, profesorii* şi - * — ,­[mai ales profesorii tineri, profeso­­­­rii cei noi — facă dovada unei ner­U ^ 7 s- |ted NOTE UN COLABORATOR al Jndrep­­■ arii“ face consideraţii melancolice in jurul morţii partidului poporului. Colaborattd semnează :• Iov, linişteste-te suflete chinuit, si nu cării imintriva destinului. Adu-ti a­­minte si consolează-te cu vorba a­­nonimu’w d-taie b­ b’bc: „Domnul a dat Domnul a luat. fie num^ " Rom­nului binecuvântat !" ■ un ACE­LAS suflet chinicit face apel la mila și iertarea creștinească pen­tru cel răposat. El scrie: „Dacă partidul poporului ca si un om a făcut ceva bine, odată cu ulti­mul hârlit de vorbe să­ i se spună: Dumnezeu să-l ierte!" Aceasta dacă a făcut ceva bun. Dar dacă n’a făcut nimica bun? A­­tunci cum să-i spună ? * POSTA noastră adorabilă a luat măsuri să instaleze la sediul Sindi­catului, cu prilejul congresului pre­sei latine, mai multe posturi telefo­nice. „.Numai de n’ar semăna cu pos­turile telefonice pe care le suferim noi in chip obişnuit! In orice caz, e ca ziariştii străini să vadă că cel puţin aparatele telefonice nu sunt vizualmente necunoscute in Româ­nia! CHESTIA ZILEI Reorganizarea direcţiilor ministerului de interne BAI­AuŢUL:c­i pe noi, cam­ suntem­ stâlpii minis­terului, unde, în ce direcţie ne bagi, şefule ? Am trecut prin Canalul de Suez călătorind pe unul dintre cele mai mari pacheboturi ale Lloydului. Nu­mai aşa poţi să-ţi dai seamă le lu­­crările făcute în deşertul nisipos dintre Arabia şi Eg­­et. De pe pun­tea unui vaipor de mic tonaj nu poţi vedea nimic, şi mergi ca între două Ziduri înalte printre digurile ce se ridică d-opart* și de alta a «na­iului. Această operă tehnică este desi­gur una dintre cele mai formidabile întreprinderi din lume. Tăind Istmul dintre cele două continente, unind apele Mediteranei cu ale Mărei Ro­șie, s’a legat Occidentul european cu extremul orient asiatic pintr’o nouă cale de apă, între Atlantic şi Pacific, cu mult mai scurtă decât vechea cale pe la Capul de Buna Speranţa, care înconjura intr­aga Africă. In măreţia acestei opere nu ştii ce să admiri mai mult: valoarea materială, tehnica prin care s’a în­vins natura, sau eroismul moral puterea de voinţă, ideea-forţă pe deplin biruitoare. Ideea­ de a pune în comunicaţie cele două mări, traversând solul e­­gipten, este foarte veche. Mai toate încercările făcute în antichitate au urmărit legătura Nilului cu Marea Roşie. Cea dintâi lucrare a fost a Faraonului Nicos. Tăerea canalului a fost întreruptă, căci un oracol a prezis că de lucrările începute se vor folosi Barbarii. O sută două­zeci de mii oameni, se zice că au pierit lucrând la acest canal aban­donat. Darius reia lucrările și termină canalul care corespunde în mare parte azi cu actualul canal de apă dulce. Sub Ptolomei se lucrează e­­cluze la gura canalului din spre Marea Roșie. Sub Romani canalul fu lăsat în părăsire. Traian n­umai s’a ocupat câtva timp. S’a păstrat numele de Amnis Trajanus (flu­viul lui Traian). Arabii, cari aveau nevoe să tran­sporte grânele din Egipt în Arabia, au încercat să deschidă vechiul ca­nal între Nil și Marea Roşie. Cu timpul această legătură s’a pierdut complect. Tocmai târziu prin seco­lul al XV, după ce Vasco de Gama croise drum la Indii pe la Capul Bunei Speranţe. Venețienii ca să revie la bogatul trecut pierdut, a­­gită ideea tăierei unui canal între Mediterana şi Marea Roşie. Greu­tăţile materiale i-au împiedecat să realizeze grandiosul lor plan. M­aî târziu. Sultanii, Mustafa al III. RL chelîeu. Colbert, Leibnitz.. Voltaire, Volney si Napoleon s’au ocupat de* chestiunea tăierii istmului de Suez. Napoleon, însoţit de un numeros stat-major de savanţi, a făcut recu­­noaşteri şi studii la faţa locului pen­­tru începerea lucrărilor, dar împre­jurările politice l-au împiedecit­ în­târzierea a fost pricinuită şi din cauza unei simple greşeli de calcul. Inginerul Lepăre, însărcinat de Na­­m­oleon cu studiile canalului, a so­­cotit nivelul Mărei Roşii cu zece metri mai ridicat decât al Medite­ranei. Legănată pe oceanul vremurilor, cirea aceasta de a deschide o cale de apă printre cele două continente, apare aşa de veche ca istoria Hunei. Şi abia în secolul al XIX ajunge la o complectă realizare datorită u­­nui om înzestrat cu o voinţă de fier. Ferd■l’ nd de Lessens era m­ai mult diplomat decât inginer După studiile făcute de inginerii Linant Bey, Stephenson, Negrelii. Bourda­rcitiţi continuarea tn pag II): SCRISORI DIN ORIENT Canalul de Suez de JEAN BART * - N­A Z­B­A­Ţ­I ANGHELEŞTII1 După o matură chibzuire şi con­sultări cu fruntaşii partidului, d. Ionel Brătianu pare să se fi decis asupra remanierei Deocamdată aflăm că o mică schimbare se va petrece între An­­gheleştii din guvern. D. doctor Anghelescu va trece la război, de unde va pleca d. general Anghelescu. Intr’adevăr găsesc şi ei că n’are ce căuta un general la ministerul de război, după cum d. doctor n’ar avea ce căuta la ministerul sănătă­­ţii. Oare d. Vintilă nu e la finanţe?­­ Rix.

Next