Adevěrul, iulie 1928 (Anul 41, nr. 13658-13684)

1928-07-24 / nr. 13678

4 GLOSE POLITICE... Răfuieli Ziarele au vorbit despre două rânduri de răfueli, în sânul majo­rității, pe cale de a se produce o­­dată cu deschiderea sesiunei ex­traordinare. Una din ele privește, ca să zic astfel, o chestie de ordin mai su­perior. Este vorba de drepturile nesocotite ale ministeriabililor, re­organizarea partidului şi reduce­rea influentei celor de curând ve­niţi in partid. Alta este in legătură cu nişte chestiuni de ordin personal, în le­gătură cu cercetări judecătoreşti în curs, cu un substrat puţin ono­rabil de meschine răzbunări politi­ce. Prima din aceste răfueli e proba­bi că va putea fi evitată. Cei care s’au agitat până acum nu întru­nesc condiţiile necesare, spre a putea da o serioasă luptă de su­premaţie în partid. Cea de a doua, pare insă că nu — dacă luăm in consideraţiune scrisoarea deputatului majoritar Irimescu-Cândeşti de la Dămbovi­­ţa. Toate sforţările de până acum s-au dovedit inutile. Cei ce se pre­tind loviţi in onoarea lor din moti­ve de răzbunare politică nu înţeleg să cedeze şi persistă în a aduce chestiunea la tribuna parlamentu­lui. Fireşte că e vorba numai de dis­poziţia de luptă, aşa cum există ea astăzi. E greu de spus dacă până în cele din urmă doritorii de linişte nu vor euşi să aplaneze pornirile. Un fapt e cert însă. D. Irimescu- Cândeşti nu numai că nu se lasă intimidat, dar a ţinut, cel puţin pe calea presei, să învedereze proce­­deurile puţin lăudabile ale unora din membrii guvernului, care n’au curajul să-şi menţie măcar acu­zările. Dacă mi va exista spectacolul întreg al unei răfueli in parlament, un început de spectacol tot există şi anume acuzările în potriva mi­nistrului de justiţie, pe calea pre­sei. Remanierea Se legase de ea atâtea speranţe. D. Vintilă Brătianu e obosit. Tre­bue negreşit să cedeze altuia — ci­teşte Victor Antonescu — depar­tamentul finanţelor. D. Titulescu e bolnav. Va demisiona negreşit din guvern. D. Mrazec se simte şi d-sa obosit. De la Decembrie încoace nu cere de­cât să fie lăsat să se re­tragă. Remanierea este deci inevi­tabilă. Ea trebuie să aibă loc îna­inte de plecarea d-lui Vintilă Bră­tianu la Regat. In asemenea condiţiu, nimic surprinză­tor că rim agitat minis-I teriabilii. Nu se poate să intre nu­­­mai Victor. Partidul Var înghiţi, dacă odată cu el ar intra şi câteva elemente apreciate. Pleacă 3 sau 4. Să vie Tancred la industrie, Sassu la domenii, Chirculescu nu ştiu la mai ce. Şi cum aranjamentele cu prile­jul remanierei dau totdeauna loc la frământări şi agitaţii, s’au por­nit duşmăniile şi rancunele. Nu se poate Tancred, au strigat unii. E­­poca constantinestiană trebuie să ia sfârşit pentru totdeauna. Nu se poate Sassu, care uitând ideolo­gia cinstei şi a democraţiei, a mers până să se unească cu un Tancred Constantinescu, in dorinţa de a pune mâna pe un portofoliu. De ce Chirculescu? De unde dreptul şi pretenţia la d-sa de a­­ negre­şit ministru? Şi astfel, ceartă, răfueli, agitaţii, frământări, etc. Or, iată vestea. D. Brătianu nu face nici o remaniere înainte de a pleca. D. Titulescu stă până la toamnă. D. Nirazek se simte mai bine de­cât oricând. A­­dio visurile de mărire. Refuzul de a face remanierea ar fi putut, însă, şi el să provoace ne­mulţumiri dacă până şi ministeria­bilii nu s’ar fi convins despre ade­vărul, pe care noi îl susţinem de atâta vreme, că guvernul actual este lovit de fatalitatea de a expia în forma în care s’a găsit in mo­mentul morţii lui Ionel Brătianu. Sever ANUL 41. No. 13678 Marti 24 Iulie 1928 4 Pagini 750 Iei pe un an. ABONAMENTE : 380 Iel ^ 6 luni. 200 Iei pe 3 luni. FONDATORI • V- BELDIMAN FONDATORI. CONST MH.LE In străinătate dublu 1888- 1897—1928 BIROURILE: ... urești, Str. Sărindar No. 7-9—11 I Lei 3 Centrala: 306/67, 321/73, 368/79, 353/54. TELEFOANE, ^SSSSSSS^tm. Provincia: 310/66. „Pentru a veni la guvern — afirmă VIITO­RUL — se cere să fI patriot şi înţelept.“ ...Noi credem că se cere mult mai puţin: să te cheme totdeauna Brătianu sau din când in când Averescu ,­UH NIMENI NU ÎNŢELEGE? Situaţia s’a limpezit. Până acum câteva zile nu se putea şti cu preci­­ziune, dacă eşuarea tratativelor Împrumutului va avea de rezultat plecarea guvernului. Astăzi e cert: cu toată Înfrângerea suferită, gu­­vernul rămâne. Nici Împrumut, nici stabilizare, nici avans. Cel mult perspectiva controlului finanţai străine asupra veniturilor statului, DACĂ împrumutul se va realiza la toamnă. Atât Nu ştim ce părere are, in Intimi­tatea d-sale, d. Vintilă Brătianu, dar noi socotim că e prea mult; noi, cari n’am fost fanaticii susţină­tori ai utopiei ,prin noi înşine“, noi, cari n’am afurisit pe cei ce urmă­reau colaborarea capitalului străin In opera de consolidare a Româ­niei. Socotim că este prea mult, ne­­permis de mult, să angajezi venitu­rile statului s și prestigiul lui in schimbul unei promisiuni. Ce a rămas din „suveranitatea” statului român, cu care d. Vintilă Brătianu apărea până era umflat ca un curcan... nervos? Tocmai de aceea, poate, situaţia politică s’a clarificat Eşecul finan­ciar s’a dublat de un succes politic. Neputinţa, Incapacitatea, Impopula­ritatea a învins şi de astădată. Gu­vernul rămâne pentru că nu-i vrea ţara, căci ţării acesteia aşa i­ e dat: să suporte guverne impopulare. Acesta e sistemul nostru de gu­vernământ. Soarta guvernelor o decide nu corpul electoral, ci câţi­va oameni cari se substitue voinţii lui şi cari nu au nici măcar riscul răspunderii. Şi cred aceşti oameni că o ase­menea situaţie poate continua multă vreme ? Ce miopie. Am ascultat, acum două zile, cu­vântul d-lui Iuliu Maniu, rostit la congresul organizaţiei naţional-ţă­­răniste din Capitală. Şi cele spuse şi tonul cuvântării ne-au Îngrijorat. A fost explozia unui sentiment de adâncă şi îndreptăţită revoltă, care e cu atât mai primejdioasă, cu cât stăpâneşte sufletul celei mai puter­nice organizaţiuni politice, a acelei organizaţiuni ce se confundă cu în­suşi poporul român. A fost preves­tirea războiului­ civil, pe care ne­putinţa sau indiferenţa celor che­maţi să rezolve o gravă problemă politică, i­ pot deslănţui în Întreaga ţară. Desigur, d. I. G. Duca va afecta un zâmbet dispreţuitor; doar are jandarmi. Iar regenţa va zice că nu e de demnitatea ei să se lase timo­rată şi că guvernele nu se pot schimba prin ameninţări şi mişcări de stradă. Vor zâmbi, vor face teo­rii, dar dacă totuş furtuna se des­­lănţue ? S’au gândit la o soluţie sau vor căuta atunci, în frigurile groa­zei, una? Şi e sigur că soluţia ce se va găsi atunci nu va atinge şi mai mult demnitatea nimănui ? * Nimeni nu doreşte ca legalitatea să ţâşnească la noi din prăpădul urii şi al desordinei. Nebun cine-şi inchipue că asta ar fi calea cea mai bună, cea mai cuminte. Dar nebun este şi acela care contează cu supunerea la infinit a unui popor capriciilor tuturor nervoşilor şi am­biţioşilor. Când un om cumpănit ca d. Iuliu Maniu vorbeşte de „ulti­mul sacrificiu” ce trebue făcut pen­tru salvarea ţării de un guvern duşman, şi când se ştie imensa popularitate de care acest om se bucură in toată ţara, a­cum de nu se cutremură sufletele celor ce pretind că au răspunderea morală a conducerii statului român ? Se bazează ei, oare, pe patriotis­mul curat al acestui om, pe care presa guvernului s’a tocmit să-l împroaşte, zilnic, cu noroi ? Nu se gândesc că tocmai patriotismul cu­rat al lui Iuliu Maniu va trebui să pună capăt unei atitudini de vană aşteptare a Îmbunătăţirilor recla­mate cu o linişte filosofică ? Şi nu e nimeni, ABSOLUT NI­MENI, care să Înţeleagă aceste lu­cruri elementare? Ad. I—F « * NAZBATII SA NU FIE CU GHINION Probabil că, de teama căldurilor, d-nii miniştri au găsit de cuviinţă să ţină un consiliu in drum spre Curtea de Argeş. Numai că mi-e frică să nu fie cu ghinion. Sunt gesturi care sugestio-, nează fatalitatea. Un consiliu de miniştri In tren, însemnează­ că gu­vernul se teme să nu peardă trenul; sistemul, de a se Întruni pe drum, e iarăși un semn că va rămâne pe drumuri. KIX. SPARGEREA PLAFONULUI Ce putem spera de la măsura anunţată Comunicatul guvernului cu pri­vire la rezultatul tratativelor cu fi­nanciarii străini este prea mult îmbibat de spirit de reclamă pen­tru ca să poată da o idee exactă despre convenţiile încheiate. Prin legile şi măsurile pe care le anunţă acelaş comunicat ştim însă precis că în apropiata sesiune extraordi­nară, parlamentul va aboli plafo­nul emisiunii înainte ca stabiliza­rea legală să îi fost realizată. Acest singur fapt ar fi îndestu­lător pentru că să descalifice pen­tru totdeauna competenţa financi­ară a actualului ministru de finan­ţe — autorul convenţiei monetare şi a plafonului emisiunii. In nici o altă ţară n’ar fi fost po­sibil ca acelaş om public care a a­­nunţat instituirea plafonului cu fra­za­­.„...aceste convenţiuni formează după credinţa noastră cheea de boltă a consolidării financiare la care am păşit intâiu, acum patru ani” (vezi expunerea de motive la convenţiile monetare, pag. 80) să afirme apoi prin comunicatul care vesteşte spargerea plafonului că „complexul acestor măsuri şi le­­giuri înlesnesc Băncii Naţionale putinţa de a menţine cursul leului şi de a satisface necesităţile pieţii interne până la încheerea definiti­vă a împrumutului şi la efectuarea stabilizării legale, care va desă­vârşi consolidarea financiară şi e­­conomică întreprinsă în ultimii ani”. Am alăturat aceste două texte pentru a arăta care e autoritatea morală a celui care prezidează, de aproape un deceniu, la conducerea vieţii economice a ţării. Dar întreaga operă a dictatoru­­rului economiei naţionale româneşti de după război este stigmatizată prea evident de fapte pentru că să mai fie nevoe de texte în acest scop, în momentul de față, tristele realități politice de la noi, nu mai îngădue folosirea unor criterii mo­rale la judecarea faptelor oameni­lor publici. De aceea, socotim mai cu folos, de a scurta măsurile a­­nunțate de com­­unicatul guvernului, sub raportul tehnic. Pentru că aceste resurse nu-i mai stau la dispoziţie — căci situaţia te­zaurului impune statului să apeleze la fondul de lichidare In mai mare măsură, iar de o restrângere a scontului nu poate fi vorba In sta­rea disperată a pieţii — Banca Na­ţională are nevoe de o emisiune suplimentară pentrucă să poată cumpăra eventualul prisos de devi­ze şl prin urmare să poată evita urcarea leului In epoca de export intens. Dar in felul acesta, după cum am spus, nu se va veni In aju­torul pieţii decât Intr’o măsură ne­însemnată, întreaga nouă emisiune, şi prin volumul ei şi prin origina el, va fi tezaurizată de ţărani câteva luni şi numai in urmă treptat va reapare pe piaţă. Nevoile de credit şi de circulaţie ale pieţii, presupunând că se urmă­reşte satisfacerea lor, nu pot fi le­gate strict de un vremelnic prisos de devize. De un aflux important de credite externe nu poate fi vorba acum, când prin numeroasele insolvente din ultimul timp s’a adus un nou sdruncin creditului ţării, iar prin a­mânarea stabilizării legale s’a men­ţinut o piedică serioasă creditelor externe. * In asemenea conditiuni, rămâne ca înlesnirea pieţii, de care vor­beşte comunicatul oficial, să­ se fa­că prin sporirea scontului. Acesta ar putea fi rostul avansului din îm­prumut. Pe baza lui, Banca Naţio­nală ar­ putea, purcede la o mai bună satisfacere a nevoilor de cre­dite ale pieţii, căci ar găsi în cele 20 milioane dolari un sprijin pen­tru moment îndestulător pentru că să facă faţă unui eventual dese­­chilibru­ al balanţei de plăţit. Mai cu seamă că sperăm că experţii străini vor fi făcut să înţeleagă pe d. Vintilă Brătianu, odată cu foloa­sele spargerii plafonului şi pe a­­celea ale înlesnirii exportului prin desfiinţarea taxelor de export şi prin reducerea sarcinelor fiscale excesive. Altfel, spargerea plafo­nului ar aduce ţării mai multe sa­tisfacţii morale prin înfrângerea, d-lui Vintilă Brătianu decât înles­niri materiale. J. E. Florian * întrebarea firească este : pentru­­ce se face şi la ce ne putem aştep­ta de la spargerea plafonului ? Comunicatul oficial ne vorbeşte, într’o parte de o lege prin care Banca Naţională „să aibă de pe a­­cum dreptul să acumuleze devize după un curs stabilit de comun a­­cord cu guvernul" iar în altă par­te de înlesnirea Băncii Naţionale „de a menţine cursul leului şi de a satisface necesităţile pieţii interne”. Dacă ar fi vorba numai de autorizarea Băncii Naţionale de a cumpăra prisosul de devize ce se presupune că va fi pe piaţa internă, odată cu începerea tran­sacţ­ii­lor de export a nouii recolte,­­ aşa cum au cerut, sub guvernul Averescu, d-nii Gavoflici şi Manoi­­lescu — n’ar fi fost nevoe de un avans de împrumut. Emisiunea sporeşte numai în măsura în care Banca Naţională cumpără devize din comerţul liber şi această emi­siune este integral acoperită cu stocul de devize acumulate. „ Noi am mai spus şi repetăm că după urma unei asemenea operaţi­uni nu mai pot rezulta acum mari foloase pentru plata noastră. Exem­plul Franţei nu ni se aplică nouă. Noi nu putem spera, in cazul cel mai bun, decât pe un prisos vre­melnic, sezonier, de devize, care n’ar putea atinge decât cel mult 2,3 miliarde lei. Dovadă e că anul trecut, când Banca Naţională inau­gurase politica de intervenţii pe piaţa schimbului, deşi operaţiile i-au fost îngrădite de plafon, ea a reuşit totuşi să absoarbă întreg prisosul de devize din disponibili­tăţile ce şi-a creat prin restrânge­rea scontului și din vărsăminte se­ceteze­ statului la fondul de lichidare. Cărămizile să fie ridicate, locul Ce a dat nou Jean-Jacques Rousseau? de N. BATZARIft Cu prilejul aniversării a 150 de ani de la moarte Marele Goethe rezumă în fraza următoare rolul si influenta lui Rousseau: „Cu Voltaire, e o lume care se încheie, cu Rousseau, e o lume care începe“. In ce constă lumea care începe sau mai precis, ce a dat lumei Rousseau ca­­să-i schimbe înfăţi­şarea şi direcţiunea în gânduri, în sentimente şi în concepţii? Greu de­ răspuns, pentru motivul că personalitatea lui Rousseau pre­zintă mai multe aspecte, rămânând totuşi destul de complicată. In al­­doilea rând, greu de răspuns, pen-, tru motivul că rari sunt^ scriitorii asupra­ cărora părerile să fie mai împărţite, mai opuse una alteia de cum e cazul cu Jean-Jacques Rousseau Pentru Jules Lemaître, de pildă, care vede într’însul un om plin de vicii şi păcate’ şi la urmă un nebun, Rousseau n’ar fi decât tatăl câtor­va din erorile cele mai mari ale secolelor 18 şi 19. Şi Jules Lemaître, critic înver­şunat în a descoperi, a releva, a mări şi a prezintă sub forma cea mai puţin simpatică toate păcate­le şi vaţiile, reale sau închipuite, ale lui Rousseau, nu e singur în direcţia aceasta.­­ Fireşte, admiratorii lui Rousseau nu sunt mai puţin numeroşi şi mai puţin dârji. Oricum, şi­­unii şi­­ alţii nu tăgă­­duesc influenţa covârşitoare şi în toate domeniile ce a avut marele scriitor. Citez ca exemplu un scurt pasaj tot din J. Lemaître, din care pasaj, dacă reiese puţina simpatie a criticului pentru scriitor, se lă­mureşte însă şi adevărul adevăra­tei revoluţii săvârşite de Rousseau. Iată pasajul acesta : „Cazul este aşa de ciudat! Este chiar unic în literatura noastră şi, precum văd, în toate literaturile lumei. Acest vagabond, acest trân­tor, acest autodidact, care după treizeci de ani de visuri goale, pică îrntr’o zi în cel mai strălucit Paris al secolului al 18-lea, producând acolo efectul unui haron (sălbatic din America de Nord, N. Tr.), care începe să publice pe la patruzeci de ani, care scrie în zece ani, cu greutate şi chinuit de neîntrerupte suferinţe fizice, trei sau patru cărţi — cari, de altfel, nu sunt cine ştie ce viguroase şi rari ca gândire, dar în cari are un nou fel de a simţi şi ca o vibraţie necunoscută până atunci, care se afundă apoi într’o nebunie lentă — şi se nimereşte că cu a­­ceste trei sau patru cărţi se trans­formă după moartea sa o litera­tură şi o istorie şi face să devieze întreaga viaţă, „a unui popor, din care nu facea parte: ce aventură primejdioasă !“ „A fost odată... „A fost odată­, ca’n poveşti, o mândră casă, un palat, ce-ar fi şi azi, dacă para focului nu l’ar fi dă­râmat....” Aşa vor povesti nepoţii noştri, nepoţilor lor, vorbind de fostul pa­lat al „Tribunalului Vechi“, care de zeci de ani de zile, strejueşte într’un colţ al pieţii Valter Mărăcineanu, sub pitorescul aspect de ruine an­cestrale. Alături de Opera Română, în faţa ministerului de război, stau — ca pildă vie a modului cum Bucureş­tii sunt gospodărită — mormane de cărămizi, bârne putrezite, fierării ruginita," bizar amalgam dobândit prin simpla suprapunere a rezidu­­rilor unui imobil sinistrat. De zeci de ani de zile, pisicile şi cotoii acestui cartier, binecuvântea­ză în fiecare zi pe înserate, pe edilii Capitalei şi dau naştere la drăgă­laşii pisoi de ambele sexe, ce vor veni mai apoi să miaune sentimen­tal osanale consiliului municipal... * Intr'o vreme, înainte de război, Leon Popescu înfiinţând o industrie cinematografică, instalase un studio în aer liber la poalele acestor munţi artificiali. Dar lighioanele — mai mult sau mai puţin sălbatice — a­­ciuiate prin văgăunile întorto­­chiate i­eşiră la prima învârtitură de manivelă­, punând pe goană pe exploratori. De atunci nimeni n’a mai avut îndrăzneala să se aventureze prin locurile pe unde pe vremuri, dom­nea zeiţa Themis, cea legată la ochi. Iama, acoperite de zăpadă şi ghiaţă, ruinele îţi dau impresia unui Mont-Blanc în miniatură. Iar vara, sub arşiţa dogoritoare a soa­relui şi la ceat mai mică adiere a vântului, ele răspândesc mirezme ce anihilează complect parfumul dega­jat de alăturata alee de trandafiri a Cişmigiului. Un glumeţ îmi spunea mai erl, ară­tându-mi de la distanţă — căci e om prudent — ruinele: — „Priveşte sucursala... Arealul de Triumf!...” Am protestat. Am protestat pen­tru... " Arcul de Triumf. Acesta are cel puţin un merit: meritul de a păpa în fiecare an câteva milioane din visteria statului. Pe când ruşinea din piaţa Valter Mărăcineanu, dăinueşte de zeci de ani in mijlocul Capitalei, fără ca, după urma ei, să profite cel puţin vr’uni agent electoral... Nu ştim cine este proprietarul, statul, s­au­ vr’un particular. Dar oricine ar fi, ruşinea trebuie să în­curăţat, terenul împrejmuit. Şi pe el să se ridice o clădire ca lumea, sau să se amenajeze un mic squar. Afară numai de cazul când o a­­numită comisie nu va găsi cu cale să decreteze cele câteva zeci de mii de tone de moloz amoniacal:... monument Istoriei... Va fi cel mai reprezentativ mo­nument al „tembelismului edilitar”. Ionel Ţăranu CARNETUL NOSTRU SUCURSALA... „ARCULUI DE TRIUMF" NOTE D. BETHLEN, primul ministru al Ungariei, anvisajează eventuali­tatea retragerii ţării sale din Liga Naţiunilor, dacă, la toamnă, che­stiunea optanţilor nu va fi reluată in discuţiune. Cunoaşteţi povestea văcarului care se supără pe sat... * * * PE ZIUA DE ERI, „Viitorul” spu­ne că d. Iuliu Maniu e „strein de interesele superioare ale ţării". Atâta tot? Şi noi cam­ eram de­prinşi să citim, în oficiosul liberal, că şeful naţional-ţărăniştilor e vân­dut, trădător, agent al Moscovei şi al Budapestei, etc., etc... * * * PROECTUL codului penal con­ţine, pe lângă textul, vechiului cod, un articol nou. Se consideră delict şi se va pedepsi ca atare nu nu­mai duelul, nu numai provocarea la duel, ci şi aprecierile făcute prin publicitate — conform unui preţios cod al onoarei contra celor cari refuză să accepte o provocare. In principiu, nimic de zis.­­O dispoziție foarte bună. Dar — pentru că suntem în materie de duel — putem spune: încă un text care nu se va aplica niciodată. ILI JEAN-JACQUES ROUSSEAU cât de prodigioasă ar fi aventura, realitatea este că Goethe a avut dreptate spunând că cu Rousseau începe o lume nouă. * Să încercăm deci a schiţa, atâta cât se îngădue spaţiul restrâns al unui articol, prin ce anume s’a im­pus Rousseau, căruia Lemaître îi face o vină chiar şi din origina sa elveţiană. Venit la Paris într’o vreme când societatea franceză, cam sătulă de raţionalizmul şi scepticismul vea­cului al 18-lea, era în căutare de altceva, Rousseau îi aduce tocmai acest ceva pe care ea nu-l putea găsi. 1 . Intâiu e omul. Un om din popor, un om care trăeşte laolaltă cu po­porul, care suferă şi gândeşte ca el. Spre deosebire de Voltaire, plin de sarcazm din belşugul bogă­ţiei sale, spre deosebire de Bulion, om rece şi ţinându-se la distanţă, spre deosebire de Diderot, prieten bun cu bogătaşii şi privilegiaţii în a căror societate îi plăcea să tră­iască. Aduce cu sine un temperament de o extremă sensibilitate, o inimă larg deschisă pentru tot ce suferă şi plânge, un dispreţ de bogăţie, o repulsiune înăscută de a ajunge la dânsa pe căi lăturalnice şi prin mijloace neoneste, iar în tot ce fa­ce şi în tot ce scrie, vezi o since­ritate care te câştigă şi te cucereş­te. Are, fireşte, multe slăbiciuni, multe păcate, dacă voiţi, multe pe­te pe conştiinţă. Dar are curajul, pe care nu l-a avut şi nu-l avea nici un alt scri­itor, de a şi le mărturisi în public, de a le aşterne pe hârtie, pentru ca toată lumea­­să ia cunoştinţă de ele. In Confesiunile sale, deseori uimitoare prin sinceritatea, am pu­tea spune „cinică“. Rousseau , re­cunoaşte deschis că în copilărie şî în tinereţe a fost hoţ, a fost om fără căpătâiu, că a dat vina pe al­ţii pentru greşeli săvârşite de dân­sul — cum e cazul cu­ afacerea u­­niei panglici furate, — că a întreţi­nut cu protectoarea sa M-me de Warens raporturi intime în condi­ţiuni cari ar repugna unui om ori­suntul moral mai puternic. Toate aceste păcate vin însă ,în sprijinul tezei sale : „omul se naş­te bun, societatea îl strică“. Aci o scurtă digresiune, pe care o socot necesară. Un om care, ca Rousseau, n’a primit în copilărie nici o educaţie (se ştie că mama lui a murit născându-l, iar tatăl sau­ l-a părăsit dela vârsta de şapte ani), care n’a primit nici o instruc­ţie prin şcoli, care până la vârsta­ de aproape 40 de ani hoinăreşte cam fără rost prin lumea largă, gă­seşte totuşi într’însul atâta putere, ca să se regenereze şi să ducă o pilduitoare viaţă de om cinstit, face dovadă, prin însuşi faptul acesta, de puternice resorturi morale. In Parisul monarhist şi absolu­tist, în Parisul pentru care liberta­­tea,­ca şi egalitatea politică şi so­cială, erau idealuri de atins, iar nu realităţi, Rousseau venea din Ge­neva, unde libertăţile publice erau practicate de mult, din Geneva lo­cuită de un popor de cetăţeni egali (Citiţi continuare in pagina îl-a) * CHESTIA ZILEI ECHILIBRU IMPOSIBIL D. Titulescu plea­că fi d. Victor Antonescu iese din guvern. 'wmm­m**sz&smm D. VINTILĂ: Lasc­-te tu mai greu, Antone­scu* le, că ne pierdem echilibrul. Documente basarabene de EM. C. GR­IGOR­AŞ Cu ocazia aniversării de zece ani a unirii cu Basarabia, presa noastră a publicat tot felul de do­cumente relative la acest eveni­ment. Se ştie câtă discuţie numai, a avut loc împrejurul denumirei pro­vinciei. Mai dăunăzi, nu mai de­­parte,cea mai importantă publicaţi­­une slavă a Ruşilor refugiaţi, dăduse chiar azil unui articol al unui ar­hivar din Rusia actuală, prin care se arată că această provincie fu­sese rusească cu foarte mult îna­inte de 1812. In cercetările mele asupra filo­sofului Petre Stamatiadi, a trebuit să răsfoiesc şi operele lui Alex. Stur­za, fiul acelui S­tarlat Sturza, refugiat la 1791, cu Caterina în Rusia, şi pe care l’a­m identificat cu primul. In această operă, am descoperit câteva importante do­cumente relative la Basarabia. In volumul amintiri şi portrete, capitolul relativ la Alexandru I, pag. 122, găsim următoarele: „Tatăl meu fu însărcinat să ducă la capăt mai multe înţelegeri cu Di­vanul Moldovei, şi fu numit guver­nator civil al ţării, situată între Dunăre, Prut şi Nistru, a cărei in­corporare la Rusia, fusese chiar a­­tiinc­ hotărîtă de tratatul de la Bu­cureşti. Contele Capodistria, se puse pe lucru cu mult suflet, ca să dea o organizare provizorie nouei noastre cuceriri, care fu denumită provin­cia Basarabiei (sublinierea e în text), nu toate că această denumire nu a­­parţinea decât Budjardului (Bugea­­cului), sau ţinut situat între valul lui Traian (în text şanţul lui Tra­ian) şi Marea Neagră.“ * Asupra tratatului de pace de la Bucureşti şi a antecedentelor gă­sim iarăşi câteva date interesante la pag. 120 şi 122. „Sosi în sfârşit şi ziua de 2 iulie. Tratatul, ale cărui preliminare fuse­seră semnate, urmat să fie schimbat. Trebuia celebrat acest eveniment. Redactat procesul-verbal, fără să fi asistat, iar în aceiaşi seară gratifi­carăm publicul bucureştean cu un foc de artificii, ale cărui embleme şi devize fură compuse de mine, pe vrute, pe nevrute. „Intr'o parte se afla steaua pola­ră, cu aceste cuvinte:­­ luceat orbi. De cealaltă, cornul lunei, cu deviza: crescat unita­­tii fine la mijloc, un măslin, emblema unei noutăţi pi­cante, şi cu aceste cuvinte, semper colatur et vigeat.“ ; , ■ ■ La pag. 120: . „Cum să invităm boierii­­ţării să înarmeze poporul, fără a i se da a­­sigurarea, cum că ţara lor de naş­­tere nu va fî restituită Turcilor" (după semnarea preliminarelor, bi­ne­înţeles). ’ „Cu toate acestea tonul sentenţios, şi încrederea noastră în viitor, în­călzi multe capete, mai ales în Va­­lahia. Mulţi puseră mâna pe arme. La Iaşi, nu fu insă acelaş entu­ziasm." Comandantul rus propusese Por­ţii­ o alianţă şi în acelaş timp, în­cerca să răscoale ţările româneşti. Acestea sunt tergiversările, de ca,nu s’a plâns atât Napoleon, şi la care a luat parte Moruzi. Despre acesta găsim la pag. 119: „Prinţul Dumitru Moruzi, unchiul meu matern, plenipotenţiar la con­ferinţa din Viena, duşman al siste­mului lui Napoleon, şi curând după aceasta nobila victimă a acestuia...“. Relativ la alaiurile, cu­ cari se primau rând pe rând toţi cei ce ne încălcau, găsim la pag. 117: „Călătoria noastră de la Nistru la Dâmboviţa semănă cu un marş triumfal. Peste tot autorităţi locale, escorte numeroase, cavalcade împre­­striţate cu steaguri de toate culorile, ne ieşiau înainte şi ne însotiau, aco­­perindu-ne cu nor gros de praf, sim­bol incomod al vanităţii onorurilor lumeşti." Un document relativ la intrigi­le noastre. După pace şi în timpul retragerei trupelor: „Proclamaţiiunile noastre latineşti adresate Ungurilor şi Transilvăne­nilor, căzură ca o ghiulea moartă, în trecătorile Carpaţilor. S'a pretins, că un trimis obscur, purtător al ■ a­­cestor pamflete, fusese arestat de autorităţile austriaca şi spânzurat. Degeaba evocasem noi umbrele lui Ragotzny (?) şi (Fenelis)". * După numirea lui Scarlat Stur­za, ca guvernator civil al Basa­rabiei, fiul istoriseşte, cum a ciit­(Citiți continuarea in pagina IX-a) *

Next