Adevěrul, noiembrie 1928 (Anul 41, nr. 13763-13788)

1928-11-26 / nr. 13785

MUL 41. Ro. 13785 Luni 26 noembrie 1928 6 Pagini Adeverii! FONDATORI: al. V BELDIMAN 1888 1897 CONST. HILLE 1897 1928 750 lei pe un an* ABONAMENTE: 330 lei pe 5 luni. 200 lei pe 3 luni. 10 strai ritate duble Lei 3 BIROURILE: București Str. Sărmulai Art.7—9—11 Lei 3 Centrala: 308 87. 324 73. 348 79. 353,SA TELEFOANE direcţia. 357 72 Administraţia: 307,69. Provincia: 310 68, D. Vintilă Brătianu declară că d-sa „la guvern, ca şi in opoziţie, ştie să slujească deopotrivă adevăratele interese ale ţării". ...Dacă e aşa, ii dorim să le slujească MAI ALES in opoziţie ! CAPITALUL STRĂIN In expozeul făcut reprezentanţilor presei străine, primul ministru a schiţat, in linii largi atitudinea guvernului national-tărănesc fată de capitalul străin. După cum e si firesc, şeful guvernului nu putea să definească felul de a înţelege rostul capitalului străin în România decât ca o latură a problemei mult mai generale a raporturilor economice ale tării noastre cu străinătatea. Numai in felul acesta se poate justifica o atitudine anumită fată de capitalul străin. Altfel se ajunge inevitabil la greșala asemuitoare celor comise de guvernul liberal in această chestiune. Nici d. Vintilă Brătianu nu nega importanta capitalului străin în desvoltarea economică a României. Nefiind insă pătruns de realitatea interdependentei economice a popoarelor— căci altfel n'ar fi conceput acel faimos prin noi înșine — d-sa înţelegea să impună şi capitalului străin normele urmate faţă de capitalul naţional. Numai acel capital străin era bine venit în România, care admitea tutela liberală. Fiindcă pentru economistul partidului liberal, aceasta era unica garanţie că ţelul d-sale de a transforma România intr’o unitate economică de sine stătătoare — nu va fi zădărnicit. Pentru şeful guvernului naţional-ţărănesc chestiunea capitalului străin se pune altfel. Afirmând că „Vom lucra pentru sporirea forţei noastre economice, punând in serviciu şi la dispoziţia civilizaţiei generale bogăţiile ţării noastre“ d. Iuliu Maniu n a înţeles fireşte, că le va aduce nu dar omenirii ci că, dând din ceea ce avem de prisos obţinem un schimb ceea ce ne lipseşte. Gândul şi l-a precizat în altă parte a expozeului spunând că „prin intensificarea schimbului de mărfuri vom lua locul ce ni se cuvine în sistemul economic internațional, ca stat producător de materii prime“. Acest adevăr aproape banal trebuia să fie precizat de șeful noului guvern, fiindcă altfel străinătatea ar fi putut crede că nimic nu s’a schimbat prin schimbarea de guvern. Capitalul străiin ştie însă azi că la conducerea destinelor României se găseşte un guvern care înţelege rostul solidarităţii şi idependenţei economice a naţiunilor şi prin urmare că le admite Împreună cu regulile morale ce le fac posb’ls. Experienţa şi capitalul străin vor găsi în România terenul de activitate şi putinţa de câştig în cadrul uzurilor consacrate în toate ţările civilizate. Iar locuitorii României nu vor fi cei din urmă în culegerea foloaselor erei noui ce se inaugurează odată cu înlăturarea barierelor sufocante de până mai ert. Ad. NAZBATII A DA— A LUA... Fiindcă, din când, în când, suntem datori faţă de cititorii noştri să ne ocupăm şi de activitatea d-lui Octavian Goga, îndreptarea bănueşte că luăm „ceva“ pentru ştirile pe cari le dăm... „Ei ştiu cât iau, pentru ceia ce dau” — scrie, oficiosul averesc.m. Această mică mojicie nu ne supără. O înţelegem: averescanismul nu este obicinuit să dea nimic — nici chiar mărunte ştiri politice — fără să ia ceva. Ba, mai ales, este obicinuit averescanismul să ia tot şi să nu dea nimic ! alx. Regăţenii ardeleni Se redeschide un proces? Câteva ziare au publicat telegramele deznădăjduite ale corespondenţilor din Ardeal, in care se arătau tragicele perspective ce pândesc pe „egăţenii“ stabiliţi dincolo de Carpaţi şi se înfăţişau cu accente dramatice liniile sumbre ale unui viitor întunecat. Guvernul naţional ţărănesc este acuzat că tolerează răsbunări regionaliste in Ardeal şi că lasă, la bunul plac al sentimentelor particulare, soarta regăţenilor cari se găsesc acolo. Este limpede că chestiunea pusă în forma aceasta echivalează cu deschiderea perimatului proces „ardeleano-regățean“, intr’o vreme când nimic nu indică necesitatea lui.•Rămâne în sarcina guvernului să demonstreze prin fapte, dacă un adevăr apelurile telegrafice ţâşnesc din spaima justificată a unor oameni expuşi pericolului, ori dacă întreaga chestiune se reduce la o încercare bizantină, de a răscoli pasiuni inoportune spre a încărca atmosfera in care va avea să lucreze guvernul. Deocamdată noi trebue să notăm, ca un simptom de cumințenie, declarațiunile făcute de d. Vaida, ministru de interne, la Cluj, în această chestiune. D-sa a spus cu privire la adversarii politici ai partidului national-tărănesc ,următoarele cuvinte : „Astăziul rătăcit să fie primit in braţele părintelui său iertător. URILE SA ÎNCETEZE". Iar din partea d-lui Maniu, a rostit acest mesagiu : D. luLa Maniu doreste ca in tara aceasta să domnească frăţietate, ordine, sinnşte, ca astfel sa putem para intrigile pe cari duşmanii noştri de moarte le răspândesc in ţară şi in fara străinătăţii". Această confesiune, exclude redeschiderea procesului regăţeaneardeienesc. Solidaritatea e impusă de înalte raţiuni de Stat, pe care guvernul actual pare a le fi înţeles, rămâne ca faptele să concorde cu cu principiul enunţat. Dar problema aceasta are o altă lăture in jurui căreia trebue făcuta lumină. Este cunoscut că, în cei zece ani de guvernare, partidul liberal şi-a trimis „oamenii de încredere“ în Ardeal, spre a substitui lipsa cadrelor indigene. Alături de aceştia, au fost plasaţi apoi în slujbe publice, convoiuri întregi de oameni fără căpătâi, adeseori umili şerbi de casă ai marilor demnitari. Lipsiţi şi de şcoală şi de omenie, mulţi din ei au abuzat mereu de calitatea lor de unificatori, lăfăindu-se vulgar ca într’un domeniu african. Ei au accentuat întotdeauna titlul imunizator al ,,regăţenismului“ şi ei l-au compromis în ochii opiniei ardelene. Oamenii culţi, cari s’au dus în Ardeal să împlinească, discret şi onest, o funcţiune publică, n’au afişat nici odată brâul de salvare şi regăţenismului. S’au simţit în mod firesc ca la ei acasă şi ardelenii nu s’au gândit nici o clipă să se turbure acest sentiment. Procesul n’a existat niciodată între ardeleni şi regăţeni. A existat numai procesul între atitudinea agresivă a naufragiaţilor şi între bunul simţ ultragiat de procedarea lor. Evident, aceasta fiind situaţia, ar fi regretabil să se interpreteze drept prigoană tendinţa de a îndepărta de la locurile lor pe unul ori altul din aceşti trişti misionari ai vremurilor de aventură. Guvernul va trebui să aibă prudenţa de proceda atât de legal şi atât de deschis, încât opinia publică să fie perfect lămurită şi să nu acorde protecţiunea ei insului care va ţipa de bună seamă : săriţi, sunt prigonit pentru că sunt regăţean ! In definitiv, triumful urei provinciale ar fi o adevărată nenorocire pentru tară. Din acest motiv nu ne putem imagina că va ajunge să comande asupra hotărîrilor guvernului. Nu poate fi vorba despre restituirea provincialismului în drepturile sale, ci de a omeniei alungate și proscrise vreme de un deceniu, pe întreg hotarul tării. Dar, iarăşi, nu poate fi vorba ca antreprenorii abuzivi ai „regăţenismului” să se bucure de o imunitate nemeritată. E un interes al ţării întregi ca agenţii debandadei administrative să fie trimişi la alte ocupaţiuni, fără consideraţiune asupra actului de naştere. Se cere, doar, un tact deosebit, cu ajutorul căruia să se reabiliteze şi „regăţenii“ compromişi de câţiva aventurieri şi ardelenii bănuiţi de sentimente duşmănoase împotriva lor. Tiberiu Vornic CHESTIA ZILEI COMPĂTIMIRE — Dumnezeu ştie ce-o să mai iasă şi din alegerile astea! Oameni fără nici o experienţă să voteze chiar ei personal!! GLOSE POLITICE... Numele Din nou chestia românizării numelor. O ridică un confrate de dimneaţă. Si problema e atacată cuvigoarea şi in numele patrotismului integral. Nu se respectă nici măcar numele istorice — om care nu lipsesc nici Ioneştii. Popeştii, Vasileştii şi aşa mai departe —nume istorice deriilate astăzi de venetici. Betul Take Ionescu! Nici odată nu s’a gândit că trebue sa apere an astfel de patrimonial ! " Dar nu aceste preocupări mărunte si mesthine interesează, ci problema întreagă. In toată lumea, asimilarea este socotită ca un,mare avantagiu pentru stat şi pentru naţiunea dominantă. Lucrul acesta este privit cu simpatie şi face parte din programele tuturor guvernelor. Este un soi de continuitate, cum ar fi d. Vintilă Brătianu. Şi în genere elementele aceste asimiliste şi asimilate s’au dovedit cei mai energici propagatul,şti ai naţiunii, care i-a apropiat şi încurajat. La noi, in statul aproape omogen dinainte de răsboi şi cu fobia antisemită, s’a crezut de cuviinţă să se îngreuieze opera asmitisii, a cărei cea mai expresivă manifestare şi exteriorizare constitue, desigur, schimbarea de nume. Aşa s’a procedat, şi nu încercăm acum nici critică, nici dezaprobare. Astăzi insă situaţia este cu totul alta. Suntem un stat cu numeroase minorităţi. Interesul principal trece dar să se concentreze in a '"dea numărul acestor ..ctrauii“ si a-i aprop’a cât mai mult de naţia dominantă. Aşa ar fi logic, dacă unele partide n’ar fi rămas la concepţii le ’ar perimate şi unele ziare sovine n’ar vorbi în potriva asim’lării şi n’ar plânge pe minele numelor istorice — intre cari şi cel de Ponescu — acaparate de venetici. Aşa ar fi, dacă logica şi bunul simt n’ar fi pe cale să dispară din politica si publicistica românească. Alegerile Se vor efectua pe baza une’ legi scelerate, alcătuită anume, in 1926, pentru a putea da putută de guvernare unei formaţiuni, care, altfel, n’ar fi putut întruni majoritatea sufragiilor. Se vor efectua clar alegerile, inpotriva celor cari au făcut legea. O dovadă mai mult că și in politică se aplică zicala : cine sapă groapa altuia.... Dar indiferent de aceasta, este desigur regretabil că la primele alegeri libere personalitățile de seamă, dar care n’au la spatele lor partide, nu pot candida. Sub actuala lege un atare lucru constituie o adevărată imposibilitate. Si e profund regretabil, fiindcă nu numai da s’ati făcut dovadă că există o opiniepublică serioasă, Care apreciază valorile și ar voi să le vadă la lucru, ci fiindcă procesul de inzăgăzuirea arivismului politic este întârziată. Să sperăm, însă, că legea nouă electorală va veni curând şi va cuprinde dispozţiuni cu adevărat democrate. Pe baza listei pe circumscripţie şi a reprezentării proporţionale, valorile vor putea candida, iar ariviştii nu vor încerca o luptă prea uşoară astăzi, când rezultatul nu depinde nici de candidat şi nici măcar de voinţa alegătorilor locali, ci de puterea partidului, răspândit pe întreaga ţară. Sever BULETINUL CĂRŢILOR „Blanclu et Noit'V roman de Louise Fanre-Favier; „La Gliienne de Met“, roman de Noel Santon.11 Aceste două romane, apărute de curând, şi mai ales cel din urmă, sunt încă o dovadă de talentul ce-l au scriitorii francezi de a varia la infinit, prin puterea imagnaţiei lor bogate, temele obişnuite. De altă parte întâmplarea cea mai banală sau de interes mediocru, ori născocirea cea mai bizară şi mai de necrezut, trecute prin alambicul închipuirilor, devin dintr’odată sub pana lor creatoare nişte povestiri de un interes palpitant sau fapte vrednice de crezare. In Blanche et Noir, romanul d-nei Louise Faure-Favier tema 1) Amândouă în editura" Ferenczî et Fils, 9, rue Antoine-Chantin, Paris. de CONST. ŞAINEANU este o pledoarie în favoarea Negrilor şi o Încercare de înfrăţire a rasei albe cu rasele colorate, spre binele şi înălţarea omenirii, astăzi atât de divizată. Acţiunea închipuită în serviciul acestei teme este de o simplicitate, rară, câteva stări sufleteşti ale eroinei în diverse momente ale vieţii, câteva scene mişcătoare, în care trecutul unei fiinţe dispărute joacă rolul principal, alcătuesc toată canavaua acestui roman, ale cărui faze ni le povesteşte eroina însăş. Eroina aceasta seamănă ca două picături de apă cu autoarea povestirii. D-na Louise Faure-Favier este cunoscută în lumea întreagă ca o curagioasă întreprinzătoare de sboruri aviatice şi ca autoare a unor ghidări oficiale de călătorii aeriene. Acum de curând d-sa a făcut şi un voiaj aerian Paris-Bucureşti. Iar ca scriitoare, i se datoreşte între alte romane, şi primul roman al Aviaţiunii civile „Les Chevaliers de Fair“ — foarte apreciat la timpul său. Fireşte că o aviatoare de talia aceasta nu putea creea eroine decât după natura ei proprie. Jeannette Loriac-Rieux, micuţa eroină şi viitoarea luptătoare aviatoare pentru înfrăţirea raselor, este leată autoarea sub raportul sufletesc. Acelaş ideal le animă pe amândouă ideal himeric dacă vreţi, dar pe care poate femeea viitorului îl va realiza odată. Şi pentru desfăşurarea temei acesteia, autoarea a imaginat următoarea naraţiune: Jeannette Rieux s-a născut în aceiaş zi cu un unchiu al ei, de rasă neagră, fiu ilegitim al bunicei sale văduve Rieux şi al şefului de trib senegalez, Samba Laobe Un copil făcut cu un negru? Ce oroare, şi ce ruşine pentru familia Loriac-Rieux! In ochii ei o asemenea încrucişare nu va fi niciodată posibilă căci rasa neagră este blestemată de Dumnezeu, o rasă cu inteligenţă rudimentară fără simţ moral şi bântuită de toate păcatele. De aci şi dispreţul familiei pentru această nenorocită al cărei nume era interzis de a se pronunţa. Ei bine, micuţa Jeannette, avea să-i semene în toate privinţele acestei ostracizate: aceiaşi ochi frumoşi albaştri, acelaş chip, acelaş temperament şi... aceeaş atracţie spre rasa neagră. De copilă, îşi exaltase imaginaţia cu citiri exotice, cu povestiri despre negri. Nu degeaba spunea mă-sa: „Ce nebună! nu degeaba seamănă cu bunică-sa, are să fie o smintită ca dânsa!" Cu timpul află în parte, printr’un unchiu al ei, trista poveste a bunicii Malvîna. Măritată şi rămasă văduvă la 37 de ani, ea întâlneşte la Expoziţia universală din 1889 de la Paris pe un negru distins, şef de trib, şi organizatorul satului senegalez la acea expoziţie. Se iubiră cu pasiune şi se căsătoriră. In Senegal, Malvina născu un copil... negru. Unan după aceea dorind să îşi revadă fiul alb, tatăl Jeannettei, ea se îmbarcă şi moare pe vapor de friguri galbene. Au trecut apoi ani. Jeannette s’a făcut mare. Licenţiată în litere, ea se mărită cu un normalist, care moare în război după şase luni de căsătorie. Averea-i părintească e ruinată prin deprecierea monedei. Se face dactilografă, apoi corespondentă de ziar, fără ca un singur moment în timpul acesta să nu se gândească la negrii ei şi la unchiul negru. Şi iată că visul aproape i se împlineşte. Ea devine reporteră aeriană, parcurge toată Europa, ţine recordul femenin ca altitudine. Africa, o tentează. Ce descrieri interesante ar putea face ea într’o asemenea călătorie aeriană! Dar un eveniment intervine care amână un timp realizarea acestui plan: întâlnirea ei în Franţa cu unchiul negru mult dorit. Ce surpriză ! Tânărul Francois Laube- Rieux era un bărbat frumos, cu trăsături fine, cu înfăţişarea inteligentă. Îşi făcuse studiile liceale şi universitare la Paris, servise în războiul mondial ca ofiţer de aviaţie în armata franceză, căpătase Crucea de război; apoi, întors în Senegal, lucrase pentru civilizarea ţării sale şi intensificarea dragostei pentru Franţa. Astăzi Senegalul a devenit o colonie bogată, cu oraşe mari, cu monumente, cu universităţi, cu uzine, cu aeroporturi. Postul T. S. F., cel mai mare din lume, ţine zilnic pe senegalez în curent cu cursul Bursei, cu concertele mondiale. Universităţile din Franţa gem de studenţi negrişi totuş... rasa albă continuă a dispreţui rasa neagră, considerând-o ca inferioară. Ostracismul negrilor durează mereu. Li s-au adus binefacerile civilizaţiei şi li se refuză dragostea şi simpatia» Cât a trebuit să lupte tânărul negru, deşi din mamă albă, până ce a izbutit să convingă pe tatăl fetei albe, pe care o iubia şi de care era iubit, ca să i-o dea de soţie ! Şi astăzi, fericit, e tatăl a doi copii: un băiat alb şi o negresă. Exaltată de povestirile unchiului său negru, ca şi de justele sale protestări, Jeannette înţelege acum care e misiunea ei de aci înainte, îşi va consacra viaţa distrugerii inegalităţilor dintre rase. Nu există mai multe feluri de ea-CCitiţi continuarea în pas. II-a) D. CHRIST vice-guvernatorul Băncii Franţei şi unul dintre împuterniciţii grupului financiar cu care s’a tratat încheierea unui împrumut extern, soseşte azi în Capitală. POLITICIANISMUL ŞI PROBLEMA MINORITĂŢILOR Răspunsul d-lui Gh. Popp Merviewul nostru cu d. Gh. Popp, fost deputat de Someş, a avut bani să inspire .Universului" două articole pline de atacuri contra distinsului fruntaş na ional-ţărănesc. Primim acuma următorul răspuns din partea celui atacat. Domnule Director, Nu este nici o mirare că declaraţiile pe care am avut moarea să le fac Adevărului“ despre chestia minorităţilor, au provocat atacurile ziarului „Universul“. Organul fostului ministru de justiţie a avut în ultimii ani specialitatea campaniilor „naţionaliste“ pentru salvarea patriei româneşti de toate primejdiile străinilor şi „înstrăinaţilor“, de ţărăniştii bolşevici, de evrei trădători şi de minoritarii iredentişti. Toate aceste campanii s'au sfârşit curând sau târziu, cu bine pentru ţară. *’ ‘ • _ ''' Campania contra evreilor a rodit strălucitele victorii naţionale de la Iradia, Cluj, Huedin şi Tg. Ocna, repurtate anul trecut in Decembrie contra sulurilor din sinagogile evreeşti, sfâşiate şi împărţite ca trofee şi plătite pe urmă de noi toţi cu condiţiile împrumutului din străinătate Campania contra bolşavicului dr. Lupu s-a sfârşit cu salvarea patriei prin colaborarea la guvern a d-lui Stelian Popescu, cu „vândutul Moscova “ Numai minoritarii au rămas deocamdată în disgraţia ziarului „popular“ şi lucrul acesta Îşi are explicaţia sa- Tirajul ziarului a suferit grave avarii prin ultima guvernare liberală, ei urmează să fie refăcut cu ajutori:lunt campanii pe chestia minoritară. De la început deci, trebue sf. se .■ d 'e Că până când pentru noi problema minoritară este și rămâne o măre problemă de stat, pentru „Universul“ ea rămâne aeea ce au fost şi celelalte „campanii naţionaliste“, o mică chestie de tarabă şi de intrigă politică în serviciul partidului liberal, doare“. Dar pentru a evita o nouă siipiune rovnâno.’door tovă la Geneva, am cerut ca doleanţele minorităţilor să fie rezolvate aici la noi în ţară. D. VINTILĂ BRATEANU Şi minorităţile Este oare părerea aceasta greşită şi „antinaţională“ ? Se poate. Dar atunci greşeala nu este numai a mea, ci şi a guvernului Vintilă Brătianu, din care făcea parte şi d. Stelian Popescu. Căci să nu se uite că guvernul d-lui Vintilă Brătianu recunoscuse şi el că o bună parte din doleanţele minorităţilor era îndreptăţită şi le promisese, în mod sincer sau nu, măsuri apropiate, legislative şi de guvernământ pentru satisfacerea minorităţilor. Se pregătea chiar, zice-se, un ,,statuia minorităţilor“ şi o comisiune compusă din miniştri lucrase încă din primăvară pentru redactarea lui. Discuţii avuseseră loc cu reprezentanţii ungurilor şi saşilor, memorii erau citite şi analizate, şi în cele din urmă însuşi mesagiul regal şi răspunsurile celor două Camere liberale, dizolvate cu 10 zile în urmă, cuprindeau pasagii cari vorbeau (în mod cam vag, cel drept) despre nevoia unei convieţuiri pacinice cu minorităţile, desigur nu pentru a menţine vechea situaţiune, ci pentru a le creia una nouă mai bună. Că aceste făgădueli nu erau sincere şi că ele erau deosebite deisoluţiunea problemei minoritare, aşa cum o formulează programul de la Alba lulia, este posibil şi probabil. Micimea de suflet, scumpetea şi neprevederea îngustă a d-lui Vintilă Brătianu, mi se puteau deszrce nici în materia aceasta. Dar un lucru e cert, d-sa şi guvernul dânsului recunoşteau in principiu necesitatea unei schimbări şi a unei îmbunătăţiri oarecare a situaţiei minorităţilor şi lucrul acesta se pro(Citîţi continuarea In pag. II-a) Exemple de rea credinţă Dar voi cita două fapte spre a demonstra reaua Credinţă a „Universului“. Precum aţi binevoit a arăta şi d-voastră, domnule director, declaraţiile mele fuseseră făcute încă înainte de căderea guvernului Vintilă Brătianu Apariţia lor a fost întârziată de evenimentele ce au intervenit în mod precipitat Totuşi „Universul“ care ştia aceasta din chiar textul publicat de „Adevărul“ a prezintat declaraţiile mele ca făcute în numele partidului şi ale guvernului Iuliu Maniu, guvern care în momentul declaraţiilor nici nu luase fiinţă- Buna credinţă a acestui procedeu nu mai are nevoe de comentarii, ea este linada traditions a „naţionalismului" din str- Brezoianu. Este evident că declaraţiile mele nu puteau fi date decât în numele meu. Oricare membru al partidului nostru, dacă ar fi fost întrebat asupra problemei minoritare, nji ar ..fi putut să dea decât un răspuns un doit: ar fi arătat care e programul partidului cu privire la problema aceasta, citind hotărîrile dela Alba- Iulia, luate la 1 Decembrie 1918. Gura însă aceste hotăriri nu cuprind decât principii generale, atâta timp cât el? f - au primit din partea partidului interpretarea autentică, prin legi şi măsuri de guvernământ precise, oricare membru al partidului are dreptul indiscutabil de a le explica şi interpreta până în clipa când partidul nu se va pronunţa în mod obligator pentru toţi membrii lui. Declaraţiile mele se compuneau deci în mod logic din două părţi: una care reproducea programul partidului şi care forma o parte foarte redusă a declaraţiilor mele şi, partea a doua, interpretarea mea personală a sensului acelui program, făcută întotdeauna în numele meu personal şi persoana întâia... Cred" Afirm“, „Am văzut eu însumi", etc.). RECLAMAŢIILE LA LIGA naţiunilor „Universul“ a procedat deci cu rea credinţă când a încercat să facă răspunzător partidul şi cu atât mai mult guvernul pentru părerile mele personale ,asupra sensului hotăririlor de la Alba lulia, păreri cari pot fi, desigur, identice cu ale partidului, dar pot fi şi deosebite. Dar redact-dată a „Universului“ se învederează şi mai mult prin afirmaţiunea lui că aş fi recunoscut „ca perfect întemeiate şi justificate toate plângerile , şi reclamaţiunile adresate în ultimii zece ani de către uni cari nici nu erau puse în discuţiune şi cari sunt cu totul deosebite de acele pe cari le-am discutat (de exemplu chestia pământurilor coloniştilor unguri, expropriate prin reforma agrară, etc.). Reclamaţiunile minoritare pe cari le-am recunoscut ca îndreptăţite nu au fost acele adresate Societăţii Naţiunilor în anii trecuţi ci acele expuse cu 2—3zile înainte, în parlamentul din Bucureşti, de d. deputat Iosif Wiler, cu cererea de a fi rezolvate de guvernul d-lui Vintilă Brătianu. Deosebirea este esenţială şi evidentă. Nu am venit să aprob ulterior pretenţiurile minoritare respinse la Liga Naţiunilor şi nu am venit să dau guvernului nostru o loviturii de cuţit în spate, ci dimpotrivă am regretat ameninţarea că minoritarii se vor adresa Genevei şi am constatat că hotărîrea lor „na CARNETUL NOSTRU SUBSCRIPŢIA EMINESCU Subscripţia deschisă de Adevărul şi Dimineaţa a izbândit deplin. Silema de 400.000 lei de care comitetul ieşan avea nevoe pentru complectarea fondului necesar ridicării monumentului celui mai de seamă dintre cântăreţii noştri, a fost acoperită. Copiii de şcoală, şoferii din piaţa Ateneului, oamenii politici şi mulţi, mulţi cititori din cele mai îndepărtate colţuri de ţară, s’au întâlnit —dintr’o comună şi înaltă înţelegere sufletească — în listele ziarelor noastre, fiecare aducându-şi contribuţia lui mai modestă sau mai însemnată. A fost o impresionantă manifestaţie, într’o vreme în care astfel de manifestaţii sunt din ce in ce mai rare. După acoperirea sumei de 400.000 lei, am anunţat închiderea subscripţiei. Şi s’a întâmplat atunci, un hieru in adevăr minunat: cititori numeroşi ne-au trimis banul — ades banul sărăciei şi nevoii lor — întovărăşit de scrisori de protestare: fiecare vrea să dăruiască ceva pentru statuia magnificului preot al sufletului românesc. A fost, aşadar, suficient să se dezlănţuie elanul raasselor de cititori, pentru că — de-acura încolo — fără nici un stimulent, fără nici o nouă chemare, subscripţia să continue cu avânt. Subscriitorii au devenit, ei înşişi, iniţiatorii unei noui şi măreţe opere. Iniţiativa pe care au luat-o Adevărul .. . ... . . şi Dimineaţa a trecut, acum, în mandat?TM chestiei minoritare Socienile şi încnetele lor. Sub presiunea tăţii Naţiunilor împotriva guvernelor noastre, ignorându-se faptul că ele au fost cercetate şi dovedite a fi nefondate“. Ei bine, nicieri în declaraţiunile mele nu s’a vorbt şi nu sa amintit măcar un moment de reclamaţîunile minoritarilor cari au fost adresate Societăţii Naţiunilor, reclamaţilor continuăm subscripţia. Dar cititorii cari subscriu acum, — toţi cei cari au subscris după acoperirea sumei de 400.000 lei — au dreptul şi datoria să ne spună In scris: ce destinaţie cred ei că trebue să dăm sumei care va prisosi peste 400.000 lei? Fiecare subscripţie va trebui, deci, însoţită de o scrisoare explicativă. Vom publica, în rezumat, aceste scrisori. Majoritatea — fireşte— va decide. Vom vedea dacă este lovie ca, din acest fond, să se acorde un „premiu Erminescu" sau să se editeze un volum din opera lui Eminescu... Așteptăm deci, sugestiunile cititorilor cari vor subscrie de aci înainte. T. L. NOTE PROFEȚIE averescană In îndreptarea : „intrând in lupta electorală, partidul d-lor Vintilă Brătianu și I. G. Duca va trebui ori să ceară sprijnul guvernului ori să se resemneze si să nu ia 2 la sută din totalul voturilor". Povestea cu paiul şi cu bârna ! ** NU SE POATE spune că liberalii nu sunt oameni prevăzători. Ei protestează astăzi împotriva trimiterei jandarmilor la vatră, gândindu-se cum au să facă alegerile peste patru ani, când vor veni la putere. * OFICIOSUL everescan constată cu filosofie amară că „e greu să lupţi şi să faci politică dacă nu ai la spate pe rege şi pe dorobanţi! adică pe jandarmi. Greu, fireşte, teribil de greu. Decât politică in asemenea condiţiune, mai bine lipsă. Fiindcă, ori o faci, ori n’o faci, tot aia!