Adevěrul, iunie 1929 (Anul 42, nr. 13936-13961)

1929-06-11 / nr. 13945

I . Congresul agricol Contele J. JEZIERSKI delegatul Poloniei r AM la 42. — Mo. 13945 , Mărfi n Iunie 1929 , pagini A­devărul FONDATORI: CONST. MILLE 1897 1920 750 lei pe un an ABONAMENTE : 380 lei pe 6 luni 200 lei pe 3 luni In străinătate dublu LEI 3 BIROURILE: București, Strada Sărindar No. 7-9-11 LEI 3 Centrala: 385/67, 321/73, 316/79, 353/54 TFT FFIlANE ■ Direcjia: 357/72. TELEFOANE. Administrajia 307/69. _______ Provincia: 310/66._______________­ „Viitorul" spune că d. Vaida Voevod tra­tează „in diletant" agitaţiile comuniste. ...In specialist, — serios, grav şi priceput,— nu ştie să le trateze decât d. Guţă Tătărescul Emanciparea evreilor Zece ani dela realizarea reformei Evreii din ţară — evreii pămân­teni, cum îşi zic ei cu predilecţie — sărbătoresc Împlinirea a zece ani de cetăţenie. S’a şi în­plinit un de­ceniu de când o populaţie destul de numeroasă a fost scoasă de sub a­­păsarea unui regim absurd. O poli­tică superstiţioasă credea că evreii sunt primejdioşi prin definiţie, că, odată înzestraţi cu drepturile poli­tice, ei ar avea şi voinţa şi putinţa să subjuge ţara, s’o îngenunche, să-i facă un rău imens. N’am împărtăşit niciodată aceste superstiţii, nu i-am crezut pe evrei nici atât de răi, nici atât de tari ca să constituie o primejdie pentru ţară; dimpotrivă, socotindu-i oa­meni ca toţi oamenii — Idei© destul de simplă şi tot pe atât de exactă — am cerut mereu primirea lor în ce­tăţenia română. Am spus în­tot­deau­na că menţinerea unei numeroase categorii etnice sub regim excep­ţional, este o cauză de nemulţumire şi de tulburare înlăuntru, de iritare şi blam în afară. In acest sens au vorbit oameni ca Manolache Costa­­ke Iepureanu, Petre Carp, Gheor­­ghe Costiţ-Foru şi fiul său C. G. Costa-Foru, G. Panu, V. G. Morţun,­­ G. Miclescu şi atâţia alţii, fără să-l uităm pe Consi­liite al nostru, care o viaţă întreagă a îndurat hula cea mai cruntă şi nici o clipă nu s’a abătut dela convingerea lui fermă. Au trebuit însă decenii pentru ca superstiţia să fie înfrântă. Dar a fost! Marea zguduire mondială, care a adus poporului român împli­nirea visului lui bi-milenar, a reali­zat, odată cu schimbarea cea uriaşă — şi reforma aceasta atât de mo­destă, pe care abia acum o vede toată lumea cât este de modestă. Cine nu zâmbeşte astăzi la gândul că emanciparea evreilor era pre­­zintată în culori atât de îngrozi­toare ? Evreii sărbătoresc a zecea ani­versare a emancipării. Nu e numai sărbătoarea lor; este a ţării întregi, care a scăpat de oprobiul nedrep­tăţii comise în numele ei,o nedrep­tate cu atât mai regretabilă cu cât era absolut inutilă. Primul deceniu a dovedit că pre­zenţa evreilor în sânul societăţii ro­mâne nu implică nici un neajuns pentru ţară. Deceniul următor va face o dovadă şi mai pozitivă : par­ticiparea evreilor la complexul vie­ţii publice le va da prilejul să-şi desvolte mai intens însuşirile spre binele general. Emanciparea evreilor este una din reformele preconizate de „Ade­vărul“ ; ani şi decenii el a propa­gat-o pe aceasta, cum a propagat votul universal şi împroprietărirea ţăranilor, cum a propagat unitatea culturală şi realizarea idealului na­ţional. Constatăm cu mulţumire că el nu s-a înşelat, că lupta lui a fost bună pentru ţară. Şi cei cari scriem astăzi în aceste coloane, sîntem cu atât mai bucuroşi de această constatare: este încă un omagiu pe care-l adu­cem înaintaşilor noştri, cari au lup­tat şi au suferit. Ad.­...... 11*0» • m -----­ NOTE CETIM în Viitorul: „Cu salarii neplătite şi cu vis­­teria goală nu poate guverna nici chiar d. Maniu“. De aia, se vede, şi-a aranjat d. Vintilă Brătianu la plecare defi­citul de şeapte miliarde ! * „NU va fi vacanţă politică !”— declară d. general Moşoiu. ...O fi sau nu, — pentru d-sa este exact acelas lucru ! GLOSE POLITICE... îndrăzneală Mj.m I '■ 1 * '"** Orice s’ar spune, sunt îndrăz­neli cari depăşesc, fie şi în poli­tică, toate limitele permise. Iată cazul d-lui Iov, fost pre­fect averescan de Soroca. Cum a înţeles să administreze d-sa judeţul, în timpul guver­nării averescane, — se ştie. Cum a înţeles să respecte d-sa elemen­tarele drepturi cetăţeneşti, în spe­cial cu ocazia alegerilor, — dea­­semenea este cunoscut. Din punctul de vedere al ban­ditismelor electorale, d-sa ajun­sese unitate de insură şi criteriu de apreciere. Era destul să spui alegeri­i la Iov şi toată lumea era edificată. Or, iată că acest domn se încu­metă să ţină — la Soroca — in­truniri de protestare averescane contra felului cum este adminis­trat judeţul. Vorba lui Moş Ion Codreanu: să întrebi numai pe oameni dacă mai sunt schin­giuiţi, bătuţi, purtaţi pe drumuri şi pe jos zeci de kilometri şi ai şi soluţionat senzul şi succesul întrunirii. Dar îndrăsneala aceasta nu-i cea mai mare şi desigur nici cea din urmă. D. Iov urmăreşte in­discret o refacere a situaţiei sale de la Soroca. Zadarnic insă, orice-ar face nu va reuşi să şteargă amintirea ce­lor făptuite pe când era prefect ! D. I. N. Angelescu A fost o vreme când decenţa impunea tuturor. A fost vremea când până şi cei mai devotaţi li­beralilor, părăsind funcţiile înalte ocupate, nu deveneau liberali ac­tivi decât după un anume răgaz. Am evoluat. Decenţa n’a mai fost luată în­­consideraţie. Oa­meni, cari până’n ajun, ocupaseră înalte situaţii în magistratură de pildă — presupusă a fi ferită de influenţele politice — au trecut deadreptul la clubul liberal. Ca­zul se repetă cu d. I. N. Ange­lescu, fost până deunăzi preşe­dinte de secţie la consiliul legis­lativ şi care, a doua zi după de­misie, a apărut la clubul liberal. Dintr’un anume punct de ve­dere, gestul d-lui dr. Angelescu este tot ce poate fi mai inadmi­sibil. D-sa confirmă astfel ceea ce iniţiaţii ştiau de mult: că în capul secţiei a IlI-a dela Consiliul Le­gislativ n’a funcţionat decât în calitate de reprezentant liberal. Este exact că a urcat treptele acestei înalte demnităţi, după ce fusese secretar general de minis­ter liberal. Aceasta crea cel mult o presumpţie de simpatie pentru liberali. Ceea ce a făcut şi face însă de, când a demisionat,­­ ar­ticolele din Viitorul/ agitaţiile pentru candidaturi la­ Camera de comerţ, etc. — toate acestea do­vedesc că a fost tot timpul libe­ral activ.­­ 1 • -Şi iată pe cine a ales partidul d-lui Brătianu pentru a încre­dinţa instituţiuni, sortite a fi, prin menirea lor, în afară de influen­­ţele politice. Sever CHESTIA ZILEI D-nii Vintilă şi Duca în ArdealUn eveniment de o importanţă mon­dială MIHALACHE Discursul pe care ministrul do­meniilor l-a rostit la deschiderea Congresului internaţional de agri­cultură, i a surprins pe unii. I-a surprins pentru corecta fran­ţuzească în care a fost pronunţat. I-a surprins şi atitudinea degajată, demnă, fără pretenţiozitate, a „în­­văţătoraşului“ de la Topoloveni. Surpriza aceasta a cercurilor cari n’au găsit altă obiecţie împotriva d-lui Mihalache, decât că umblă în port ţărănesc, o înţelegem poate, dar nu o împărtăşim. Noi cunoaştem şi am subliniat de mult, virtuţile de caracter şi apti­tudine ale fostului şef al partidului ţărănesc. Dar mai mult decât atâta, noi ştim că în rândurile ţărănimei se găseşte cel puţin tot atâta inteli­genţă şi desigur mult mai mult bun simţ şi caracter, decât în acele pă­turi ale societăţii noastre, cari pre­tind că lor le revine de la Dumnezeu conducerea politică a acestei ţări şi cari dispreţuiesc valoarea morală a votului ţărănesc. Şi noi mai credem, că chiar dacă­ Mihalache nu ar fi ştiut franţu­zeşte, ci ar fi rostit în bună româ­nească ideile sale, aceasta nu ar fi scăzut nimic din meritele sale, fi­indcă noi nu credem că posesiunea unei limbi străine, este ea singură un titlu care decide de valoarea ui­nui om. Aceasta nu însemnează că nu ne-a părut bine că ministrul dome­niilor a putut vorbi delegaţilor Con­gresului internaţional de agricultu­ră într’o limbă, care, prin uz şi tra­diţie, e limba internaţională, pentru că este cea mai completă şi mai clară. Dar în definitiv şi elegaţii vor fi apreciat mai mult ce a spus ministrul domeniilor... decât cum a spus. E frumos când forma se îm­bină cu fondul, dar primatul este to­tuşi al fondului... ,­­Şi atunci dacă delegaţii, străini s’ar fi arătat sau s’ar arăta sur­prinşi de modul cum s’a prezentat ţăranul­­ Mihalache, nu ne-am mira. Cine ştie ce păreri greşite vor fi a­­vut unii dintre dânşii despre ţăra­nul dela Dunăre. Dar noi românii să ne arătăm surprinşi, nu vedeţi de ce. D. Mihalache a rostit alte discursuri mai mari şi mai profunde decât cel de la deschiderea Congre­sului, care, cu toată frumuseţa gân­dirii şi imaginilor sale, a fost­ îngră­dit de nevoile etichetei. Şi mai pre­sus de toate tăria de caracter, sta­tornicia cu care învăţătorul dda dispreţ al marirei,faţă de omul de jos, — l-au pus într’o lumină altfel favorabilă decât incidentala mani­festaţie dela deschiderea Congresu­l. Brănişteanu N A Z B A T I I FOŞTI, DAR... Oficiosul averescan vorbeşte cu ironie despre miniştrii de azi —„toţi noi şi ne mai foşti“. ...Mai bine aşa, decât­ vechi şi „foşti“ — cum au fost colaboratorii de ieri ai d-lui general Averescu! Kix Topoloveni a dus lupta politică, im- lui internaţional, unde n’a cheltuit, potriva tuturor puternicilor cari au căutat să-l doboare, cu arma, ca­­omniei uneori, adesea cu ridicolul n’a putut cheltui, decât bironul inte­ligenţei­ şi capacităţii sale. Dar vroim să ne declarăm mulţu­miţi, dacă laudele pe cari delegaţii străini le aduc ministrului domenii­lor, au convins pe unii, au umplut de mândrie pe alţii şi au gonit poa­te roşiaţa ruşinei în obrajii detrac­torilor săi de em­. D. Mihalache nu se va schimba pentru aceasta, dar ar fi un rezultat fericit dacă întâmplarea de la Con­gresul internaţional agricol va adu­ce o cât de mică îmblânzire, o mai mare doză de scrupul în metodele de luptă cari înveninează viaţa noa­stră publică. Imensele mulţimi cari ii întâmpină pretutindeni 3 D. I. MIHALACHE E ț Vi­i'/’.. .5* ' Vi/v 1 CÂRTI NOUI de SERBAN CIOCULESCU „Lauda Somnului“, de Lucianu,aff9l) „Leagăn de cântece“, de N. Davidescu2) Cina cea de taină“, de Camil Baltazar? 9» magnifica civilizaţie romană, ple­cată din tabăra naţionalismului or­todox şi mistic, formula emina­mente roesleriană, nu e lipsită de picanterie, ci de seriozitate; o citez ca titlu de document. Preliminariul acesta era strict necesar, pentru a disocia categoric nevalabilitatea u­­nor teorii embrionare și nedovedite, de poezia autentică a d-lui Lucian Blaga. Ultima plachetă a poetului este, dacă nu cea mai reuşită, desigur tenticitate şi prestigiu. Unul din co-­­cea mai interesantă, prin unitate miieii acestui obscurantism, a pro-jinterioară. Poezia d-lui L. Blagăi a nunţat chiar" expresia tinistă", plină de dispreţ­­. Colecţia „Gândirea“, Cartea Ro­mânească,­1929. s­iS., Cartea Românească, 1929. 3.­Ancora, Benvenisti, 1929. „ . legenda la- .evoluat, dela imagismul initial,/care1 ~'x pentru la facht succesul .Poemelor tu iminii", la o atitudine metafizică, prin care se conferă autorului,­­un loc bine conturat­ în lirica noastră. D. Blaga este astăzi, prin excelen­ţă, poetul neliniştei­­ metafizice a M îpr.­In eseistica noastră, poetul Lu­cian Blaga reprezintă o poziţie de vagă metafizică germanică, iar în filozofia culturii noastre, o inaccep­tabilă atitudine lansată cu formula: „revolta fondului nostru nelatin". O întreagă şcoală, de altfel, reac­ţionează de câtăva vreme împotri­va concepţiei clasice a originei noastre, cu tendinţa de a ne adânci în vaga preistorie daco-geto-ilirică, crezând că astfel autohtonia nea­mului românesc ar câştiga în au­r..-wrr I ‘f unei părţi din tânăra generaţie. J Prin aceasta este, într’adevăr, re­prezentativ. Nu e mai puţin adevă-­ rat însă, că aci, ca şi în eseistica d-sale, influenţa germană îl stăpâ­neşte, îl domină. Poemele mai isbutite sunt micile lied-uri, de astă dată e drept, nu­m erotice ca acelea ale lui Eminescu sau Iosif, ci metafizice. PERSPECTIVĂ Noapte. Sub sfere, sub marile, monadele dorm. Lumi comprimate, lacrimi fără de sunet in spaţiu — monadele dorm. Mişcarea lor — lauda somnului. O poezie ca aceasta, se integrea­ză minunat liricei germanice. Ace­laş lucru despre NOAPTE, EXTATICA Adânc, subt bătrânele verzile zodii — se trag zăvoarele, se ’nchid fântânile. Aşeazădi­­n cruce Gândiţi şi mâinile. Stele ^curgând Nei spală ţărânile. Admirabil comentar la cunoscuta |$Slptur&|a maestrului Brâncuşi, este .Pasărea Sfântă". Contradictorie îmi pare dorinţa poetului de a lega transcendentul cu etnicul şi naţionalul. De pildă lo­calizarea unor „cocoşi apocalip­tici“ în „sate româneşti“. (Peisaj transcendent). Sau existenţa ante­rioară a poetului. Acum o mie de ani cronicar eram aici unui noroc schimbăcios, mecanică de ritmuri, rime, alitera­ţii şi muzicalitate ieftină. Cititorul mijlociu şi comun inse­­rează poezia, tuturor succedantelor de plăcere fizică­ şi sensorială, care repauzează organismul animal. A­­sociaţia străveche dintre muzică şi poezie porneşte tocmai din necesi­tăţile adânc fiziologice ale omului. Arta are astfel la origine mobile inferioare, puternic înfipte în ma­terie; ea nu este, în stare de natu­ră, ci devine, prin neîncetată subli­mare şi ardere. Concepţia idealis­tă a artei se întemeiază pe intelec­­tualizarea mijloacelor artistice, în scopul de neîncetată purificare a producţiei brute. Acel „cuvânt legat in aur ca’ntr’un inel o piatră", de care vorbeşte undeva d. N. Davidescu (p. 97), este însăşi arta, fruct târzielnic de civilizaţie coap­tă. Subt acest unghiu trebue jude­cată poezia d-lui N. Davidescu, când! înfăşură-o ’n Semeţe de nea, Ca să-şi caute crinii Graţia ’n ea. (p. 57). Leagăn de cântece" e într’ade­văr o somptuoasă înfăşurare a fe­meii în liniile de savantă curbură a gândului, o îmbrăţişare cerebrală, mai mângâioasă şi strânsă decât a trupurilor. ★ „Cina cea de taină" e o antolo­gie, un „florilej“ al poeziei d-lui Camil Baltazar. Regăsim aci fără ordine cronologică, poeme din „Ve­cernii“ (1923), „Reculegeri în ne­murirea ta“ (1925), „Biblice“ (1926) şi câteva inedite. „Flaute de mătase“ şi „Strigări trupeşti lângă glesne“, nu sunt însă reprezentate, antologia e aşa dar incomplectă. O dovadă mai mult, că nu totdeauna creatorul este cel mai bun scon­ast al operei sale. Cu toate acestea, imagina poe­ziei d-lui Baltazar apare aci în pu­ritatea ei desăvârşită. Şi nici nu putea fi altfel, pentru că d. Balta­zar e ca un isvor curat de poezie fluentă. Cuvântul aplica­t lui Lamartine. ) (CONTINUAREA IN PAGINA II-a cronicar- român fugit spre miazănoapte. (In jocul întoarcerii). Ceiace dovedeşte că totul este posibil, chiar jocul la bursa naţio­nală a transcendentului. Ancorată de contingentele pseudo-doctrinare ale „Gândirii“, metafizica, suprema avântare a intelectului, se sbate ca Prometeu înlănţuit. ★ Un interesant ciclu de poeme mici este „Leagăn de cântece“ de d. N. Davidescu. Poetul, altă dată bau­­delairian („Inscripţii“) dovedeşte, cu fiecare volum nou, o maturitate gravă, şi disciplină. D. N. Davides­cu se situiază printre rarii noştri fiindcă uneori aminteşte cerebrali, pentru cari poezia nu este altceva decât o operaţie inte­lectuală, de luciditate înaltă. Poezia, în accepţie curentă,­­ se confundă prea adesea cu sensible­­m­a, sentimentalismul şi confecţia mental anacreontic sau, în poezia alexandrină, rafina­genere, Nori! închipuiţi rochii Pe trupul ei cald; Flori! împrospătaţi ochii ' Ei de smarald. linii Astăzi, la Arad, are loc desvălui­­rea busturilor lui Gh. Coşbuc şi A. D. Xenopol. Pânzele vor cădea şi, în faţa chipurilor cioplite în piatră dură, vor fi amintite faptele de cul­tură ale celor doi mari morţi. Nu este numai u­n joc capricios al Întâmplării faptul că , în aceiaşi zi, în acelaş oraş transcarpatin — se aşează pe un soclu bustul lui Coş­­buc şi pe altul — bustul lui Xenopol. E­ste ceva mai mult decât atât.... Căci între tomurile de istorie ale unuia şi­ cărţile de stihuri ale celuilalt, un fir de unire există. Au fost amândoi poeţii­ trecutului acestui pământ. Şi dacă unul a închis acest trecut în rit­mul poeziei pure, celalt i-a dat toată epica amploare din Istoria Româ­nilor. Intrio epocă în care ştiinţa isto­rică se rătăcia, aci, în cele dintâiu ale ei dibuiri, — Xenopol găsi în erudiţie, în talentul şi in­sacra lui pasiune forţa necesară ca să dea la iveală acel monument uriaş — care este opera sa de istoric. Sub un con­­deiu atent şi totuşi inspirat, precis şi totuşi avântat, — Xenopol ştiu să ridice — din colbul documentelor CARHETUL NOSTRU DOUA BUSTURI necercetate încă, din tăcerea vechi­lor mănăstiri, din taina gropniţelor glorioase şi uitate — figurile impre­sionante ale veacurilor apuse, întâm­plările cutremurătoare ale acelor vremi. Istoria — aşa cum a scris-o el— este mai mult decât un studiu: este o epopee. In chenarele filelor, se ivesc chipurile surâzătoare, blajine sau triste ale domniţelor, profilurile crunte sau înseninate ale domnilor. Războaele se desfăşoară în negrul tiparului — şi, printre rându­ri, a­pare purpură sângelui risipit. Ca un acjiun£ şi trimiterea lor la locul de magician, din nimic, din uitare, din­tr’un hrisov, Xenopol ştie să învie o lume, să ne-o înfăţişeze. ... Alături de bustul său, Aradul va avea bustul lui Coşbuc. Intr’o vreme când poezia, covârşită de ma­rea tristeţe eminesciană, lâncezia, — Coşbuc a făcut să răsune chiotul de voe bună al ţăranului. A ştiut să dea glas şi durerii lui adevărate. Precum a ştiut să cânte şi trecutul minunat, din care îşi trag mândra lor obâr­şie multe din stările de azi. Doi poeţi ai trecutului — doi mari, fanatici iubitori ai pământului. T. B. Soluţia chestiei reparaţiilor Semnarea raportului de către ex­perţii însărcinaţi cu studierea ches­tiei reparaţiilor şi cu revizuirea pla­nului Dawes este un eveniment de o imensă importanţă. Fără exage­rare se poate spune că întrece Lo­carno sau mai exact că va permite ca Locarno să înceapă cu adevărat. Pentru a aprecia marea însemnă­tate a faptului trebue arătat că, de data aceasta, problema reparaţiilor, poate fi socotită ca definitiv re­­zolvită- Problema aceasta care, după cum se ştie, a tulburat adânc Eu­ropa, care a dus la ocuparea Ru­­hrului şi era cât pa ce să ducă la un nou răzbel; — va fi, graţie acor­­dului realizat la Paris, scos din do­meniul discuţiilor şi al controver­selor. Politica franco-gen­ană, deba­rasată de grava neînţelegere asupra reparaţiilor, va putea să se îndru­­meze spre o apropiere din ce în ce mai strânsă. D- Briand triumfă şi desigur că, a­­vând calea netezită, va căuta de aci în­colo să dea acţiunii sale de priete­nie faţă de Germania o notă mai pronunţată. Nu e exclus ca, în urma ratifică­rii raportului experţilor, Renania să fie complect evacuată. Urmările pentru Europa întreagă nu vor întârzia fără îndoială să se arate. Ele nu pot fi decât bune. In cercurile financiare din lumea întreagă se aştepta cu nerăbdare încheerea negocierilor din Paris. Cre­dinţa generală era că un rezultat favorabil va face ca bursele, — de­venite mai optim­iste, — să capete însufleţire şi să aducă animaţie şi in viaţa creditelor şi a emisiunii lor de capitaluri­ In direcţia aceasta s’au legat peste tot mari speranţe. Nu ştim dacă ele se vor şi realiza imediat, dar un lucru e sigur, că acordul dela Paris nu va întârzia­ să producă efecte excelente. Nu este posibil ca forţele bancare şi capita­liste ale ţărilor înaintate să nu tra­­ducă siguranţa ce vor resimţi, în urma lichidării chestiei reparaţiilor, prin optimism şi prin elan în afaceri. Ceva din această bună dispoziţie acelor tari financiarmente se va manifesta poate şi în direcţia noastră. Este adevărat că planul Young — denumit astfel după preşedintele Comisiei experţilor, — va trebui abia aprobat de guverne şi, apoi, vatifit­cat de Parlamentele respective. Dar atât aprobarea, cât şi ratificarea sunt absolut sigure. Nici un guvern nu va avea curajul să respingă ra­portul sau să schimbe ceva dintr’ân­­sul. In Franţa, acceptarea planului este in afară de orice discuţie. De asemenea în Germania, cu toată opo­ziţia înverşunată a naţionaliştilor, Planul Young, ratificat şi intrat în vigoare, va influenţa, credem, şi Statele­ Unite care, văzând Europa mai unită, va ceda din intrasigența ei în chestia datoriilor de război. Nu prezicem. Nici nu suntem en­tuziaşti, cum au poate aerul cela de sus. Consecințele acordului de la Paris nu pot fi altele decât cele ex­puse aci- Nu trebue uitat că chiar d. Poincaré — acest „chiar“ repre­­zintă tot trecutul care a dus la Ruhr — a declarat în repetite rânduri, că, dacă experţii se înţeleg şi chestia reparaţiilor se rezolvă acum, se va deschide o nouă eră între Franţa şi Germania şi, printr’însa, pentru Eu­ropa. Considerentele noastre din artico­lul de faţă nu sunt altceva decât lămurirea declarațiunilor d-lui Po­incaré.­z. Doctrina Asistenţei sociale de Stat de JEAN BART Biserica organizează şi conduce pe săracii lor. Cei care vagabondau fără domiciliu, erau trimişi în co­muna natală. Dar toate aceste pres-­ cripţii rămâneau literă moartă, din lipsă de fonduri comunale. Pe la 1600 se încep’r-­ă în Franţa, o măsură radicală. Se creiază, la Paris spitalul săracilor închişi —a un fel de depozit de cerşitori. Mai târziu, Ludovic al XIV ho­tărăşte înfiinţarea, în toate oraşele, a unor asemenea aşezăminte, care­ aveau mai mult un caracter peni­tenciar decât de asistenţă socială. Distincţia dintre adevăraţii ne­voiaşi, care trebuiau ajutaţi, şi cei cari trăiau din meseria cerşitoriei, era foarte vagă; justiţia se ocupa mai mult decât asistenţa socială de combaterea­ acestei plăgi sociale. Statul ia măsuri represive din ce în ce mai severe, fără a merge până la cauzele răului, pentru a se lua măsuri preventive. ★ Numai în secolul al XVIII-lea marii cugetători ai Franţei aduc o doctrină nouă în materie de asis­tenţă socială. Marii teoreticiani ai drepturilor omului — mai cu sea­mă J. J. Rousseau şi Montesquieu— declară obligativitatea statului de a se îngriji de viaţa fiecărui cetă­ţean, asigurându-i existenţa. Principiile şi mijloacele de stat încep a se modifica sub influenţa opiniei şi a nouilor curente de idei. Numai represiunea nu poate stâr­pi cerşitoria şi mizeria. Ajutorul prin muncă este necesar pentru a susţine pe cei­ ce cad în mizerie. Cei bolnavi şi inapţi de muncă tre­bue lecuiţi şi întreţinuţi. Cei cari pot munci trebue opriţi dela cerşit. Cu toate că guvernele, la înce­put, nu adoptă în totul aceste ve­deri, pentru a nu creia o obligaţie — ' — ...... nn . ,« întreaga operă de ocrotire socială pe tot timpul evului mediu în toate ţările din Europa. In numele căror principii intervi­ne Statul şi ajunge să dislocuiască biserica din domeniul asistentei so­ciale ? De­sigur, nu sentimente altruiste au inspirat guvernele de a interve­ni. Mizeria — după cum arată Ana­­tole Weber — imensa caliciune, în­treţinută în mare parte de caritatea creştină, începe să fie socotită ca un pericol pentru stabilitatea ordi­­nei sociale. Se impunea o metodă pentru a înfrâna obiceiul răspândit al cerşi­­toriei şi vagabondajului. Se iau măsuri represive în con­tra cerşitorilor, ca şi împotriva ce­lorlalte elemente sociale care ame­ninţau regimul stabilit. In Franţa şi în Anglia, încă de prin secolul al 15-lea, apar legi spe­ciale împotriva cerşitoriei. Munca obligatorie, pedepse corporale, o­­prirea pomenilor, fac să micşoreze numărul cerşitorilor apţi de muncă. Dar ce se face cu cei adevăraţi ne­voiaşi, care nu-şi pot câştiga pâi­nea prin muncă? Erau două soluţii. Ridicarea cer­­şitorilor din centrele mari, unde se origină, pentru a fi întreţinuţi in ospicii locale, sau cantonarea lor în mari colonii de cerşitori. Din acea vreme, ne-a rămas un document interesant : comuna Pa­ris dă o ordonanţă în 1596, prin ca­re hotărăşte ca toţi cerşitorii şi va­gabonzii care nu sunt din Paris, să părăsească oraşul. Cei care vor fi găsiţi după 24 de ore de la afişarea ordonanţei, vor fi spânzuraţi fără judecată. Diferite ordonanţe regale obligau comunele de a păstra şi întreţine (Citiţi continuarea în pagi­n­a)

Next