Adevěrul, iunie 1929 (Anul 42, nr. 13936-13961)
1929-06-11 / nr. 13945
I . Congresul agricol Contele J. JEZIERSKI delegatul Poloniei r AM la 42. — Mo. 13945 , Mărfi n Iunie 1929 , pagini Adevărul FONDATORI: CONST. MILLE 1897 1920 750 lei pe un an ABONAMENTE : 380 lei pe 6 luni 200 lei pe 3 luni In străinătate dublu LEI 3 BIROURILE: București, Strada Sărindar No. 7-9-11 LEI 3 Centrala: 385/67, 321/73, 316/79, 353/54 TFT FFIlANE ■ Direcjia: 357/72. TELEFOANE. Administrajia 307/69. _______ Provincia: 310/66._______________ „Viitorul" spune că d. Vaida Voevod tratează „in diletant" agitaţiile comuniste. ...In specialist, — serios, grav şi priceput,— nu ştie să le trateze decât d. Guţă Tătărescul Emanciparea evreilor Zece ani dela realizarea reformei Evreii din ţară — evreii pământeni, cum îşi zic ei cu predilecţie — sărbătoresc Împlinirea a zece ani de cetăţenie. S’a şi înplinit un deceniu de când o populaţie destul de numeroasă a fost scoasă de sub apăsarea unui regim absurd. O politică superstiţioasă credea că evreii sunt primejdioşi prin definiţie, că, odată înzestraţi cu drepturile politice, ei ar avea şi voinţa şi putinţa să subjuge ţara, s’o îngenunche, să-i facă un rău imens. N’am împărtăşit niciodată aceste superstiţii, nu i-am crezut pe evrei nici atât de răi, nici atât de tari ca să constituie o primejdie pentru ţară; dimpotrivă, socotindu-i oameni ca toţi oamenii — Idei© destul de simplă şi tot pe atât de exactă — am cerut mereu primirea lor în cetăţenia română. Am spus întotdeauna că menţinerea unei numeroase categorii etnice sub regim excepţional, este o cauză de nemulţumire şi de tulburare înlăuntru, de iritare şi blam în afară. In acest sens au vorbit oameni ca Manolache Costake Iepureanu, Petre Carp, Gheorghe Costiţ-Foru şi fiul său C. G. Costa-Foru, G. Panu, V. G. Morţun, G. Miclescu şi atâţia alţii, fără să-l uităm pe Consiliite al nostru, care o viaţă întreagă a îndurat hula cea mai cruntă şi nici o clipă nu s’a abătut dela convingerea lui fermă. Au trebuit însă decenii pentru ca superstiţia să fie înfrântă. Dar a fost! Marea zguduire mondială, care a adus poporului român împlinirea visului lui bi-milenar, a realizat, odată cu schimbarea cea uriaşă — şi reforma aceasta atât de modestă, pe care abia acum o vede toată lumea cât este de modestă. Cine nu zâmbeşte astăzi la gândul că emanciparea evreilor era prezintată în culori atât de îngrozitoare ? Evreii sărbătoresc a zecea aniversare a emancipării. Nu e numai sărbătoarea lor; este a ţării întregi, care a scăpat de oprobiul nedreptăţii comise în numele ei,o nedreptate cu atât mai regretabilă cu cât era absolut inutilă. Primul deceniu a dovedit că prezenţa evreilor în sânul societăţii române nu implică nici un neajuns pentru ţară. Deceniul următor va face o dovadă şi mai pozitivă : participarea evreilor la complexul vieţii publice le va da prilejul să-şi desvolte mai intens însuşirile spre binele general. Emanciparea evreilor este una din reformele preconizate de „Adevărul“ ; ani şi decenii el a propagat-o pe aceasta, cum a propagat votul universal şi împroprietărirea ţăranilor, cum a propagat unitatea culturală şi realizarea idealului naţional. Constatăm cu mulţumire că el nu s-a înşelat, că lupta lui a fost bună pentru ţară. Şi cei cari scriem astăzi în aceste coloane, sîntem cu atât mai bucuroşi de această constatare: este încă un omagiu pe care-l aducem înaintaşilor noştri, cari au luptat şi au suferit. Ad....... 11*0» • m ----- NOTE CETIM în Viitorul: „Cu salarii neplătite şi cu visteria goală nu poate guverna nici chiar d. Maniu“. De aia, se vede, şi-a aranjat d. Vintilă Brătianu la plecare deficitul de şeapte miliarde ! * „NU va fi vacanţă politică !”— declară d. general Moşoiu. ...O fi sau nu, — pentru d-sa este exact acelas lucru ! GLOSE POLITICE... îndrăzneală Mj.m I '■ 1 * '"** Orice s’ar spune, sunt îndrăzneli cari depăşesc, fie şi în politică, toate limitele permise. Iată cazul d-lui Iov, fost prefect averescan de Soroca. Cum a înţeles să administreze d-sa judeţul, în timpul guvernării averescane, — se ştie. Cum a înţeles să respecte d-sa elementarele drepturi cetăţeneşti, în special cu ocazia alegerilor, — deasemenea este cunoscut. Din punctul de vedere al banditismelor electorale, d-sa ajunsese unitate de insură şi criteriu de apreciere. Era destul să spui alegerii la Iov şi toată lumea era edificată. Or, iată că acest domn se încumetă să ţină — la Soroca — intruniri de protestare averescane contra felului cum este administrat judeţul. Vorba lui Moş Ion Codreanu: să întrebi numai pe oameni dacă mai sunt schingiuiţi, bătuţi, purtaţi pe drumuri şi pe jos zeci de kilometri şi ai şi soluţionat senzul şi succesul întrunirii. Dar îndrăsneala aceasta nu-i cea mai mare şi desigur nici cea din urmă. D. Iov urmăreşte indiscret o refacere a situaţiei sale de la Soroca. Zadarnic insă, orice-ar face nu va reuşi să şteargă amintirea celor făptuite pe când era prefect ! D. I. N. Angelescu A fost o vreme când decenţa impunea tuturor. A fost vremea când până şi cei mai devotaţi liberalilor, părăsind funcţiile înalte ocupate, nu deveneau liberali activi decât după un anume răgaz. Am evoluat. Decenţa n’a mai fost luată înconsideraţie. Oameni, cari până’n ajun, ocupaseră înalte situaţii în magistratură de pildă — presupusă a fi ferită de influenţele politice — au trecut deadreptul la clubul liberal. Cazul se repetă cu d. I. N. Angelescu, fost până deunăzi preşedinte de secţie la consiliul legislativ şi care, a doua zi după demisie, a apărut la clubul liberal. Dintr’un anume punct de vedere, gestul d-lui dr. Angelescu este tot ce poate fi mai inadmisibil. D-sa confirmă astfel ceea ce iniţiaţii ştiau de mult: că în capul secţiei a IlI-a dela Consiliul Legislativ n’a funcţionat decât în calitate de reprezentant liberal. Este exact că a urcat treptele acestei înalte demnităţi, după ce fusese secretar general de minister liberal. Aceasta crea cel mult o presumpţie de simpatie pentru liberali. Ceea ce a făcut şi face însă de, când a demisionat, articolele din Viitorul/ agitaţiile pentru candidaturi la Camera de comerţ, etc. — toate acestea dovedesc că a fost tot timpul liberal activ. 1 • -Şi iată pe cine a ales partidul d-lui Brătianu pentru a încredinţa instituţiuni, sortite a fi, prin menirea lor, în afară de influenţele politice. Sever CHESTIA ZILEI D-nii Vintilă şi Duca în ArdealUn eveniment de o importanţă mondială MIHALACHE Discursul pe care ministrul domeniilor l-a rostit la deschiderea Congresului internaţional de agricultură, i a surprins pe unii. I-a surprins pentru corecta franţuzească în care a fost pronunţat. I-a surprins şi atitudinea degajată, demnă, fără pretenţiozitate, a „învăţătoraşului“ de la Topoloveni. Surpriza aceasta a cercurilor cari n’au găsit altă obiecţie împotriva d-lui Mihalache, decât că umblă în port ţărănesc, o înţelegem poate, dar nu o împărtăşim. Noi cunoaştem şi am subliniat de mult, virtuţile de caracter şi aptitudine ale fostului şef al partidului ţărănesc. Dar mai mult decât atâta, noi ştim că în rândurile ţărănimei se găseşte cel puţin tot atâta inteligenţă şi desigur mult mai mult bun simţ şi caracter, decât în acele pături ale societăţii noastre, cari pretind că lor le revine de la Dumnezeu conducerea politică a acestei ţări şi cari dispreţuiesc valoarea morală a votului ţărănesc. Şi noi mai credem, că chiar dacă Mihalache nu ar fi ştiut franţuzeşte, ci ar fi rostit în bună românească ideile sale, aceasta nu ar fi scăzut nimic din meritele sale, fiindcă noi nu credem că posesiunea unei limbi străine, este ea singură un titlu care decide de valoarea uinui om. Aceasta nu însemnează că nu ne-a părut bine că ministrul domeniilor a putut vorbi delegaţilor Congresului internaţional de agricultură într’o limbă, care, prin uz şi tradiţie, e limba internaţională, pentru că este cea mai completă şi mai clară. Dar în definitiv şi elegaţii vor fi apreciat mai mult ce a spus ministrul domeniilor... decât cum a spus. E frumos când forma se îmbină cu fondul, dar primatul este totuşi al fondului... ,Şi atunci dacă delegaţii, străini s’ar fi arătat sau s’ar arăta surprinşi de modul cum s’a prezentat ţăranul Mihalache, nu ne-am mira. Cine ştie ce păreri greşite vor fi avut unii dintre dânşii despre ţăranul dela Dunăre. Dar noi românii să ne arătăm surprinşi, nu vedeţi de ce. D. Mihalache a rostit alte discursuri mai mari şi mai profunde decât cel de la deschiderea Congresului, care, cu toată frumuseţa gândirii şi imaginilor sale, a fost îngrădit de nevoile etichetei. Şi mai presus de toate tăria de caracter, statornicia cu care învăţătorul dda dispreţ al marirei,faţă de omul de jos, — l-au pus într’o lumină altfel favorabilă decât incidentala manifestaţie dela deschiderea Congresul. Brănişteanu N A Z B A T I I FOŞTI, DAR... Oficiosul averescan vorbeşte cu ironie despre miniştrii de azi —„toţi noi şi ne mai foşti“. ...Mai bine aşa, decât vechi şi „foşti“ — cum au fost colaboratorii de ieri ai d-lui general Averescu! Kix Topoloveni a dus lupta politică, im- lui internaţional, unde n’a cheltuit, potriva tuturor puternicilor cari au căutat să-l doboare, cu arma, caomniei uneori, adesea cu ridicolul n’a putut cheltui, decât bironul inteligenţei şi capacităţii sale. Dar vroim să ne declarăm mulţumiţi, dacă laudele pe cari delegaţii străini le aduc ministrului domeniilor, au convins pe unii, au umplut de mândrie pe alţii şi au gonit poate roşiaţa ruşinei în obrajii detractorilor săi de em. D. Mihalache nu se va schimba pentru aceasta, dar ar fi un rezultat fericit dacă întâmplarea de la Congresul internaţional agricol va aduce o cât de mică îmblânzire, o mai mare doză de scrupul în metodele de luptă cari înveninează viaţa noastră publică. Imensele mulţimi cari ii întâmpină pretutindeni 3 D. I. MIHALACHE E ț Vii'/’.. .5* ' Vi/v 1 CÂRTI NOUI de SERBAN CIOCULESCU „Lauda Somnului“, de Lucianu,aff9l) „Leagăn de cântece“, de N. Davidescu2) Cina cea de taină“, de Camil Baltazar? 9» magnifica civilizaţie romană, plecată din tabăra naţionalismului ortodox şi mistic, formula eminamente roesleriană, nu e lipsită de picanterie, ci de seriozitate; o citez ca titlu de document. Preliminariul acesta era strict necesar, pentru a disocia categoric nevalabilitatea unor teorii embrionare și nedovedite, de poezia autentică a d-lui Lucian Blaga. Ultima plachetă a poetului este, dacă nu cea mai reuşită, desigur tenticitate şi prestigiu. Unul din co-cea mai interesantă, prin unitate miieii acestui obscurantism, a pro-jinterioară. Poezia d-lui L. Blagăi a nunţat chiar" expresia tinistă", plină de dispreţ. Colecţia „Gândirea“, Cartea Românească,1929. siS., Cartea Românească, 1929. 3.Ancora, Benvenisti, 1929. „ . legenda la- .evoluat, dela imagismul initial,/care1 ~'x pentru la facht succesul .Poemelor tu iminii", la o atitudine metafizică, prin care se conferă autorului,un loc bine conturat în lirica noastră. D. Blaga este astăzi, prin excelenţă, poetul neliniştei metafizice a M îpr.In eseistica noastră, poetul Lucian Blaga reprezintă o poziţie de vagă metafizică germanică, iar în filozofia culturii noastre, o inacceptabilă atitudine lansată cu formula: „revolta fondului nostru nelatin". O întreagă şcoală, de altfel, reacţionează de câtăva vreme împotriva concepţiei clasice a originei noastre, cu tendinţa de a ne adânci în vaga preistorie daco-geto-ilirică, crezând că astfel autohtonia neamului românesc ar câştiga în aur..-wrr I ‘f unei părţi din tânăra generaţie. J Prin aceasta este, într’adevăr, reprezentativ. Nu e mai puţin adevă- rat însă, că aci, ca şi în eseistica d-sale, influenţa germană îl stăpâneşte, îl domină. Poemele mai isbutite sunt micile lied-uri, de astă dată e drept, num erotice ca acelea ale lui Eminescu sau Iosif, ci metafizice. PERSPECTIVĂ Noapte. Sub sfere, sub marile, monadele dorm. Lumi comprimate, lacrimi fără de sunet in spaţiu — monadele dorm. Mişcarea lor — lauda somnului. O poezie ca aceasta, se integrează minunat liricei germanice. Acelaş lucru despre NOAPTE, EXTATICA Adânc, subt bătrânele verzile zodii — se trag zăvoarele, se ’nchid fântânile. Aşeazădin cruce Gândiţi şi mâinile. Stele ^curgând Nei spală ţărânile. Admirabil comentar la cunoscuta |$Slptur&|a maestrului Brâncuşi, este .Pasărea Sfântă". Contradictorie îmi pare dorinţa poetului de a lega transcendentul cu etnicul şi naţionalul. De pildă localizarea unor „cocoşi apocaliptici“ în „sate româneşti“. (Peisaj transcendent). Sau existenţa anterioară a poetului. Acum o mie de ani cronicar eram aici unui noroc schimbăcios, mecanică de ritmuri, rime, aliteraţii şi muzicalitate ieftină. Cititorul mijlociu şi comun inserează poezia, tuturor succedantelor de plăcere fizică şi sensorială, care repauzează organismul animal. Asociaţia străveche dintre muzică şi poezie porneşte tocmai din necesităţile adânc fiziologice ale omului. Arta are astfel la origine mobile inferioare, puternic înfipte în materie; ea nu este, în stare de natură, ci devine, prin neîncetată sublimare şi ardere. Concepţia idealistă a artei se întemeiază pe intelectualizarea mijloacelor artistice, în scopul de neîncetată purificare a producţiei brute. Acel „cuvânt legat in aur ca’ntr’un inel o piatră", de care vorbeşte undeva d. N. Davidescu (p. 97), este însăşi arta, fruct târzielnic de civilizaţie coaptă. Subt acest unghiu trebue judecată poezia d-lui N. Davidescu, când! înfăşură-o ’n Semeţe de nea, Ca să-şi caute crinii Graţia ’n ea. (p. 57). Leagăn de cântece" e într’adevăr o somptuoasă înfăşurare a femeii în liniile de savantă curbură a gândului, o îmbrăţişare cerebrală, mai mângâioasă şi strânsă decât a trupurilor. ★ „Cina cea de taină" e o antologie, un „florilej“ al poeziei d-lui Camil Baltazar. Regăsim aci fără ordine cronologică, poeme din „Vecernii“ (1923), „Reculegeri în nemurirea ta“ (1925), „Biblice“ (1926) şi câteva inedite. „Flaute de mătase“ şi „Strigări trupeşti lângă glesne“, nu sunt însă reprezentate, antologia e aşa dar incomplectă. O dovadă mai mult, că nu totdeauna creatorul este cel mai bun sconast al operei sale. Cu toate acestea, imagina poeziei d-lui Baltazar apare aci în puritatea ei desăvârşită. Şi nici nu putea fi altfel, pentru că d. Baltazar e ca un isvor curat de poezie fluentă. Cuvântul aplicat lui Lamartine. ) (CONTINUAREA IN PAGINA II-a cronicar- român fugit spre miazănoapte. (In jocul întoarcerii). Ceiace dovedeşte că totul este posibil, chiar jocul la bursa naţională a transcendentului. Ancorată de contingentele pseudo-doctrinare ale „Gândirii“, metafizica, suprema avântare a intelectului, se sbate ca Prometeu înlănţuit. ★ Un interesant ciclu de poeme mici este „Leagăn de cântece“ de d. N. Davidescu. Poetul, altă dată baudelairian („Inscripţii“) dovedeşte, cu fiecare volum nou, o maturitate gravă, şi disciplină. D. N. Davidescu se situiază printre rarii noştri fiindcă uneori aminteşte cerebrali, pentru cari poezia nu este altceva decât o operaţie intelectuală, de luciditate înaltă. Poezia, în accepţie curentă, se confundă prea adesea cu sensiblema, sentimentalismul şi confecţia mental anacreontic sau, în poezia alexandrină, rafinagenere, Nori! închipuiţi rochii Pe trupul ei cald; Flori! împrospătaţi ochii ' Ei de smarald. linii Astăzi, la Arad, are loc desvăluirea busturilor lui Gh. Coşbuc şi A. D. Xenopol. Pânzele vor cădea şi, în faţa chipurilor cioplite în piatră dură, vor fi amintite faptele de cultură ale celor doi mari morţi. Nu este numai un joc capricios al Întâmplării faptul că , în aceiaşi zi, în acelaş oraş transcarpatin — se aşează pe un soclu bustul lui Coşbuc şi pe altul — bustul lui Xenopol. Este ceva mai mult decât atât.... Căci între tomurile de istorie ale unuia şi cărţile de stihuri ale celuilalt, un fir de unire există. Au fost amândoi poeţii trecutului acestui pământ. Şi dacă unul a închis acest trecut în ritmul poeziei pure, celalt i-a dat toată epica amploare din Istoria Românilor. Intrio epocă în care ştiinţa istorică se rătăcia, aci, în cele dintâiu ale ei dibuiri, — Xenopol găsi în erudiţie, în talentul şi insacra lui pasiune forţa necesară ca să dea la iveală acel monument uriaş — care este opera sa de istoric. Sub un condeiu atent şi totuşi inspirat, precis şi totuşi avântat, — Xenopol ştiu să ridice — din colbul documentelor CARHETUL NOSTRU DOUA BUSTURI necercetate încă, din tăcerea vechilor mănăstiri, din taina gropniţelor glorioase şi uitate — figurile impresionante ale veacurilor apuse, întâmplările cutremurătoare ale acelor vremi. Istoria — aşa cum a scris-o el— este mai mult decât un studiu: este o epopee. In chenarele filelor, se ivesc chipurile surâzătoare, blajine sau triste ale domniţelor, profilurile crunte sau înseninate ale domnilor. Războaele se desfăşoară în negrul tiparului — şi, printre rânduri, apare purpură sângelui risipit. Ca un acjiun£ şi trimiterea lor la locul de magician, din nimic, din uitare, dintr’un hrisov, Xenopol ştie să învie o lume, să ne-o înfăţişeze. ... Alături de bustul său, Aradul va avea bustul lui Coşbuc. Intr’o vreme când poezia, covârşită de marea tristeţe eminesciană, lâncezia, — Coşbuc a făcut să răsune chiotul de voe bună al ţăranului. A ştiut să dea glas şi durerii lui adevărate. Precum a ştiut să cânte şi trecutul minunat, din care îşi trag mândra lor obârşie multe din stările de azi. Doi poeţi ai trecutului — doi mari, fanatici iubitori ai pământului. T. B. Soluţia chestiei reparaţiilor Semnarea raportului de către experţii însărcinaţi cu studierea chestiei reparaţiilor şi cu revizuirea planului Dawes este un eveniment de o imensă importanţă. Fără exagerare se poate spune că întrece Locarno sau mai exact că va permite ca Locarno să înceapă cu adevărat. Pentru a aprecia marea însemnătate a faptului trebue arătat că, de data aceasta, problema reparaţiilor, poate fi socotită ca definitiv rezolvită- Problema aceasta care, după cum se ştie, a tulburat adânc Europa, care a dus la ocuparea Ruhrului şi era cât pa ce să ducă la un nou răzbel; — va fi, graţie acordului realizat la Paris, scos din domeniul discuţiilor şi al controverselor. Politica franco-genană, debarasată de grava neînţelegere asupra reparaţiilor, va putea să se îndrumeze spre o apropiere din ce în ce mai strânsă. D- Briand triumfă şi desigur că, având calea netezită, va căuta de aci încolo să dea acţiunii sale de prietenie faţă de Germania o notă mai pronunţată. Nu e exclus ca, în urma ratificării raportului experţilor, Renania să fie complect evacuată. Urmările pentru Europa întreagă nu vor întârzia fără îndoială să se arate. Ele nu pot fi decât bune. In cercurile financiare din lumea întreagă se aştepta cu nerăbdare încheerea negocierilor din Paris. Credinţa generală era că un rezultat favorabil va face ca bursele, — devenite mai optimiste, — să capete însufleţire şi să aducă animaţie şi in viaţa creditelor şi a emisiunii lor de capitaluri In direcţia aceasta s’au legat peste tot mari speranţe. Nu ştim dacă ele se vor şi realiza imediat, dar un lucru e sigur, că acordul dela Paris nu va întârzia să producă efecte excelente. Nu este posibil ca forţele bancare şi capitaliste ale ţărilor înaintate să nu traducă siguranţa ce vor resimţi, în urma lichidării chestiei reparaţiilor, prin optimism şi prin elan în afaceri. Ceva din această bună dispoziţie acelor tari financiarmente se va manifesta poate şi în direcţia noastră. Este adevărat că planul Young — denumit astfel după preşedintele Comisiei experţilor, — va trebui abia aprobat de guverne şi, apoi, vatifitcat de Parlamentele respective. Dar atât aprobarea, cât şi ratificarea sunt absolut sigure. Nici un guvern nu va avea curajul să respingă raportul sau să schimbe ceva dintr’ânsul. In Franţa, acceptarea planului este in afară de orice discuţie. De asemenea în Germania, cu toată opoziţia înverşunată a naţionaliştilor, Planul Young, ratificat şi intrat în vigoare, va influenţa, credem, şi Statele Unite care, văzând Europa mai unită, va ceda din intrasigența ei în chestia datoriilor de război. Nu prezicem. Nici nu suntem entuziaşti, cum au poate aerul cela de sus. Consecințele acordului de la Paris nu pot fi altele decât cele expuse aci- Nu trebue uitat că chiar d. Poincaré — acest „chiar“ reprezintă tot trecutul care a dus la Ruhr — a declarat în repetite rânduri, că, dacă experţii se înţeleg şi chestia reparaţiilor se rezolvă acum, se va deschide o nouă eră între Franţa şi Germania şi, printr’însa, pentru Europa. Considerentele noastre din articolul de faţă nu sunt altceva decât lămurirea declarațiunilor d-lui Poincaré.z. Doctrina Asistenţei sociale de Stat de JEAN BART Biserica organizează şi conduce pe săracii lor. Cei care vagabondau fără domiciliu, erau trimişi în comuna natală. Dar toate aceste pres- cripţii rămâneau literă moartă, din lipsă de fonduri comunale. Pe la 1600 se încep’r-ă în Franţa, o măsură radicală. Se creiază, la Paris spitalul săracilor închişi —a un fel de depozit de cerşitori. Mai târziu, Ludovic al XIV hotărăşte înfiinţarea, în toate oraşele, a unor asemenea aşezăminte, care aveau mai mult un caracter penitenciar decât de asistenţă socială. Distincţia dintre adevăraţii nevoiaşi, care trebuiau ajutaţi, şi cei cari trăiau din meseria cerşitoriei, era foarte vagă; justiţia se ocupa mai mult decât asistenţa socială de combaterea acestei plăgi sociale. Statul ia măsuri represive din ce în ce mai severe, fără a merge până la cauzele răului, pentru a se lua măsuri preventive. ★ Numai în secolul al XVIII-lea marii cugetători ai Franţei aduc o doctrină nouă în materie de asistenţă socială. Marii teoreticiani ai drepturilor omului — mai cu seamă J. J. Rousseau şi Montesquieu— declară obligativitatea statului de a se îngriji de viaţa fiecărui cetăţean, asigurându-i existenţa. Principiile şi mijloacele de stat încep a se modifica sub influenţa opiniei şi a nouilor curente de idei. Numai represiunea nu poate stârpi cerşitoria şi mizeria. Ajutorul prin muncă este necesar pentru a susţine pe cei ce cad în mizerie. Cei bolnavi şi inapţi de muncă trebue lecuiţi şi întreţinuţi. Cei cari pot munci trebue opriţi dela cerşit. Cu toate că guvernele, la început, nu adoptă în totul aceste vederi, pentru a nu creia o obligaţie — ' — ...... nn . ,« întreaga operă de ocrotire socială pe tot timpul evului mediu în toate ţările din Europa. In numele căror principii intervine Statul şi ajunge să dislocuiască biserica din domeniul asistentei sociale ? Desigur, nu sentimente altruiste au inspirat guvernele de a interveni. Mizeria — după cum arată Anatole Weber — imensa caliciune, întreţinută în mare parte de caritatea creştină, începe să fie socotită ca un pericol pentru stabilitatea ordinei sociale. Se impunea o metodă pentru a înfrâna obiceiul răspândit al cerşitoriei şi vagabondajului. Se iau măsuri represive în contra cerşitorilor, ca şi împotriva celorlalte elemente sociale care ameninţau regimul stabilit. In Franţa şi în Anglia, încă de prin secolul al 15-lea, apar legi speciale împotriva cerşitoriei. Munca obligatorie, pedepse corporale, oprirea pomenilor, fac să micşoreze numărul cerşitorilor apţi de muncă. Dar ce se face cu cei adevăraţi nevoiaşi, care nu-şi pot câştiga pâinea prin muncă? Erau două soluţii. Ridicarea cerşitorilor din centrele mari, unde se origină, pentru a fi întreţinuţi in ospicii locale, sau cantonarea lor în mari colonii de cerşitori. Din acea vreme, ne-a rămas un document interesant : comuna Paris dă o ordonanţă în 1596, prin care hotărăşte ca toţi cerşitorii şi vagabonzii care nu sunt din Paris, să părăsească oraşul. Cei care vor fi găsiţi după 24 de ore de la afişarea ordonanţei, vor fi spânzuraţi fără judecată. Diferite ordonanţe regale obligau comunele de a păstra şi întreţine (Citiţi continuarea în pagina)