Adevěrul, noiembrie 1929 (Anul 42, nr. 14068-14094)

1929-11-26 / nr. 14089

AHUL 42-Ho. 14089 .*« Mărfi 26 Moembrie 1929 4 pagini FONDATORI: AL. V. BELDIMAN CONST. MILLE ABONAMENTE 750 lei pe un an 380 Iei pe 8 luni 200 iei pe 3 luni 1888—1807 1897—1926 “A* LEI 3 BIROURILE: București, Str. Const. Mills l*iHotar| No. 7-9-11 | telefoane; HSâ,,,,,« _________________________________ _____ ______ _______ ______ __________ ___ Provincia : 310 66. ___ „Aceste lungi desbateri, care vă miră, constituesc onoarea noastră, a tuturor. Ele dovedesc ardoarea, cu care ne apărăm ci ideile noastre. Slavă ţărilor , care se vorbeşte din Ruşine celor în care se face !‘in W C. Clemenceau COMEMORAREA MORŢII IUI ION I. C. BRĂTIANU Au trecut doi ani dela moartea lui Ion I. C. Brătianu. Răstimpul acesta n’a făcut decât să contureze și mai precis, în perspectiva istorică, figura omului care a prezidat destinele tării in clipele cele mai hotărîtoare pentru neam. Numele lui apare tot mai strâns legat şi de război, şi de unire, şi de marile reforme interne. Cumpăna indoelii n’a ţinut în loc orientarea fostului şef de guvern în lunga şi laborioasa-i activitate publică. Pentru Ion I. C. Brătianu „la început a fost fapta“. Caracteristica lui de căpetenie a fost aceea a omului de acţiune. A ştiut să vrea, şi a realizat aceea ce a vrut. De aci tot binele pe care l-a săvârşit. De aci şi răul. Fiindcă deşi a urmărit totdeauna binele, înfăptuia de multe ori răul. A prezidat guvernul care a hotărît intrarea României în războiul pentru unitatea naţională. Războiul mulţi l-au voit. Conştiinţa publică îi cerea cu stăruinţă pentru izbândirea politicei instinctului naţional. Dar de la locul de comandă şi de răspundere pe care-l ocupa, Brătianu este acela care a făcut gestul hotărîtor. A prezidat şi guvernul reformelor. E adevărat că liberalii, îndată după campania din Bulgaria, le plănuiseră meschine şi ipocrite şi că numai împrejurările le-au impus sincere şi largi. Dar el are cel puţin meritul că nu li s’a împotrivit şi că a înţeles folosul pe care ele pot să-l aibă în viitor pentru consolidarea alcătuirii noastre de stat. A ieşit din război, mulţămită sfârşitului fericit al acestuia, plin de prestigiu şi de autoritate, dar cu prea multă, cu prea absolută preţuire de sine. Greşelile pe cari le-a săvârşit atât în politica internă cât şi în cea externă, au isvorît toate din această excesivă încredere în propria-i judecată. Atitudinile lui despotice porneau, desigur, din dorinţa de a face binele, dar şi din convingerea că binele numai el îl poate săvârşi în nimeni altul n’avea încredere. De aci subjugarea absolută a partidului la voinţa lui. De aci şi guvernările lui tiranice. Istoria noastră politică a înregistrat astfel şi această anomalie, a unui şef de guvern care pe de o parte acordă sufragiul universal, pe de altă parte supune sufragiul universal unui regim din cele mai despotice. De fapt, votul universal nici n’a existat atâta vreme cât a trăit Ion C. Brătianu. Cât despre metodele lui de guvernare, ele au făcut prozelitism şi în rândurile altora, cari n’aveau nici prestigiul, nici autoritatea şi nici calităţile fostului şef al partidului liberal. Concepţia lui de guvernare absolutistă şi spiritul autoritar care-l caracteriza l-au făcut să săvârşească o mare greşală împotriva intereselor de consolidare sufletească a ţării. A ţinut cu orice preţ să subjuge partidul naţional din Ardeal şi de aceea — graţie ascendentului pe care-l avea asupra regelui Ferdinand — l’a ostracizat cu înverşunare până la urmă. Efectele rele ale acestei atitudini le văd astăzi şi liberalii, atâta numai că dau vina asupra altora. Personalitatea puternică a fostului şef al liberalilor a dominat o întreagă epocă. Dar regimul introdus de el s’a putut menţine numai mulţumită prestigiului, voinţei şi autorităţii lui personale. Şi e interesant de notat că numai după dispariţia acestei mari personalităţi a fost posibil să înceapă democratizarea vieţii de stat a României. Ad. GLOSE POLITICE... CONTRACTUL Se discută cu aprindere contractul d-lui Vidrighin. Şi nu numai în public ci şi în consiliul de miniştri. Discuţia nu priveşte pe omul în sine. Guvernul susţine că sub conducerea d-lui Vidrighin s’a pus ordine la căile ferate, că s’a ajuns, în fine, la momentul, nemai sperat de nimeni, că se cunosc la zi cheltuelile şi veniturile; că nu mai există deficite; că s’a pus punct fraudelor, etc., etc. Precum se vede o sumă de însuşiri, cari se cer şi merită a fi valorificate, informe altele decât simplu salariu de director, mai cu seamă că instituţia c. f. r. este astăzi autonomă şi comercializată. Discuţia provine din faptul că pretenţiile sunt socotite exagerate şi,, mai cu seamă, din faptul că într'o vreme când se cer sacrificii tuturor, singur d. Vidrighin se va vedea cu un salar de circa patru milioane pe an. Elementul psihologic este clar decisiv. Comparaţia cu restul funcţionarilor de la c. f. r. dă coloritul special al contractului Vidrighin. Şi din acest punct de vedere ar fi fost poate bine ca primul ministru — al cărui cuvânt a fost hotărâtor — să fi convenit că situaţia aceasta trebuia ţinută în seamă. SUBLINIERI Unele ziare — de o obiectivitate notorie — au ţinut să facă o subliniere specială, în legătură cu membrii guvernului cari vor lua cuvântul la Cameră şi Senat, la discuţia la mesagiu. S’a stius că pe când d. Răducanu a solicitat onoarea de a vorbi la Senat, d. Gr. Junian ar fi refuzat să vorbească la Cameră. E de prisos să insistăm în privinţa scopului urmărit, prin punerea înainte a antitezei: Răducanu, care solicită, Junian care refuză. Adevărul este că astfel de mandate nici nu se solicită, nici nu se refuză. De obiceiu, delegaţia se dă, în concordanţă cu posibilităţile de executare şi în concordanţă cu întregul complex de împrejurări de moment. De ce să fi solicitat d. Răducanu? D-sa este un vechiu parlamentar. Perspectiva unui succes de tribună nu poate să-l încânte. De ce să fi refuzat d. Iunian? Ministrul de justiţie este doar dintre acei cari pot face faţă oricărei situaţii şi d-sa posedă prea multe resurse, pentru ca unele întâmplări actuale şi de moment să-i fi putut tulbura seninătatea şi puterea de generalizare, de care a dat de atâtea ori dovadă în marile d-sale desbateri parlamentare. lată de ce n’am putut vedea, în antiteza ce s’a căutat să se pună în evidenţă, altceva decât tendinţa de a lovi pe unul şi a-l prezenta pe celălalt ca tulburat sufleteşte sau nemulţumit. Nici una, nici alta, din aceste alegaţiuni, cuprinse în sugestiva subliniere pomenită, nu corespunde realităţii. Acesta-i adevărul! SEVER 0 PILDA DE INVITAT Revenim iarăşi la fapta — putem zice: unică în analele filantropiei române — a d-lui C. Hamangiu, măreaţa donaţiune pe care a făcut-o intelectualităţii române. E incontestabil, că în istoria asistenţei sociale în România faptele generoase de donatori abundă în toate domeniile. Boierii şi domnii din trecut consacrau mare parte din averile lor operelor de binefacere. Fapta generoasă de astăzi a d-lui C. Hamangiu deschide însă o eră nouă. Toţi donatorii din trecut prevedeau prin testament, ca după moartea lor, averea rămasă de la ei să serve pentru alinarea suferinţelor (prin înfiinţare de spitale, de maternităţi, aziluri, etc.). Omul modern nu este împins numai de mobilul religios ca cei din trecut. Ei gustă sau vrea să guste el însuşi plăcere din plăcerea ce o produce altora. E un altruism nou pe care l-au inaugurat generoşii donatori din Statele Unite (un Carnegie, Rockfeiler, etc.). Este probabil şi o dorinţă nobilă din partea donatorului de a exercita personal un fel de control asupra exactităţii şi conştiinciozităţii cu care se vor executa dispoziţiile prevăzute în actul de donaţie. Dar donaţia d-lui D. Hamangiu iese din comun şi prin ţintirile sale deosebite de acelea ale tuturor donatorilor din trecut. Este atenţiunea pe care o acordă vieţii spirituale, operelor de artă în viaţa integrală a unui popor. E semnificativă, fraza cu care-şi încheie d. Hamangiu actul de donaţie .Premiile şi îndemnurile mele — scrie d-sa — ţintesc mai mult spre generaţia de literaţi şi artişti aflată încă în plină vigoare a talentului şi MAI ALES SPRE NOUA Şi VIITOAREA GENERAŢIE DE SCRIITORI ŞI ARTIŞTI“. Este aci un strălucit exemplu de optimism sănătos şi de credinţă adâncă în viitorul geniului artistic al poporului român, pe care sperăm să-l vedem apreciat în curând cum se cuvine de societăţile literare şi artistice de la noi. Iar fapta generoasă şi unică a magistratului de la înalta Curte de Casaţie sperăm că va găsi imitatori în pătura noastră socială de sus. Myppokrates Georges Clemenceau A murit totuşi, bătrânul tigru, a cărui voinţă şi putere de a trăi, păreau că sfidează chiar şi legile naturii. Dar acestea s’au dovedit iarăşi a fi mai tari şi Georges Clemenceau s’a stins răcnind în durerile boalei finale care l-a răpus, ca eroii lui Homer când îşi dau sufletul. Lumea întreagă, nu numai Franţa carel-a încununat cu titlul pere lavictorie”, îşi va opri un moment răsuflarea. Toţi se vor descoperi în faţa corpului neînsufleţit al bătrânului, care încă la adânci bătrâneţe, a însufleţit poporul său şi pe aliaţii acestuia, la cea nai dârză, mai hotărâtă, mai plină de sacrificii rezistentă, în cel mai grozav dintre războaiele grozave pe cari le-a cunoscut omenirea. Dar vor îngenuchia recunoscătoare la sicriul lui, mai ales ţările, popoarele, cari îşi vor aduce aminte, că prin voinţa lui neînfrântă, prin energia lui irezistibilă, nu numai au scăpat de o catastrofă, dar au realizat cele mai înalte idealuri ale aspiraţiunilor lor istorice şi naţionale. ii A face portretul lui Clemenceau, în clipa când a murit, este foarte greu, tocmai fiindcă figura lui e încă atât de vie in mintea tuturor, tocmai fiindcă viaţa lui, plină de peripeţii adesea fantastice, nu are nimic misterios, s’a scurs oarecum pe piaţa publică, în văzul tuturor. Se vor scrie volume despre dânsul, se vor umplea biblioteci cu consteraţiuni asupra vieţii şi a politicii lui, dar ele nu vor da niciodată un tablou complect al apariţiei sale istorice. O sinteză desăvârşită a existenţei unor oameni de talia lui Clemenceau, nu este posibilă. Cu atât mai mult, cu cât e foarte greu să i se găsească o analogie în istorie. Poate că singura figură cu care ar putea fi comparată a lui, ar fi cea a lui Bismark. Dar şi aci nu sunt asemănătoare decât genialitatea concepţiei, puterea de a vroi şi persevera, dusă până la încăpăţânare şi puterea de a urî, dusă până la nedreptate; lipsa de scrupule în atingerea scopului, provenită din subordonarea intereselor şi ambiţiilor individuale, fie ele cât de legitime, faţă de interesele mari ale naţionei şi sfârşitul tragic de a fi îndepărtat din fruntea statului pe carel-au salvat şi de a asista cu întristare la politica vreunei noui, fără a o putea înţelege şi cu convingerea că e fatală rezultatelor obţinute cu grele jertfe, cari pentru a fi fost suportate de alţii, sunt cu atăt mai apăsătoare pentru o conştiinţă mare, universală. Şi încă şi aci este o deosebire fundamentală. Bismarck s’a micşorat, lansând din palatul său dela Friedrichsruh, fulgere şi anateme neputincioase. Clermenceau şi-a impus tăcere. Numai din când în când, o frază înregistrată de presă, dar spusă în intimitate şi nedestinată ei, arăta că tigrul e nemulţumit, că grandează. Hârtiei încredinţa el doară gândul şi nemulţumirile sale, — şi până la urmă a lucrat la memoriile sale, cari vor fi desigur şi împărtăşania şi testamentul său politic. Dar în afară de aceste asemănări de caracter, comune poate tuturor oamenilor de stat de mare anvergură, o prăpastie desparte pe Clemenceau de Bismarck. Clemenceau era republican şi democrat în adâncul convingerilor sale. Bismarck ura, s’ar putea spune instinctiv, republica şi democraţia. Toată viaţa şi acţiunea lor sunt impregnate de efectele acestei fundamentale deosebiri de concedii. O lume stă între amândoi şi nu e pur hazard, că biruinţa lui Clemenceau, a dărâmat din opera lui Bismarck, tocmai ce era specific Bismarckian în ea. Viaţa lui Clemenceau nu a fost uşoară, căci dacă el nu a iertat niciodată, apoi nici nu a prea fost iertat. Cariera şi-a început-o ca medic. Dar şi-a făcut-o ca ziarist pentru a şi-o termina ca unul dintre cei mai mari oameni de Stat ai Europei, ai lumei. A fost un democrat şi un republican El a spus teribila şi adevărata vorbă, că revoluţiunea este un bloc, trebuie adică acceptată, cu măririle şi scăderile ei. Un bloc a fost şi el şi istoria îl va primi cu calităţile şi defectele lui. Calităţilei-au fost mari. In mod fatal le-au corespuns si defectele. Luminile mari aruncă umbre mari. Astfel Clemenceau a fost implacabil fată cu adversarii săi, implacabil până la nedreptate. A rănit pe mulți, a ucis pe unii, dar a făcut-o întotdeauna în convingerea că aceasta era necesar scopurilor mari ale democraţiei, ale Franţei republicane, ale cărei interese, pentru dânsul ca şi pentru toţi marii săi contimporani, se confundau cu cele ale umanitartei. Când afacerea Dreyfus a zguduit Franţa, el a fost în primul rând al luptătorilor pentru dreptate. El a stat în fruntea ziarului .Aurora” care a dus campania până la sfârşitul ei victorios. Nici vorbă, că şi el a fost trecut atunci in rândul celor mai calificaţi trădători ai Franţei. Dar istoria are şi ea ironiile ei şi o strălucită revanşă îl aştepta. Tocmai el a devenit, salvatorul Franţei, care a proclamat că a binemeritat dela Patrie şi’l va aşeza deadreptul în Panteon. Căci marele său patriotism, care avea să se dovedească strălucit in momentele cele mai grele ale ţării sale, era înrădăcinat în credinţa că Franţa este ţara egalităţii şi a justiţiei. Numai sub acest titlu ea îi apărea ca cea mai vrednică de a fi iubită dintre toate ţările iubite. Şi cu aceiaşi perseverenţă cu care a dus republica şi pe aliaţii ei la victorie, în marele război extern, cu aceiaşi perseverentă a dus-o la victorie în marele război intern pentru dreptate. Şi ne-ar mira dacă în memoriile sale nu se va găsi înregistrată ideia, că dacă în 1917 şi 1918 a salvat Franţa, apoi aceastai-a succes fiindcă a mai salvat-o odată, de afacerea Dreyfus, de marele păcat de a fi crezut că ideia patriotică şi naţională, pot servi de mantie pentru a acoperi o crimă faţă de acea justiţie care rămâne temelia de nezdruncinat a statelor. Astfel peste toate marile amintiri cari înconjoară trupul neînsufleţit al lui Georges Clemenceau, se ridică strălucitoare, biruitoare, cea a omului care, în toată viaţa lui, a luptat neînfricoşat pentru adevăr şi dreptate . Georges Clemenceau s-a născut în 28 Septembrie 1841 la Mouilleron en Pareds (Vendée) și și-a petrecut copilăria la moşia Chateau de l’Aubraye. A studiat apoi medicina la Paris. In ultimii ani ai imperiului francez a fost arestat de câteva ori, până ce a fugit în America, unde îşi agonisea traiul, dând lecţii de franceză. Acolo s-a însurat cu o americană cu care a avut trei copii • Odată cu căderea imperiului, s’a reîntors la Paris, unde, şi-a început cariera politică de primar al Montmartreului In Cameră a votat împotriva păcii dela Franckfurt, a cărei anihilare avea să-i încoroneze mai târziu opera vieţii. După ce răsturnase în Martie 1885 cabinetul Ferry — în urma înfrângerii franceze la Tonkin, — a rămas temutul „tigru“ de care aveau să se ferească, miniştrii. In timpul Ecaliuvsm-ul-ji (1887, figura printre adversarii generalilor. Apoi se retrăsese din ce în ce din viaţa politică, în special în urma unui proces de divorţ şi a diferite atacuri în cursul procesului canalului Panama, care au dăunat mult reputaţiei sale. Abia în timpul luptelor eclesiaste, a început iarăşi să joace un rol A fost unul dintre reprezentanţii cei mai îndârjiţi ai politicei „blocului“; din 1900 până în 1902 a editat ziarul „Le Bloc“ iar din 1903 ,,L’Aurore". In atmosfera mai paşnică a Senatului, fostul critic radical a devenit mai pozitiv. In special în chestiunile politice externe, a adoptat din ce în ce latura naționalistă, mai cu seamă în timpul domniei lui Eduard al VlI-lea, de a cărui prietenie personală se putea făli „tigrul“ Când în Martie 1906 cabinetul Rouvier a fost răsturnat în urma tulburărilor în ratificarea legii separatismului, Clemenceau a intrat în noul guvern Sarrien, ca miniştri de interne. Lumea credea că în dosul acestor evenimente politice se ascunde influenţa regelui Angliei, care cu câteva zile înainte de căderea lui Rouvier se aflase la, Paris. Pare-se că Rouvier ar fi fost prea tolerant faţă de Germania. Era pe timpul conferinţei Algesiras. .Situaţia lui Clemenceau se fortifică din ce în ce, iar când în 18 Octombrie 1906 Sarrien demisiona, Clemenceau deveni preşedinte de consiliu la 23 Octombrie. Pe lângă ratificarea legei separatismului şi a înfăptuirei diferitelor reforme sociale, ca de pildă legea pensiilor, Clemenceau a avut mai cu seamă grijă de menţinerea bunelor relaţii cu Anglia. In ziua de 20 Iulie 1909 Clemenceau a trebuit să-şi dea demisia deoarece Camera îi refuzase sprijinul cu prilejul aparărei ministrului de marină Picard, violent atacat de Delcasse. După demisia lui, întreprinse o călătorie în America de Sud. Urmă iarăşi o perioadă mai retrasă Cu ocazia alegerilor prezidenţiale din Ianuarie 1912, Clemenceau se arăta adversarul candidaturii lui Poincaré. Susţinând Însă intrducerea stagiului militar de trei ani se apropie iarăşi de vederile preşedintelui. Intre timp scosese şi un nou ziar „L’Horrme Libre“- „ La izbucnirea războiului. Odată cu instituirea cenzurei severe din partea guvernului, Clemenceau îşi boteză foaia „L’Homme enchainé“. A combătut energic orice pornire de cedare, combătând în acelaş timp cu îndârjire pe preşedintele Poincaré.Faptul că acesta a numit în Noembrie 1912, pe Clebaenceau, vechiul său adversar în locul lui Painleve ca preşedinte de consiliu, însărcinându-l cu formarea guvernului, trebue considerat ca un păs disperat al lui Poincaré Clemence au primi, rămânând la punctul lui de vedere, de a continua războiul până la ultimele limite. , A început prin a oprima cu toată severitatea ideia păcii în Franţa. Caillaux, care-l stânjenea în această acţiune războinică, a fost arestat de el în ianuarie 1918 Datorită voinţei sale de fier şi neclintitei sale energii a reuşit să aţâţe mereu şi mereu ideia de război în Franţa şi, trecând peste înfrângerile suferite a ştiut să reprime orice dorinţă de pace şi de înţelegere cu duşmanul, triumfând în cele din urmă. Ca pre-^ şedinte al consiliului superior, au dictat apoi condiţiile de pace dela Versailles, Saint-Germain şi Neuilly. După alegerile din Ianuarie 1920, când au venit la putere Deschanel ca preşedinte al republicei şi Millerand că preşedinte de consiliu, s’a retras cu desăvârşire din viaţa politică De atunci a trăit izolat de lume, duşman al oricărei politice, petrecându-şi viaţa mai mult In patri lui „Vendée“, decât la Paris. La început se stabilise in departamentul Eure Dar nu a avu răbdare să rămână acolo mai mult timp Trebui să se înapoieze In Vendée. A trăit acolo la malul mârei, la Saint Vincent sur Yard, intr’o căsuţă modestă „Bel-Ebats“ Singura lui grije era grădiniţa lui,pe care şi-a amenajat-o el însuşi pe un pământ foarte steril Esia rar şi in afară de cei de vârstă lui, nu primea decât pe pictorul Claude Monrit. . . A dorit întotdeauna să fie înmormântat la ferma Colombiei, unde se află rămăşiţele pământeşti ale tatălui său: sicriul şi-l pregătise tocă în viaţă. In Decembrie 1925 a publicat un studiu despre viaţa lui Demostene ca un ultim salut către lumea înconjurătoare Până în ultima clipă şi-a scris memoriile care urmează să apără acum’după moartea lui. ★ B. Brănişteanu Câteva date biografice Ultimul interview cu Clemenceau Sunt cinci zile de când un redactor al ziarului „Journal des Débats“ făcuse o vizită lui Clemenceau. Va găsit tot atât de vioi, tot atât de prompt In replică și tot atât de sarcastic cum a fost tn toată viaţa lui. Ziaristul nu prea se simţia bine sub privirea scrutătoare a „tigrului“ care — se știe — se feria in ultimii ani să comunice ceva publicului despre opiniile sale politice. La întrebarea pe care i-o puse Clemenceau dacă nu cumva venise să-l intervieveze, ziaristul cam speriat de vreo bruscare din partea lui Clemenceau, îi răspunse imediat că nici gând n’a avut să-i ceară vreun interview dar ar vrea să afle numai Unde a ajuns cu ultima lucrare „Grandeur et misére d’une Victoire“ și cum e mulțumit de capitolele scrise până, acum. „Tigrul“ li răspunse: — Nu poţi fi niciodată mulțumit cu o lucrare pe care o înfăptuieşti cu toată conştiinţa”. Câtă înţelepciune şi ce profundă filosofie in această vorbă a genialului om politic şi scriitor pe care-l pierde astăzi Franţa! In ea se resfringe conştiinţa întreagă a infinitei distanţe intre idealurile pe care le concepe omul şi posibilităţile ce are pentru realizarea lor. Dr. Ygrec NOTE „VIITORUL” află cu mult entusiasm că politica muncitorească a guvernului va fi criticată viu, în parlament, de deputaţii social-democraţi. Mă rog, deputaţii social-democraţi — de care se ocupă azi, atât de respectuos „Viitorul” — nu sunt tot ăia, care acum o lună erau „comunişti”, „tovarăşi ai guvernului"? ...Ca să ştim şi noi! ★ „SCADE temperatura" — ne anunţă oficiosul liberal. De-aceia, poate, a fost amânată şi campania de răsturnare! ★ D. VINTILA nu mai are poftă de mâncare, nu mai are chef de somn, de când a aflat că guvernul îi prigoneşte pe muncitori. Fiindcă d. Vintilă iubeşte muncitorimea, o iubeşte grozav, dar, — bineînţeles — numai când e in opoziţie! Ctiţi „Adeverul Literar” CHESTIA ZILEI ÎNCURCĂTURA — Mă tem că l-am pocnit prea tare! Te pomenești că dă ortul popii și capăt vre-o mustrare! eri dimineaţă a avut loc, la Funidaţia Carol, a treia prelegere publică din ciclul „Experienţa politică şi socială contimporană“ organizat de Institutul social român. Sunt militanţi, spune d. Manoilescu, care cred cu fanatism că metoda lor politică, e bună pentru toate popoarele şi pentru toate veacurile. Nu suntem alăturea de ei. Absolutul în această materie nu există. Metodele de guvernare trebuesc bazate şi pe caracterul specific al fiecărui popor. Fenomenul social — care e fascismul — trebue supus unei analize metodice şi obiective pentru a ne da seama de importanta lui, de vitalitatea lui, de locul pe care-l ocupă in ansamblul vieţii colective. Ideologia fascismului, spune d. Manoilescu, a existat înainte de a exista fascismul. Ca mişcare practică, politică. Caracteristicele fascismului? In primul loc anti-intelectualismul său, D. M. MANOILESCU . Doctrinarii mişcării afirmă că fascismul nu face o separaţie între gândire şi acţiune, între ştiinţă şi viaţă, intre teorie şi faptă. Cine face această separaţie, săvârşeşte jumătate de lucru. A doua caracteristică a mişcării condusă cu atâta vigoare de d. Mussolini e lupta împotriva individualismului, nu în senzul comunist, ci prin integrarea indivizilor in corpul natiunei. Fascismul se sprijină pe principiul organizaţiei, datorită căruia înlătură toate celelalte ideologii străine: capitalism, socialism, sindicalism. Dreptul de a guverna nu este, după concepţia fascistă, nici divin, nici de esenţă democratică, ci este legitimat de însuşi faptul guvernării, de necesitatea masselor de a fi guvernate de aceia care o servesc mai bine. Mussolini reprezintă, de pildă, naţiunea italiană, cu tot trecutul ei, mai bine decât orice sistem reprezentativ. In fascism rolul statului e hotărîtor; el devine un mit, la fel cu cel al grevei generale în sindicalism. Integrarea socială în statul fascist se face prin sindicalism, sprijinit pe cooperarea profesiilor și încadrarea lor. D. Manoilescu produce o bogată exemplificare pentru a arăta că realizările fasciste i-au asigurat isbânda. Din punct de vedere financiar fascismul a asigurat echilibrul budgetar; din punct de vedere economic a sporit producţia agricolă, îmbunătăţind şi fertilizând mari întinderi de pământ necultivabil. D. Mussolini, a realizat cadastrul Italiei; a determinat concentrarea industrială; a organizat hipta sanitară; a stăvilit emigrarea; a mărit reţeaua de cale ferată; a înviorat comerţul etc. Dar viaţa în Italia este încă grea, spune d. Manoilescu. Se mai întâmpină dificultăţi foarte mari. Lacuna cea mai importantă a fascismului e însă absenţa criticismului, atât de necesar pentru progresul altei naţiuni. Lipseşte mai ales criticismul de ordin mecanic. D. Mussolini afirmă că opoziţia este un non sens sub un guvern tare. In concluzie vorbitorul spune că fascismul nu este o revoluţie mondială, ci numai una locală, determinată de împrejurări specifice Italiei de după război. In România, care trăeşte într’o mare lărgime materială şi care nu simte fiorul dezastrelor supreme, fascismul nu poate prinde rădăcini. România este capabilă şi trebue să ducă mai departe şi să perfecţioneze sistemul democratic. Cu o bogată documentare, cu pasiunea care, după propria sa mărturisire nu-l părăseşte niciodată, d. Manoilescu a făcut o conferinţă frumoasă. O asistență distinsă l-a aplaudat cu căldură. h. sr. Institutul social roman „Ideologia şi rezultatele fascismului“ Conferinţa d-lui I Mihail Manoîiescu NA*BA TIT~ MISTERUL DE LA C. F. R. Funcţionarii C. F. R. se agită. De ce? Mister... Fiindcă, după semnarea contractului d-lui Vidrighin, totul merge de minune şi toată lumea trebue să fie mulţumită, începând bine înţeles cu d. Vidrighin... rix._ CARNETUL NOSTRU CC „STAMBUL ŞI „BUCUREŞTI“ Aşadar, să fim cu băgare de seamă şi pe scrisorile ce eventual am trimite in fosta capitală a Turciei să nu mai scriem „Constantinopol“. Altfel, poşta turcă le va refuza, scriind, poate, pe plic menţiunea „Adrisantul necunoscut la adresă”! Aşa a hotărât acum câteva zile guvernul republicei turceşti, lămurind că de acum încolo fostului oraş al împăratului Constantin cel Mare şi fostului „Ţarigrad“ nu i se va spune decât „Stambul“. Până mai deunăzi, Stambulul era numai o parte, un cartier al Constantinopolului. Acum a înghiţit acest din urmă nume şi şi-a întins stăpânirea asupra întregului oraş ce se aşterne aşa de pitoresc pe ţărmurile celor două continente. Se va spune: Turcii au avut dreptate să dea unui oraş al lor un nume turcesc, tot aşa cum mai acum câţiva ani ruşii au fost îndreptăţiţi ca din germanul Petersburg să facă slavul Petrograd, iar norvegienii să schimbe numele danez de Cristiania în numele naţional de Oslo. Deci, ceea ce a fost bun pentru alţii, trebue să fie la fel şi pentru turci. (Citiţi continuarea în pag. II-a)