Adevěrul, iulie 1930 (Anul 43, nr. 14266-14291)

1930-07-24 / nr. 14285

vIBCA ANUL 43 No. 14284 Joi 24 iulie 1930 6 pagini Adevărul InVTIA’rnPT . AL- v- BELDIMAN " 1888-1897 I ONOATOR1 . const. MILLE 1897—1926 .750 lei pe un an ABONAMENTE: 1 350 iei pe 6 luni __________ 200 lei pe 3 luni In străinătate dubla1LEI 3 BIROURILE: București, Str. Const. Miile (Sărindar) No. 7-9-11 TELEFOANE: Direcţia : 357/72. Administraţia : 367/69. Centrala: 306/67, 324/73, 346/79, 353/51. Provincia : 310/06. In momentul in care ministerul de interne anunţă că, în toată ţara, domneşte linişte deplină, un atentat odios se săvârşeşte asupra însuşi subsecretarului de stat de la interne. ... Comentariile sunt inutile! După atentatul de la interne ATENTATUL! Atentatul de eri, este după noi, încă un semnal de alarmă ; meditând asupra lui, o întrebare ne obsedează • — Acum înţelege d. Vaida, înţelege guvernul, încotro mânăm ? De trei luni de zile, nu obosim să atragem atenţia conducătorilor responsabili ai ţării, că propaganda aşa zisă antisemită, care nu se mai mărgineşte la violenţe verbale, ci trece tot mai mult la fapte, care bate, violenţează, devastează, incendiază şi propagă făţiş asasinatul şi crima, a luat un caracter extrem de primejdios. De trei luni de zile, noi, cari am cunoscut în mod intim grozăviile anului 1907, atragem atenţiunea guvernului, asupra faptului că tulburările antisemite sunt numai preludiul unei catastrofe sociale inevitabile, dacă nu va şti să menţie cu mână de fier ordinea şi legea. Ni s’a răspuns mereu cu ironii, ni s’a spus mereu că exagerăm. Cei cari trebue să ştie tot şi să audă tot, nu ştiau nimic şi nu auzeau nimic. Turburările luau proporţii : Borşa lumina cu flăcările sale situaţia, la Suceava un târg întreg era devastat, în toate oraşele cetăţeni paşnici erau maltrataţi, siguranţa străzilor era zilnic ameninţată, zidurile se umpleau de afişe sediţioase, cari ameninţau făţiş cu moartea şi chemau la răsvrătire, — guvernul după ce nu ştiuse nimic şi nu auzise nimic, a trecut la faza anchetelor fără rezultat şi consecinţe, a consfătuirilor tainice şi a comunicatelor liniştitoare, — numai la fapte n’a trecut Se înteţiau fenomenele alarmante şi prevestitoare ale furtunei, — nu numai că nimeni nu vrea să poarte vreo răspundere, dar acţiunea de prevenire, de represiune, în loc să se pronunţe, in ultima clipă, hotărîtă, curagioasă, degenerează într’un conflict intre diverse ministere. Cel de Interne se plânge că nu are concursul celui de justiţie. Cel de justiţie protestează şi se indignează. Si la urma urmelor, nici umil, nici celalt, nu întreprinde nimic. In momentul decisiv al acestui conflict între rezoruri, răsună focurile de revolver ale lui Beza. Care va fi urmarea lui ? Zăpăceala tuturor sau desmeticirea tuturor? Trebue încă aşteptat ca să se vadă aceasta. Căci d. Angelescu zace pe patul suferinţii — şi cine poate, în mijlocul durerii şi al compătimirii ce a provocat tragica d-sale soartă, să se dedea unei critici care ar fi poate intemeiată ? Şi totuşi d. Angelescu era încă singurul care mai putea întreprinde ceva efectiv pentru menţinerea ordinei. Cine ii ia locul ? Cine priveşte, în fine, situaţia in faţă ? Cine hotărăşte măsurile fără de cari, o repetăm din adâncul convingerii noastre şi a unei exacte cunoaşteri a împrejurărilor, mergem spre o catastrofă socială ? Să nu se creadă că scrim şi noi sub imperiul unei alarmări, care, de altfel, ar fi deplin justificată. Noi ştim că de multe ori vorbele late şi violenţele de limbaj, nu au dus în ţara noastră la fapte, ci poate dimpotrivă. Românul nu înclină spre asasinate şi atentate politice. Dar vremurile s’au schimbat. Dela război încoace, am asistat la mai multe atentate şi asasinate politice, de cât s’au înregistrat în toată viaţa politică a României dela urcarea pe tron a regelui Carol I şi până la război. Groaza de moarte, oroarea de a ridica viaţa altuia, nu mai au de pe urma războiului, puterea pe care au avut-o mintea lui. Se vorbeşte acum de sacrificarea unei vieţi de om, cu mai mare uşurinţă, decât se vorbia înainte de uciderea unui câine. S’a tolerat otrăvirea sistematică a unei generaţii, începând cu copiii de pe băncile şcolilor primare. S’au redus toate problemele mari şi grele ale vremii, la chestiunea evreiască. S’a răpit orice teren curiozităţii ştiinţifice emulaţiunii studiului, căci s’a rezolvat milenara problemă, găsindu-se cauza tuturor fenomenelor. Jidanul e această cauză. Şi această afirmaţie a făcut-o întâi şi întâi un profesor de economie politică, deşi cu creionul în mână putea să-şi facă socoteală că dacă prin imposibil, ar dispare, peste noapte, toată populaţia evreiască, aceasta nu numai că nu ar aduce ţării un spor de bogăţie, ci tocmai dimpotrivă. Exemplul clasic şi tragic al Spaniei, stă mărturie necontestabilă. In contact cu realitatea, o asemenea erezie nu putea, nu poate şi nu va putea să reziste. Noi înţelegem mai bine decât sprijinitorii antisemiţilor, secretul succesului lor actual. El stă în criza economică indicibilă, care ne bântue pe toţi. Zilnic se prăbuşesc negustori bătrâni şi cinstiţi, zilnic se ruinează averi acumulate. Şi criza îngroapă sub ruinele ce provoacă, fără a alege, români şi evrei şi alte neamuri, demonstrând solidaritatea economică a tuturor locuitorilor, a tuturor fiilor acestei ţări, cum pământul care-i primeşte pe toţi când închid ochii pentru somnul cel de veci, demonstră egalitatea şi asemănarea lor. In contact cu realitatea, erezia antisemită ia repede un caracter social general. Furia Individuală sau a masselor, nu se mai îndreaptă atunci numai contra celor cari ii sunt indicaţi ca ţintă, ca ţap ispăşitor. Solidaritatea umană, solidaritatea socială, odată dizlocate, dizolvate, printr’o propagandă care se adresează instinctelor necultivate, zăgazurile ordine nu mai pot rezista. Marile cuceriri ale civilizatei, respectul de viaţa, averea şi onoarea semenului, dispar. Bâta şi revolverul devin argumente infailibile şi cel care le mânueşte, găseşte într’o societate otrăvită de nevoi şi de minciuni, terenul pe care crima devine eroism şi criminalul erou. Guvernul are acum o datorie. Să procedeze cu energie. Nu exagerăm. Dar ştim că un guvern are datoria — după o veche regulă — să ia totul in serios şi nimic in tragic. Daca nu ia totul in serios, e fatal ca să deschidă cale tragicului. Indiferent de cauza aparentă care a determinat gestul lui Beza, cauza sa mai adâncă e acela care a dus la tulburările din Bucovina, Maramureş şi Basarabia- Focurile de revolver cari au răsunat în casa ministerului in a cărui sarcină este menţinerea ordinei, sunt, cum am mai spus, un insistent semnal de alarmă. Aşteptăm să vedem dacă şi cum va fi înţeles. B. Brănişteanu CARNETUL NOSTRU GHEORGHE TOFAN Corpul didactic primar din Moldova de sus şi-a ţinut, la Cernăuţi, al VI-lea congres. Cu prilejul acesta, s-a desvelit monumentul ridicat pe mormântul întemeietorului Asociaţiei învăţătorilor bucovineni. Intemeetorul Gheorghe Tofan, mort, în vârstă de 34 de ani, la 15 iulie 1920. S'a împlinit, aşadar, tocmai un deceniu de la moartea lui. Tofan, o competinţă în chestiuni de învăţământ, a avut concepţii cari nu erau de fel generoase. Naţionalismul său, fără a fi agresiv, era destul de regresiv. Se rezuma în deviza : „pentru noi, şi numai pentru noi”. Şi „numai prin noi!" Cu astfel de principii, îşi încadra notele-i de critică, bine informate pentru vremea de dinainte de război, şi cele câteva biografii pe cari le-a publicat în „Junimea literară", (revistă cernăuţeană editată de I. Nistor şi redactată, vreme de câţiva ani, de Gh. Tofan). Astfel cu privire la Ion Creangă, el a emis — in 1910 — o părere pe care am auzit-o repetată de atunci şi de alţii, ceea ce n’o împiedică să fie ciudată. Şi anume că: necunoaşterea limbilor străine l’a făcut pe Creangă să nu-şi împestriţeze frumosul graiu... Or, dacă ar fi să nu pomenim decât pe Coşbuc, cunoscător al atâtor limbi (şi traducător din atâtea limbi !) şi căruia această cunoaştere nu i-a răpit titlul de poet al ţărănimii, s’ar vedea fragilitatea unei teorii care pune monografia ca un chip de păstrare a originalităţii! Şi, la urma urmei, nici cazul cu Creangă nu e cu desăvârşire aşa cum vor să-l înfăţişeze acei cari găsesc virtuţi puristice în ignorarea limbilor străine. Protestul pe care fostul diacon Ion Creangă îl adresează Mitropoliei Moldovei (acte publicate în 1873 de „Noul Curier Român” al lui Scipione Bădescu) şi articolul său despre menirea preotului tipărit în „Columna lui Traian” al lui B. P. Haşdeu, arată o hibridă împestriţare în scrisul lui Creangă care numai după ce vine în atingere cu societatea „Junimea” cea înfruptată şi niţeluş contaminată de „universalitate”, prinde a deveni conştient de frumuseţile graiului poporan. Dar afară de pomenitele asalturi de cochetărie cu şovinismul, care în cultură, însemnează : pact cu neştiinţa, neprimenire intelectuală, neîndestulătoare echipare cu bunurile sufleteşti ale umanităţii, — articolele lui Tofan sunt dintr'acelea cari mai informează şi astăzi pe istoricii literari. Să nu uităm că, pe lângă încercările lui despre Darie Chendi, despre Creangă, pe lângă notiţele lui referitoare la colaboratorii din regat ai „Bucovinei” fraţilor Hurmuzescu, la turneele prin Cernăuţi ale trupelor lui Mateiu Milie, Fani Tardini, etc., — avem din partea lui Tofan, în „Junimea literară” din 1911 o bine alcătuită bibliografie a operelor lui N. Iorga lucrare care a precedat pe cele ale d-lor Ştefan Meteş şi Barbu Theodorescu. Barbu Lăzăreanu SPRE SFÂRȘITUL INEVITABIL mm .................. ----------- ■ Cu prilejul manifestelor antifasciste din Italia Prezintă o importantă secundară faptul de către cine și de unde au fost aduse manifestele antifasciste, aruncate din avion asupra orașului Milan. Importanta faptului stă cu totul în altceva. In primul rând, dacă aceste manifeste redau în cuprinsul lor o stare reală de lucruri, şi dacă chemarea lor găseşte sau nu găseşte ecou în populaţia căreia i se adresează. , In al doilea rând, dacă astfel de manifestaţiuni sunt opera unor persoane izolate, deci osândite să rămână fără urmări şi răsunet sau dacă nu suntem îndreptăţiţi să vedem în ele, pe lângă dovezi materiale de o anume stare de spirit, şi începutul unei mişcări serioase. Al unei mişcări a cărei ţintă este schimbarea actualului regim politic din Italia şi revenirea la un regim de libertate, de putinţa de control asupra funcţionarilor publici, de putina de afirmare nestânjenită a gândurilor şi ideilor. Acestea sunt punctele de vedere din cari trebue privit faptul ce s’a produs zilele acestea în Italia şi care, pe lângă senzaţie, a stârnit o îngrijorare aşa de adâncă printre actualii diriguitori ai destinelor Italiei. Pe aceste puncte de vedere ne vom pune şi noi în aprecierile ce urmează, aprecieri făcute în deplină obiectivitate şi pătrunse de sentimentele de nedezminţită simpatie şi admiraţie ce nutrim pentru alesele şi preţioasele însuşiri ale nobilului popor italian. Un popor însă pe care — o spunem de pe acum — nu suntem de loc dispuşi să-l confundăm cu regimul sub care trăeşte actualmente. E un adevăr netăgăduit ca nu toţi italienii sunt mulţumiţi de regimul fascist. Nu poate fi tăgăduit, pentru că l-ar proclama miile şi zecile de mii de deţinuţi politici, cari umplu închisorile şi insulele de deportaţiune ale Italiei. Nu poate fi tăgăduit pentru că adevărul acesta îl strigă zilnic numeroşii italieni, cari, pentru a-şi pune viaţa la adăpost, au fost constrânşi să ia drumul pribegiei. De altfel, un al doilea adevăr, care explică pe cel dintâiu, este că nici nu există motive de mulţurmire, pe când există o mulţime de motive, cam de cam mai serioase, de nemulţumire cât mai legitimă. Primul şi cel mai mare motiv este că regimul fascist a răpit italienilor, acestor vechi pionieri ai libertăţii, acestor făuritori ai Renaşterei, drepturile şi libertăţile lor, dându-le în schimb un regim de asuprire continuă şi de încătuşare umilitoare şi nesuferită a spiritului şi minţii. In zadar se încearcă ironizarea libertăţii şi se caută a se ridica imnuri întru proslăvirea supunerii umile şi a robiei. Libertatea este şi rămâne bunul cel mai preţios, cea mai frumoasă şi mai nobilă achiziţie a societăţii moderne, din care nu o rassă rafinată, civilizată şi expansivă, cum e incontestabil rassa italiană, poate fi îndepărtată şi exclusă. Libertatea nu este un bun teoretic, putând deveni uneori o povară şi o sursă de plictiseli şi de neplăceri. Libertatea — spun acestea evocând în memorie viaţa chinuită din Turcia absolutismului hamidian — este chezăşia zilnică şi cea mai sigură, că nu vei fi în permanenţă victima nedreptăţilor şi abuzurilor, că nu se va dispune de soarta ta, de demnitatea persoanei tale, de averea şi de viaţa ta după calculele egoiste sau după capriciile şi bunul plac al fiecărui slujbaş, ce deţine o părticică din puterea statului. Intr’un regim lipsit de libertate, ordinea Socială e răsturnată. De pildă, nu funcţionarii sunt în slujba societăţii, ci societatea a fost anume creată, ca să aibă aceşti funcţionari, pe cine impila şi pe cine exploata. Ştiindu-se fără control, fără o presă care să le cenzureze actele, ei dau drum liber pornirilor spra abuz şi călcărilor de lege. Ei au doar toată puterea şi toate drepturile, pe când poporul e redus la neputinţă desăvârşită şi n’are decât datorii şi obligaţiuni. Nu e de loc plăcută viaţa într’o astfel de ţară, unde cel din urmă funcţionăraş, cel din urmă jandarm caută să întreacă în străşnicie pe marele dictator din capul ţării. Şi refuzăm de a concepe că italienii s’ar împăca bucuros cu asemenea situaţie profund umilitoare. * S’a căutat însă a se justifica întronarea şi mai ales continuarea regimului fascist prin aceea că, dacă le-a luat italienilor libertatea, le-a dat în schimb o ordine mai bună, scăpând Italia de primejdia comunismului şi asigurând populaţiei mai prosperă stare economică. Din nenorocire, şi în aceste privinţe, faptele glăsesc îmr’altfel. In primul rând, afirmaţia că fascismul a scăpat Italia de comunism, este o legendă care n’a prins. Comunismul — se ştie doară — era înfrânt, când d. Mussolini a hotărât marşul spre Roma. Cât despre prosperitatea economică, se mai ştirbea astăzi Italia este ţara unde contribuabilii plătesc, în comparaţie cu contribuabilii din oricare alt stat, birurile cele mai grele, mergând până la 45 la sută din venitul fiecăruia, şi că acolo viaţa este mult mai scumpă decât oriunde. Pe când Franţa democratică, de pildă, îşi poate permite o reducere a impozitelor, Italia fascistă înfiinţează noui şi apăsătoare impozite. In aceiaşi ordine de idei, cifrele dovedesc fără putinţa de tăgadă că regimul fascist este departe de a fi un regim de economii bugetare, de chibzuită întrebuinţare a banului public. Cu totul dimpotrivă, cheltuelile de paradă şi cheltuelile pentru paza regimului şi întreţinerea actualei organizaţii politice grevează bugetul cu sume foarte importante. Precum se vede, este o situaţie ce nu seamănă de loc cu situaţia aşa cum o prezintă in discursuri şi expuneri grandilocvente susţinătorii fascismului. De aceea, manifestele prin cari se cere „dreptate, libertate“ şi o administraţie democratică, sunt ca sămânţa ce cade un pământ prielnic. N. Batzaria GLOSE POLITICE O RECTIFICARE Am relevat deunăzi relatările primite de la Focşani, cu privire la descălicarea agenţilor „gărzii I de fier’” şi afirmaţiile făcute de corespondenţii din acel oraş cum că mulţi din aderenţii acestei gărzi sunt elevi de licee şi in special de la liceul „Unirea” din Focşani. D. Al. Ispas, directorul acestui liceu ne scrie pentru a ne spune trei lucruri interesante şi anume: Că nu este exact că vreunul din elevii liceului „Unirea” ar fi printre aderenţii d-lui Zelea Codreanu; Că cu mult înainte de circulara d-lui Costăchescu, d. Ispas şi-adat seama, tăceţi impune situaţia d-sale de director, şi, in fine, că elevii liceului „Unirea” nu cunosc lupte şi resentimente pe bază de ură şi rasă. Luăm act cu plăcere despre aceste comunicări ale d-lui Ispas şi suntem mulţumiţi că avem prilejul de a face o rectificare atât de utilă interesului general. Dar ne folosim de prilej pentru a întreba pe cei in drept, de aci în Bucureşti, nu de un Facsard de unde oare mijloace băneşti, de care dispun agitatorii? Patru autobuze, sosite de la Iaşi, asta înseamnă bănet. De unde? D. Al. Vaida, care are mijloace să ştie atât de multe, şi-a pus oare chestia? Sau poate că cunoaşte şi ceva mai precis? N’ar fi oare bine ca d-sa să lămurească şi lumea cea nelămurită? Din toate punctele de vedere se constată o îmbucurătoare ameliorare a situaţiei agricole. In unele părţi seceta ameninţa serios produsul de porumb şi sfeclă. Or, in ultimele zile a plouat bine în toată întinderea ţării. Restul recoltei, un moment primejduit,este şi el salvat. Pe de altă parte se constată tot mai mult menţinerea unei fermităţi din cele mai mulţumitoare. Preţurile sunt in urcare zilnică. Cererile sunt tot mai insistente. Din afară vin mereu oferte de cumpărare. Ameliorarea aceasta a pieţei nu■ poate decâtsă încârtie lumea. Nu numai pentru că oamenii îşi pot valorifica producţia şi pentrucă mulţi din cei fără ocupaţie găsesc acum prilej de muncă, dar pentrucă, orice s’ar spune, o îndreptare materială va avea bune consecinţi şi in ce priveşte situaţia morală. Aceasta din urmă se va resimţi în bine, atunci când nu vor mai fi atâtea disperări şi atâtea suferinţi. Pe de altă parte, o bună valorificare a producţiei agricole, pune capăt şi crizei de consum, de pe urma căreia am suferit şi suferim atât. Iată motivele pentru care toţi cei conştienţi de grelele împrejurări prin care trecem, urmăresc cu atâta încordare situaţiei agricole: ameliorarea Sever. AMELIORARE DATORIA PARTIDELOR Ceiace se petrece de şase luni in tară, sub ochii distraţi ai unui guvern care pare să ia totul in glumă şi, mai ales, ceiace s’a petrecut ieri în cabinetul subsecretarului de stat dela interne trebue să aducă la realitate întreaga lume politică. Pe deasupra obligaţiilor, pe care guvernul e dator să şi le împlinească măcar acum, după al doisprezecelea ceas,stă o mare, o supremă datorie a tuturor partidelor şi a tuturor oamenilor politici. Cei care prin campanii pătimaşe au defăimat partidul, acest unic instrument de guvernământ, cei care în unghere întunecate au pândit cu rânjete de satisfacţie efectele unei propagande criminale, crezând că— Pe urma devastărilor, incendierilor şi asasinatelor — vor beneficia ei; cei care, pe scurt, n’au făcut tot ce ar fi putut face ca să împiedice creiarea atmosferei de azi — aceia sunt datori să reacţioneze azi. Sunt datori nu numai pentru ţara pe care o pomenesc atât de des în cuvântările lor. Sunt datori faţă de ei înşişi. Căci cele şapte gloanţe care au pocnit ori, la interne, nu erau îndreptate împotriva unui om, nu erau îndreptate împotriva unei doctrine politice, erau îndreptate Împotriva regimului de azi, care înglobează toate partidele—oricât s’ar duşmăni între ele şi toţi oameni politici — oricât de frenetic s’er calomnia reciproc-Iată de ce se cade, măcar acum, cât mai e vreme — sau, poate, dacă mai e vreme — toţi oamenii cu ca pui pe umeri să facă frontul unic, uniunea sacră a cuminţeniei, împotriva nebuniei anarhiste care ia forme atât de brutale şi de concrete. In propaganda lor, prin presa lor, prin agenţii lor, toţi sunt datori să-şi precizeze atitudinea şi să spună răspicat că nu înţeleg nici un fel de toleranţă, nici un fel de pacetipare cu exaltaţii browningului. Jocul de până acum, — o atitudine prin oficiosul calificat şi alta prin oficiosul clandestin sau o atitudine la ţară şi alta în oraşe, — jocul dublu, şmecheria ieftină care ne-a dus unde ne-a dus, trebue să înceteze. Tudor Teodorescu-Braniște Mecanismul fundamental al societăţii post-belice Studiul meu „Clasicismul de fier“ (vezi „Nouă studii critice“, iar în volumul „Literatură şi ştiinţă“, care va apare în curând, „Un moment hotărîtor în Istoria României“ şi „Suprema lege a Istoriei“) cuprinde o filozofie a Istoriei, care coordonează fenomenele istorice în felul în care legile găsite de Newton — şi parva licei — coordonează pe cele astronomice (1). 1) Ca să recunoaştem netemeinicia filosofiei istorice a lui Xenopol, ajung câteva minute de gândire: nu există nici o raţiune pentru ca feno de H. SANIELEVICI Incă anul trecut, pe când scriam articolul „Suprema lege a Istoriei“ nu ştiam dacă această lege a fost, sau nu, formulată de alţii. De atunci, însă, am cetit cele aproape două mii de pagini ale operei lui Kautsky, „Concepţia menele sociologice să nu poată fi coordonate prin legi, întocmai ca fenomenele fizice ori chimice, şi iar nici o raţiune, ca aceste legi să fie cu totul de altă natură decât cele fizice ori chimice. Istoria năruirii unui munte, ca şi istoria unei planete, a vieţii, a civilizaţiei, se compune din înşirarea efectelor unor legi, materialistă a Istoriei“, apărută la sfârşitul anului 1927. Vestitul sociolog discută acolo, fireşte, toate teoriile referitoare la Istorie şi toate problemele sociale de astăzi. Ei bine, nu numai că sinteza mea nu e cunoscută, dar Kautsky nu înţelege mecanismul fundamental al societăţii post-belice. Cetitorul se va mira desigur: „Kautsky nu pricepe?“ Acest minunat dialectician, care de 50 de ani studiază problemele sociale din vremea noastră şi din toate timpurile? Marx şi Engels au susţinut, în a doua jumătate a veacului trecut, că organizarea capitalistă burgheză e în declin, merge la pieire, producţia nu se mai poate desvolta în cadrul ei şi de aceia trebue să-l spargă. „Cu cât productivitatea muncii creşte, cu atâta crizele de supraproducţie devin mai dese şi mai grele, mizeria masselor, mai apăsătoare, numărul capitaliştilor, mai mic”, etc. Catastrofa, sub forma unei revoluţiuni, trebuia să survie,la 1896... Revoluţia n’a venit, ba — graţie debuşeurilor coloniale — crizele au încetat chiar. Şi atunci, revizionismul lui Bernstein s’a ridicat să afirme, că mişcarea socialistă e totul, iar doctrina are o valoare relativă: societatea burgheză se dovedeşte a fi sănătoasă. Şi totuşi, Bernstein s-a înşelat. Societatea burgheză era bolnavă. O dovedea literatura decadentă, „fin de siecle“, pesimismul sumbru al naturaliştilor şi nu ştiu ce apăsătoare linişte, prevestitoare de furtună, care stăpânea întreaga viaţă europeană. Libera concurenţă — mecanismul fundamental al organizării sociale prebelice — intrase de mult în faza nocivă şi mâna spre catastrofă... Numai că această catas(Citiţi continuarea în pag. II-a) CHESTIA ZILEI ATENTATUL D. MANIU. — Cum de n’a ştiut Siguranța că s’a pus la cale atentatul? D. VAIDA. — Siguranța nu ştie decât ceeace pune la cale ea... Desbinarea rassiştilor in Germania Când a înfiinţat partidul national socialist şi i-a dat un program, Hitler s’a lăsat condus de considerente demagogice. A vrut să câştige cât mai multe sufragii, fără să-şi pună în mod serios problema realizărilor făgăduite prin program. A încercat, cum s’ar zice, o aventură politică. Partidul lui Hitler, după cum îl arată şi numele, este un soi de şovinism comunist. Abilul demagog — căci nu i se poate contesta intuiţia politică — a luat din socialism programul economic, mergând până la afişarea principiului colectivismului. Pe acest trunchiu apoi, a căutat să altoiască cea mai reacţionară ideologie politică, împrumutată de la Ludendorff. Socoteala, din punct de vedere electoral, nu era tocmai proastă. Programul economic radical, într’o ţară industrială, putea să ademenească multe elemente muncitoreşti, slăbind atât partidul socialist cât şi pe cel comunist; iar programul politic, cerând sfărâmarea tratatelor de pace şi exaltând ideia naţională, era sigur că, într-o ţară învinsă şi îngenunchiată, o să atragă pe toţi foştii ofiţeri ai Kaiserului, pe toţi burghezii declasaţi, pe toţi aristocraţii sărăciţi, cu un cuvânt pe toţi disperaţii vieţii, pe cari o prăbuşire militară, urmată de o criză economică, i-a scos din rosturile lor. Din amărăciunea înfrângerii şi din desnădejdea mizeriei, a ieşit, cum era firesc, o reacţiune, pe care Hitler s’a grăbit s’o canalizeze. Ca bun psicholog, şeful rassiştilor nu şi-o fi închipuit de sigur că declasaţii burgheziei şi intelectualii şomeri vor adera cu însufleţire la jumătatea socialistă a programului. In adâncul sufletului lor, aceşti oameni îşi păstrau voalate vechile tendinţe, cari nu mergeau deloc în direcţia socialismului. Pe timpul opoziţiei însă, programul putea fi acceptat, fără nici un risc; ba chiar în cazul unei exproprieri — prea puţin probabilă de altfel — militarii rămaşi fără ocupaţii, intelectualii şomeri şi negustorii căzuţi în mizerie nu erau în primejdia de a pierde ceva. In acest punct, Hitler n’a greşit. Dacă din tabăra muncitorească n’a putut recruta prea multe elemente (în orice caz recolta a fost sub aşteptări) ruinaţii tratatului dela Versailles s’îiu adunat cu toţi.. C.-Ia excepţie, în jurul său. La ultimele fliegen pentru dieta din Saxonia, naţional-socialiştii şi-au sporit voturile, în mod considerabil, în paguba partidelor burgheze. E, de altfel, o ironie a soartei, căci tocmai aceste partide, văzând în mişcarea lui Hitler o forţă capabilă să lichideze socialismul, au ajutat-o pe sub mână. S’a confirmat şi de astădată înţelepciunea proverbului cu groapa în care cade cel ce o sapă. Din elemente heterogene, nu se (Citiţi continuarea în pag. II-a) NAZBATI VLAD ŢEPEŞ ŞI „BROWNING-UL... Atentatorul dela interne, vezi face parte din Liga Vlad Ţepeş.. ...Precum vedeţi, Vlad Ţepeş a renunţat la ţeapă. utilizează „brownîing“-ul, care — pentru crimă - e mult mai eficace. Fix NOTE OFICIOSUL liberal se lamentează că guvernul actual e un guvern fără milă... • ...Fără milă, un adevăr, pentru bieţii liberali, cari se usucă in opoziţiei * DIALOG de actualitate: — Ce vor păzi finanţii din Garda Financiară pe cari d. Madgearu ii organizează milităreşte? — Vor păzi să nu le fure nimeni lefurile grase ce li s’au prevăzut din bugetul sărac al statului. ★ VIITORUL congres interparlar mentar va avea loc la București Mare cinste, în adevăr. Dar și mare belea. Fiindcă un asemenea congres costă scump, și o gospodărie săracă amână, de obiceiu, cheltuelile somptuoase pentru zile mai bune. *