Adevěrul, octombrie 1930 (Anul 43, nr. 14346-14365)
1930-10-14 / nr. 14355
I X V K . rc r ~ vL AHOL 43 — Ho. 14355 S* Marfi 14 Octombrie 1930 4 pagini Adevărul FONDATORI AL. V. BELDIMAN CONST. MILLE 1888—1897 1897—1926m Liberalii anunță o serie de întruniri. ... Ceiace înseamnă că se pregătesc pentru o lungă opoziție! ABONAMENTE (750 lei pe un an 380 lei pe 6 luni200 lei pe 3 luni TML BIROURILE: București, Str. Const. Mille (Sărindar) no. 7—9—11 TELEFOANE: Centrala: 306 67, 326/73, 366/70, 353 54. Direcția : 357/72. Provincia : 310/66. Administraţia : 307/69. REGELE ȘI REGIMUL PARLAMENTAR la discursul, pe care l-a rostit după ce guvernul Mironescu a depus jurământul, — regele a tinut să facă unele precizări care conturează rosturile noului minister. Regele a tinut, de pildă, să accentueze că menirea guvernului Mironescu este să rezolve grelele probleme economice ale orei prezente. Lucrul acesta trebue subliniat cât mai vârtos. findcă — în adevăr — aceasta trebe să fie preocuparea cea dintâi a noului guvern. Dar, cu acest prilej, regele a ținut să învedereze și altceva : caracterul parlamentar al acestui guvern este, — a spus regele, — primul guvern, care iese din parlament, — căci până acum constituia întâiu ministerul și du aceia, se proceda la facerea alegerilor. Lucrul este perfect just. Oricât de libere au fost ultimele alegeri, trebue să recunoaștem că ele n’au făcut decât să ratifice constituirea guvernului Maniu. Pe când guvernul Mironescu este, în adevăr, o expresie a unui parlament în ființă, Guvernul acesta se va prezintă corpurilor legiuitoare. Iar acestea vor avea — după uzul occidental — să acorde sau nu, încrederea lor — și deci a țării — noului guvern. E foarte bine că regele a ţinut să sublinieze caracterul parlamentar al nouii formaţiuni ministeriale. E foarte bine, pentru că svonuri — puse în circulaţie de cei ce s’ar fi putut crede că sunt introduşi în anume taine — vorbeau de nu ştim ce intenţiuni dictatoriale ale regelui. Aceste zvonuri, lansate cu stăruinţă, creaseră o atmosferă neprielnică nu numai aci, în ţară, dar şi în străinătate. De câteva ori, mari ziare apusene — de pildă le Terrps — au înregistrat cu îngrijorare atari versiuni şi, ceva mai mult, au căutat să arate de ce. Ia noi, dictatura ar fi o primejdie naţională. Regele s’a crezut dator — şi cu drept Cuvânt — să risipească această atmosferă, să sfărâme lanţul legendelor otrăvite creiate de cei ce se întitulează prea des susţinătorii regelui .Ca şi când un rege, împotriva căruia nu se ridică nici un glas, ar avea nevoe de susţinători!) Şi regele s’a folosit de primul prilej — instalarea ministerului Mironescu — ca să repete ceiace a spus neîncetat dela urcarea sa pe tron : că este şi rămâne credincios Constituţiei, pe care a jurat; că este şi rămâne ataşat instituţiilor constituţionale, începând cu regimul parlamentar. Felul cum a rezolvat criza de guvern în iunie, vidată după sosirea sa în ţară; consultările pe cari le-a făcut; mandatul dat mareşalului Prezan pentru a încerca un guvern de concentrare; reînoirea mandatului d-lui Maniu, după ce mareşalul Prezan eşuase — toate acestea sunt tot atâtea dovezi că regele ţine să aplice în fapt, declaraţiunile făcute în faţa Adunării Naţionale şi reiterate în faţa reprezentanţilor presei străine. Când s’a declarat criza de guvern de Lunia trecută, după demisia d-lui Maniu, — regele a urmat pe aceiaşi cale, şi dacă n’a mai consultat şefii de partide, este din pricină că — naţional-ţărăniştii având majoritatea în parlament — altceva nu se putea face decât un guvern naţional-ţărănist. Era, cum am spus din prima zi, o criză de minister, nu una de regim. Respectul, pe care regele îl arată acestor procedee constitutionale și, mai ales, atitudinea pe care o are fată de parlament, — sunt chezăşia că tara va fi cruțată de zguduirile cine știe cărei aventuri dictatoriale. Ad. NOTE D. VIRGIL Potărcă a rămas un guvern. Cine ar fi putut să-l... urnească din loc? SE anunţă că numărul funcţionarilor publici va fi redus. Vor fi concediaţi, fireşte, slujbaşii care primesc câte şi 5000 lei pe lună! ★ „VIITORUL“ publică un articol intitulat: „Ce avem şi ce nu“ Ştim. Deocamdată n’au puterea ! PĂRĂSIND internele d. Vaida ci spus succesorului său: „Cred că n’o să aveţi ocazia să intraţi în acţiune cu armele ucigătoare, ci cu acele arme bune şi civilizate, cu care am lucrat şi eu“. Adică, cu armele întrebuinţate la Lupeni şi în luptele de stradă cu invalizii! ★ -k GLOSE POLITICE INTERPRETARE Sentimentele naţionaliste ale cuiva au fost jignite de o afirmaţiune. Anume: S’a zis că, în desfăşurarea politică internă de la noi, se va ţine seamă şi de conjunctura economică externă. De pildă, la alcătuirea unui guvern se va ţine socoteală şi de faptul dacă membrii noului guvern ar putea fi primiţi cu simpatie sau cu antipatie de cercurile economico-financiare străine cu cari am avea de tratat. Or, e un lucru ştiut că foarte des state mari şi puternice au trebuit să ţie seamă de asemenea considerente. Un exemplu tipic îl găsim în ceia ce s’a petrecut în Rusia lui Nicolae al II-lea, strâmtorată financiarmente după războiul cu Japonia. Rusia se afla într’o situaţie financiară extrem de grea. Fără un împrumut, însuşi ţarizmul era ameninţat, întrucât însă finanţa străină, în special cea americană, era extraordinar de ostilă, ţarul tuturor ruşilor a fost nevoit să recurgă la serviciile contelui Witte, omul pe care-l ura de moarte. Amănuntele, cu privire la raporturile dintre ţar şi primul său ministru şi dificultăţile , de care acesta s-a lovit, în cursul călătoriei sale în America, naţionaliştii noştri extremişti le pot găsi în memoriile contelui Witte, memorii cari au ajuns publice cu toate că, în momentul morţii marelui decedat, casa lui a fost înconjurată de jandarmi, în scopul de a pune mâna pe acele documente. Poate insă că tocmai în prevederea unei, asemenea eventualităţi memoriile se aflau păstrate în străinătate. De altfel, e firesc să fie chemaţi in fruntea trebilor acei oameni care, în momentul dat, întrunesc posibilităţile de a face faţă situaţiei. Nu este vorba ca străinii să-şi impue oamenii lor, ci ca tu singur să-ţi impui oamenii cari vor putea înfrunta cu mai mult succes revendicările şi pretenţiile străinilor. BARAŞI BASARABIA „Viitorul“, care vrea să treacă drept organul naţionalismului integral, dar nu reuşeşte să fie în fapt decât un strălucit oficios al prostiei naţionale ,are inconştienţa să scrie că „nu există sat în provincia de peste Prut în care să nu fie un nucleu comunist“! Să ne mai revoltăm mâine când presa sovietică, înarmată cu asemenea argumente furnizate de chiar ziarele româneşti, va reclama Basarabia ca pe un bun ce-i aparţine, deoarece ea este în întregime comunistă? Dar pentru a putea să facă rău unui adversar politic, partidul liberal şi presa lui, sunt gata şi astăzi ca şi altădată, să vândă la străini până şi o fâşie atât de importantă şi de blajină din trupul ţării.. „CINISMUL“ D-LUI LARDA Nu mai ştim cine taxa drept „cinism“ sau „sinceritate brutală“ unele atitudini 5i mărturisiri ale d-lui Vaida în legătură cu faimoasa sa activitate de la ministerul internelor. Ne aducem însă aminte că aceia cari emiteau o asemenea părere dădeau un exemplu: „răspunsul d-lui Vaida la obiecţiunile ce i se aduceau contra procedeului de a confisca ziarele şi a cenzura telegramele de presă pentru străinătate. D. Vaida răspundea stereotip: „Aşa vreau, aşa fac; nu dau socoteală nimănui. Când vei fi ministru să faci aşa cum iţi vor dicta interesele!“ Acest fel de a raţiona, pe care unii l’au calificat drept „cinism“, s’a manifestat şi cu prilejul instalării d-lui I Mihalache la ministerul de interne. La această solemnitate, d. Vaida a ţinut o cuvântare in care a spus, între altele, adresându-se d-lui comandant al jandarmeriei: „Sper, d-le general, că sub d. Mihalache nu veţi avea ocazia să intraţi în acţiune cu armele ucigătoare, ci veţi avea succes prin mijloace civilizate“. Adică nu ca sub ministeriatul d-lui Vaida! Se putea o mai drastică recunoaştere a propriilor cale greşeli şi procedeuri? Dar aţi mărturisit în chipul acesta incula şi neputinţa, nu înseamnă, credem, a fi „cinic“ ci cu totul,altcum. Sever & Co. • •• Ion Brătianu în ajunul războiului Memoriile lordului Thomson — De la corespondentul nostru din Paris — Continuăm să spicuim din memoriile lordului Thomson. Iată întâiu un mic portret al lui Ion Brătianu şi o declaraţie de aderare la politica acestuia. Textul care urmează a fost scris la 16 iunie 1915. Traducem: «In felul lui, primul ministru român se bucură de viaţă. Când vorbeşte de răspunderea grea ce o duce pe umeri îl privesc drept în ochi şi văd în el o sclipire Ii place puterea nu pentru satisfacţiile mici ale acesteia, ci ca un apanagiu ce se cuvine în mod natural fiului unui om de stat distins. Acest om mândru trebue să fie enorm da mulţumii şi de amuzat că el, primul cetăţean al unui mic stat balcanic, opune marile Puteri unele contra altora. El joacă un joc periculos, dar îl joacă bine şi voiu face ce voiu putea pentru el in Anglia. Momentul lui oportun este şi al nostru: este momentul când cooperarea militară a României va fi într’adevăr efectivă. Intervenţiuni premature sunt păgubitoare. Mi s’a spus că sunt un trădător, fiindcă am căutat să conving pe diplomaţii noştri despre justeţea acestei păreri“. Interesant om lordul Thomson ! Convins că politica lui Ion Brătianu era, în epoca de atunci, cea mai bună pentru Anglia şi pentru aliaţi, a acceptat, după cum reese din pasagiile subliniate de noi, să fie mai bine considerat în ţara lui ca tră-dător decât să renunţe la punctul lui de vedere. Nu trebue să se uite că în Iunie 1915 eram în plin război și că acuzarea de trădare nu era o glumă. ORDINUL LORDULUI KITCHENER Dar să mergem mai departe. Intors în Anglia ca să sustie punctul de vedere al lui Ion Brătianu, lordul Thomson a avut la 2 Iulie 1915 o intrevedere cu lordul Kitchener, ministru de, război. Convorbirea este foarte interesantă. Cităm: „Lordul Kitchener mi-a dat ordin să mă întorc în România şi s’o fac să intre In război („and bring that country in“). La dineul de azi noapte mi-a vorbit de frontul de vest — din Franţa — şi mi-a spus că se sacrifică adesea acolo zece mii de vieţi pentru a se cuceri un câmp de cartofi. Dacă războiul de uzură o să continue în felul acesta, nu vor rămânea în curând în ambele tabere, decât ofiţerii bătrâni şi atunci o să avem pace. „Lordul Kitchener nu crede că freest carnagiu concentrat pe un front este cel mai bun mijloc de a câştiga un război mondial. Dar experţii militari îşi bat joc de dânsa. Şi el este un expert militar şi cu toate acestea n’a invăţat niciodată jargonul lor". Zeci de mii de vieţi sacrificate pentru a se cuceri un câmp de cartofi ! Dar să nu insistăm. Să urmărim mai bine misiunea lordului Thomson în România. S’a văzut că, întors în Anglia, n’a reuşit să convingă pe cei din Londra că nu trebue să forţeze intrarea României în război. Dimpotrivă, lordul Kitchener i-a ordonat să plece imediat şi să facă ce va şti pentru a-l îndupleca pe Ion Brătianu să declare cât mai repede război. Lordul Thomson a revenit în ţară la începutul lunii August 1915 şi a rămas aci, cum am arătat în primul nostru articol, până după intrarea României în război şi retragerea armatelor româneşti pe Siret. I. BRATIANU CA STRATEG îndată ce sosi la Bucureşti se puse pe lucru, dar fără entusiazm. La 20 August scrie că : „nu există nici o perspectivă ca România să intervie, că nici una din condiţiile puse de Ion Brătianu n’a fost Îndeplinită, şi că, aşa cum stau lucrurile acum, conştiinţa nu-mi permite ca să fac presiune asupra lui ca să intre în acţiune“. Ciudat militar şi diplomat însărcinat cu misiunea precisă să hotârască România să declare cât mai repede război Puterilor centrale, el lucrează nu conform instrucţiilor primite, ci după conştiinţa lui. La 30 Noembrie 1915 scrie (în Memorii): ■ ■ ■ „înainte de vara anului 1916 n’o să se întâmple nimic aci. Motivele de amânare (date de români) sunt: apropierea iernii; lipsa de muniţii ; nerealizarea condiţiilor esenţiale şi, natural, faptul că bulgarii au ocupat Serbia. România este tăiată de Puterile occidentale, cu cari nu mai poate comunica decât prin Rusia, Oala nu-şi încredinţează insă uşor soarta lupului. Am deci înaintea mea şase luni de inacţiune şi deexil. '■ ■■ .î'„.„Primul ministru al României, a un strateg de fotoliu, dar nu un strateg rău, e plin de bun simţ. Câtă vreme armatele aliate din Salonic nu vor atrage la contra lor întreaga armată bulgară, el nu poate să intervie. Ca soldat nu pot să-l sfătuesc să rişte totuşi războiul. N'ar fi cinstit din partea mea s’o fac. Statul nostru major n’ar consimţi niciodată să pue o armată engleză într’o poziţie aşa de falsă" (cum ar fi aceea a armatelor româneşti, descoperite la sud faţă de bulgari. Nota noastră). „ACUM ORI NICIODATĂ» Intre Noembrie 1915 şi Iulie 1916, când aliaţii iau o atitudine din cele mai energice pentru a-1 decide pe Ion Brătianu să grăbească intrarea în război,, lordul Thomson, neavând multă treabă, observă ţara şi oamenii. Notările lui ne-politice sunt şi ele de cel mai mare interes. Dar, cum n’avem toc, pentru reproduceri din acest domeniu, rămânem la acelea cari privesc acţiunea pentru intrarea României în război. La 4 iulie 1916, lordul Thomson a trebuit, în contra convingerilor sale, să se asocieze ataşatului militar rus şi să prezinte lui Ion Brătianu cu care devenise foarte bun prieten, o notă pe care, în memoriile sale, o numeşte ultimatum. „Zic ultimatum, deoarece Instrucţiunile mele erau formale. Trebuia să spun (lui Ion Brătianu): acum ori niciodată. Prin „acum“ se înţelegea săptămânile cari vin. „Niciodată“ însemna că, dacă România va voi mai târziu să vie de partea aliaţilor, dorinţa ei va fi respinsă. După toate probabilităţile, dacă România n’ar fi dat nici o urmare acestui ultimatum, Rusia ar fi avut libertatea să violeze neutralitatea ei, în cazul când prin aceasta s’ar fi ales cu un folos militar. Cu alte cuvinte, România avea de ales între alianţa cu Franţa şi cu Anglia, cu toată antipatia ei contra Rusiei şi intre războiul cu aceasta din urmă. „...Sunt sigur că Ion Brătianu este gata să semneze convenţia militară şi ceea ce mă preocupă şi mă supără („what trouble vie most,“) este că o să aceisteiitimai Lîiucă are încredere in Anglia. El crede că avem puterea să influenţăm Rusia şi s-o forţăm să se ţie de angajamentele luate. Planul strategic este destul de bun, cu condiţia însă ca Ruşii să întreprindă ofensiva in acelaş timp cu românii şi ca armata noastră să reţle pe bulgari la Salonic. Aceste două condiţii, aceşti doi „dacă" sunt de o enormă şi tragică Însemnătate". DEZASTRUL La 5/18 August 1916 Ion Brătianu semnează convenţia militară. România intră în război şi lordul Thomson e neliniştit şi trist. Mi se pare că a trimis România la moarte. Vin apoi zilele rele : muniţiile sosesc greu , planul militar nu este executat după prevederi. „Dar — scrie dânsul în ziua de 10 Septembrie 1916 — bietul popor român nu are nici o vină. Mi-e ruşine când întâlnesc pe primul ministru sau pe rege. Un dezastru este iminent şi, mi-e teamă, inevitabil“. Dezastrul vine. Şi atunci, lordul Thomson face în memoriile sale (la 7 Oct. 1916) observaţia că, dacă armatele englezeşti ar fi fost puse să lupte in aceleaşi condiţii ca cele româneşti, rezultatul ar fi fost acelaş. ★ Sfârşim aci. Extrasele de sus sunt, credem, destul de convingătoare ca să facă dovada că lordy Thomson n’a fost un om de duzină. A avut caracter, fiindcă a ştiut să aibă opiniuni — şi să le apere în contra superiorilor lui şi a tuturor acelora cari îl înconjurau. Şi aceasta în timp de război când frica şi supunerea oarbă sunt de rigoare şi toţi oamenii se pleacă la pământ. I. NAZBATI !” PRUDENŢA D-LUI TANCRED „Viitorul“ de aseară scrie: „Nu s© poate admite cu nici un preţ ca încasatorii de comisioane să scape nepedepsiţi“. Aflând de această dorinţă a partidului, d. Tancred Constantinescu a făcut cunoscut d-lui Vinniti Brătianu, că in viitorul cabinet liberal, nu accelda decât... ministerul de justiţie. fix Continui cu reflecţiile asupra lecturilor mele. De data asta, nu mai e vorba de un anonim sau de o scriere oarecare, ca prilej de cugetare. Acum mă îndeletnicsc, — nici mai mult nici mai puţin — cu citirea valoroasei opere a celebrului G. Maspero „Histoire ancienne des peuples de VOrient". Sunt unele lucruri, cari mau uimit. De pildă, intre mai multe altele, aproape tot ce se găseşte în Thora — Pentateticul creştin — (mai pe înţeles, cele cinci cărţi ale lui Moise, inclusiv istoricul şi persoana lui Moise, cu altă denumire, bine înţeles), se află întocmai, la Caldeeni. Cu notarea că versiunea caldeiană e cu mult mai veche, decât Biblia, — cel puţin cu două mii de ani mai veche. De asemeni, grosolanele credinţi astronomice şi medicale zise băbeşti, erau la fel la Caldeeni după cum există şi astăzi în popor, ba chiar şi la cei mai de sus, dacă sunt inculţi sau prea des căzuţi la bacalaureat ori rămaşi repetenţi în serie, cu nemiluita. Caldeejiii aceştia, un popor misterios ca origine (ca toate popoarele vechi de altfel — fiindcă din vremuri ante-istorice n’au rămas documente de nici un fel, — caldeenii erau un neam, foarte savant pentru timpul existenţii, lui din istorie, poate cel mai savant din câte au existat pe atunci, chiar dacă socotim şi pe Egipteni. Preoţii şi oamenii lor mai răsăriţi trebue să fi avut un foarte puternic simţ de observare şi cercetare. Atât de puternic, de original şi de impresionant, încât cea mai mare parte a lumei vechi dela el a luat şi adoptat credinţi religioase, principii filosofice şi ştiinţă. Dar, ceace este curios şi trist, în acelaş timp , e că dela dânşii, multe mii de ani, cunoştinţele teoretice ca şi cele practice, ca şi speculaţiunile spiritului au stagnat, s’au împietrit. Trebue să ne scoborîm cu 3—4.000 de ani, până la grecii antici, ca să dăm de ceva originalitate, — de formă mai mult, — căci fondul caldeian subsistă şi la greci. Până şi în zilele noastre, masse importante de populaţii chiar şi în ţările civilizate, — au rămas cu fondul caldeian. Religie, filozofie, ştiinţă, medicină, sunt cam aceleaşi pe care ie-am împrumutat de la Caldei de acum 5—6000 de ani. Singure, ştiinţele pozitive au făcut progrese uriaşe, cari par a se anunţa din ce în ce mai repezi şi mai extraordinare. Intre schimbările acestea şi între starea pe loc din alte privinţe, omenirea riscă o teribilă ruptură de echilibru, care poate să însemne o adevărată eră nouă. In bine sau în rău? Cine ştie! I.T. GÂRNEŢUL NOSTRU Stagnare şi progres Sofu fia D. MIRONESCU: — Ei, acuma să vedem cum o descurcăm! D. HALIPFA: — Dacă sunt eu ministru fără portofoliu, ce grije mai ai? m Se vor face suprimări? Panica printre funcţionari Din declaraţiile pe care atât d. Mironescu cât şi d. Mihalache le-au făcut joi la consfătuirea majorităţilor, o parte a interesat în deosebi opinia publică : aceea privitoare la sacrificiile pe care noul guvern intenţionează să le impună din nou ţării. Fireşte cănu poate fi orbi de biruri complimentare. Aşa sperăm, cel puţin, fiindcă ne place a crede că oamenii politici au putut pipăi, in sfârşit, limita până unde sunt capabile să meargă jertfele populaţiei. Afară de aceasta, credem că cei ce ţin astăzi în mâinile lor destinele ţării, s-au convins că nu există alt mijloc de a însănătoşi finanţele Statului, decât, pe cale de comprimare a cheltuelilor, adică pe cale de economii. Dar cum se vor face aceste economii, şi de la ce capitole budgetare vor fi ele realizate? Se afirmă din toate părţile că unul din principalele mijloace prin care noii guvernanţi speră să realizeze economiile necesare este reducerea numărului funcţionarilor. Problema s-a mai pus şi altădată, dar nu e mai puţin adevărat că ea şi-a păstrat caracterul de acuitate şi actualitate. Ceea ce înseamnă că răul a fost doar pipăit, fără a fi fost nici măcar pe departe ameliorat, necum vindecat de-a binelea. Repetăm dar şi astăzi ceea ce am mai spus în trecut de nenumărate ori : da, avem prea mulţi funcţionari, mult prea mulţi pentru nevoile reale ale Statului. O politică nefericită a făcut ca numărul celor ce voiau să trăiască din budgetul public să crească an de an, de la guvern la guvern. Azi cea mai mare parte din veniturile trezoreriei sunt absorbite de imensul corp de funcţionari ai Statului. Sacrificiile se impun deci. Dar se cade să atragem atenţia celor în drept asupra delicateţei infinite a operaţiunii. A da afară din slujbă acum, în pragul iernei şi pe aceste vremuri de cumplită lipsă, oameni cari n’au altă vină decât aceea de a fi solicitat şi obţinut un mijloc de a-şi agonisi o pâine, ni se pare o cruzime fără seaman asupra căreia credem inutil să mai insis* tăm. Nu se poate deci decreta cu pimplicitata$*r*după. cum se pre -. tinde că se va face, cu toate desmintirile celor în drept: cei car! n’au încă cinci ani de slujbă, trebuie să plece! Printre aceștia pot să fie și avem convingerea că sunt: — oameni săraci, împovăraţi de familii grele, femei fără sprijin dar cu copii, cari aruncate acum pe drumuri ar însemna să fie aruncate în ghiarele mizeriei şi ale morţii. Cei ce au deci trista însărcinare de a realiza reducerile de funcţionari publici, trebuie să se gândească în primul rând la modul cum urmează să fie făcute aceste reduceri. Să fie concediaţi sinecuriştii, să fie reduse „dublurile“, apei, de pildă, aceia cari, indiferent de vechime, nu trăiesc propriu zis din salariu, ci au avere sub ocupaţii productive în afară de slujba la stat. Nu prea vedem, de asemenea, cum vor fi concediaţi atâţia funcţionari, fără a li se acorda în prealabil o despăgubire. In acest caz, economia ar fi mult mai mică decât se crede, fără a mai socoti faptul că elementele aruncate pe drumuri pot deveni tot atâtea fermente de tulburare socială. Problema apare deci foarte dificilă, şi, dacă nu ne-am teme de cuvântul prea tare, am zice,chiar: insolubilă. Nu cunoaştem intenţiunile guvernului, dar ştim că cei vizaţi — funcţionarii, — sunt cuprinşi, pe drept sau pe nedrept, de o adevărată panică. Oricum, noul guvern are marea datorie de a-şi inaugura opera cu un gest de sfântă şi reală justiţie pentru micii slujbaşi, atât de ameninţaţi în pâinea familiilor lor.- ; America-Europa de DEMOSTENE BOTEZ Există o modă, pentru genuri literare. Există una şi pentru preocuparea şi subiectul fiecărui gen. Cu toată „viteza“ care preocupă epoca noastră cu predilecţie pentru caleidoscop şi superficial, romanul în unul sau mai multe volume este încă la modă. Cetitorii", prin aceasta strunesc întrucâtva goana timpului, pe care-l ţin pe loc. Ei stau în afară de evoluţia vertiginoasă de azi, şi-i pun în roate, bete cât paiul. Acum vreo cinci ani era la modă extremul orient. Ossendowski, Kessel, Rabindranath Tagore, se evadasera printre religii şi înotau în misterul oriental în care sufletul pare a trăi, precum sfântul duh în icoanele ortodoxe, în afară de oameni, pe deasupra lor, între cer şi pământ. Copleşiţi însă de mistica orientală pentru care claritatea franceză jovială şi netă nu avea prea mare comprehensiune, scriitorii francezi s’au retras din Orient, unde în faţa problemelor sufleteşti se desemna o imensitate tulbure fără sfârşit, precum altă dată Napoleon în faţa stepei ruseşti. Spiritul analitic cu psihologism de manual despică părul, în patru în trei sute de pagini, dar este incapabil să fae în două un tinut indian. E un instrument de precizie, dar de laborator. In ultimul timp scriitorii si-au schimbat itinerarul . Au trecut în Canada, au scoborât în Maroc si în Africa de Sud au scos din întunerec pe negrii cărora le-au dat cadou cutitaşe și oglinzi de buzunar, pentru ca în schimb să vie şi ei de acolo tot cu oglinzi de buzunar. Şi în fine au ajuns în America. Subiectul american, viaţa americană, sunt la modă cu jazul. Problema de-acum câţiva ani se formula „Orient-Occident“ iar cea de astăzi „America-Europa“ Cu toate romanele şi notele asupra celei dintâi, a rămas acelaş vast mister al Asiei centrale şi de sudi . Acolo era de priceput şi de relatat un complex sufletesc şi mistic. Pentru aceia trebuia o înţelegere sufletească, ce nu putea să nască decât printr’o cunoaştere mai îndelungată. Fantasticul mister asiatic, cu extazul lui împetrit, cu bătrâneţa lui impresionantă de la începuturile lumii şi ale omului, nu se putea înţelege în două luni de voiaj.Trebuia trecut dincolo de aparenţe şi de aspectul ei tragic. Oamenii mulţi şi goi din Indii trebuiau priviţi altfel decât ca un moşuroi de furnici pe lângă care treci şi te opreşti o clipă, de curiozitate. Ceia ce era de analizat în Orient nu era ceva plastic, ci ceva care se apropie de muzică, o armonie impalpabilă pentru care trebue să ai instrument. Europenii s’au uitat la asiatici cu sentimentul de nedumerire cu care un om ce nu cunoaşte notele muzicale s’ar uita pe-un portativ cu simfonia 9-a a lui Beethoven. ■ De aceia s’au mărginit numai să ne spue că sunt note multe şi antestecate, şi fiindcă n’au putut să le descifreze, privindu-le au fredonat melodia pe care o ştiau de mai înainte : „Plasir d’amour ne durent qu’un moment“. Numai Romain Rolland (muzicant) a descifrat ceva din taina lungă cât timpul, din care se pare ca ne-am refugiat, în „Vive Kananda“, apărut în „Europe“ şi apoi in volum. In calea reîntoarcerei acestui spirit de cunoaştere şi cercetare din Asia spre America, câţiva scriitori s’au oprit în continentul nou al Rusiei de unde au venit cu reportagii politice în afară de literatură. Ba, au adus şi câteva uniforme şi costume ruseşti pentru personagii de ceară în romane în care făcea bine un rus, aşa cum făcea birje o prinţesă rusoaică într’un restaurant de lux. Panopticum însă se rabaşează degrabă şi azi Claude Anet se citeşte sau se joacă numai în provincie unde nu s’au văzut decât ruşi împăiaţi în muzeele pentru Napoleon. Pentru sufletul rus, au avut ruşii destui scriitori. Amestecul scriito(Cititi continuarea la pag. II-a) .