Adevěrul, octombrie 1930 (Anul 43, nr. 14346-14365)

1930-10-14 / nr. 14355

I X V K . rc r ­~ vL AHOL 43 — Ho. 14355 S* Marfi 14 Octombrie 1930 4 pagini Adevărul FONDATORI AL. V. BELDIMAN CONST. MILLE 1888—1897 1897—1926m Liberalii anunță o serie de întruniri. ... Ceiace înseamnă că se pregătesc pen­tru o lungă opoziție! ABONAMENTE (750 lei pe un an 380 lei pe 6 luni­­200 lei pe 3 luni TM­L BIROURILE: București, Str. Const. Mille (Sărindar) no. 7—9—11 TELEFOANE: Centrala: 306 67, 326/73, 366/70, 353 54. Direcția : 357/72. Provincia : 310/66. Administraţia : 307/69. REGELE ȘI REGIMUL PARLAMENTAR la discursul, pe care l-a rostit după ce guvernul Mironescu a de­pus jurământul, — regele a tinut să facă unele precizări care conturează rosturile noului minister. Regele a tinut, de pildă, să accen­tueze că menirea guvernului Miro­nescu este să rezolve grelele pro­bleme economice ale orei prezente. Lucrul acesta trebue subliniat cât mai vârtos. findcă — în adevăr — aceasta treb­e să fie preocuparea cea dintâi a noului guvern. Dar, cu acest prilej, regele a ți­nut să învedereze și altceva : ca­racterul parlamentar al acestui gu­vern este, — a spus regele, — primul guvern, care iese din parlament, — căci până acum constituia întâiu ministerul și du aceia, se proceda la facerea alegerilor. Lucrul este perfect just. Oricât de libere au fost ultimele alegeri, trebue să recunoaștem că ele n’au făcut decât să ratifice con­stituirea guvernului Maniu. Pe când guvernul Mironescu este, în ade­văr, o expresie a unui parlament în ființă, Guvernul acesta se va prezintă corpurilor legiuitoare. Iar acestea vor avea — după uzul occidental — să acorde sau nu, încrederea lor — și deci a țării — noului guvern. E foarte bine că regele a ţinut să sublinieze caracterul parlamentar al nouii formaţiuni ministeriale. E foarte bine, pentru că svonuri — puse în circulaţie de cei ce s’ar fi putut crede că sunt introduşi în a­­nume taine — vorbeau de nu ştim ce intenţiuni dictatoriale ale re­gelui. Aceste zvonuri, lansate cu stă­ruinţă, cre­aseră o atmosferă ne­prielnică nu numai aci, în ţară, dar şi în străinătate. De câteva ori, mari ziare apu­sene — de pildă le Terr­ps — au în­registrat cu îngrijorare atari ver­siuni şi, ceva mai mult, au căutat să arate de ce. Ia noi, dictatura ar fi o primejdie naţională. Regele s’a crezut dator — şi cu drept Cuvânt — să risipească a­­ceastă atmosferă, să sfărâme lanţul legendelor otrăvite creiate de cei ce se întitulează prea des susţinătorii regelui .Ca şi când un rege, împo­triva căruia nu se ridică nici un glas, ar avea nevoe de susţinători!) Şi regele s’a folosit de primul pri­lej — instalarea ministerului Miro­nescu — ca să repete ceiace a spus neîncetat dela urcarea sa pe tron : că este şi rămâne credincios Con­stituţiei, pe care a jurat; că este şi rămâne ataşat instituţiilor constitu­ţionale, începând cu regimul par­lamentar. Felul cum a rezolvat criza de gu­vern în iunie, vidată după sosirea sa în ţară; consultările pe cari le-a făcut; mandatul dat mareşalu­lui Prezan pentru a încerca un gu­vern de concentrare; reînoirea man­datului d-lui Maniu, după ce mare­şalul Prezan eşuase — toate acestea sunt tot atâtea dovezi că regele ţine să aplice în fapt, declaraţiunile făcute în faţa Adunării Naţionale şi reiterate în faţa reprezentanţilor presei străine. Când s’a declarat criza de guvern de Lunia trecută, după demisia d-lui Maniu, — regele a urmat pe aceiaşi cale, şi dacă n’a mai consultat şefii de partide, este din pricină că — na­­ţional-ţărăniştii având majoritatea în parlament — altceva nu se putea face decât un guvern naţional-ţă­­rănist. Era, cum am spus din prima zi, o criză de minister, nu una de regim. Respectul, pe care regele îl arată acestor procedee constitutionale și, mai ales, atitudinea pe care o are fată de parlament, — sunt chezăşia că tara va fi cruțată de zguduirile cine știe cărei aventuri dictatoriale. Ad. NOTE D. VIRGIL Potărcă a rămas un guvern. Cine ar fi putut să-l... urnească din loc? SE anunţă că numărul funcţio­narilor publici va fi redus. Vor fi concediaţi, fireşte, sluj­başii care primesc câte­­ şi 5000 lei pe lună! ★ „VIITORUL“ publică un arti­col intitulat: „Ce avem şi ce nu“ Ştim. Deocamdată n’au pute­rea ! PĂRĂSIND internele d. Vaida ci spus succesorului său: „Cred că n’o să aveţi ocazia să intraţi în acţiune cu armele uci­gătoare, ci cu acele arme bune şi civilizate, cu care am lucrat şi eu“. Adică, cu armele întrebuinţate la Lupeni şi în luptele de stradă cu invalizii! ★ -k GLOSE POLITICE INTERPRETARE Sentimentele naţionaliste ale cuiva au fost jignite de o afirma­­ţiune. Anume: S’a zis că, în des­făşurarea politică internă de la noi, se va ţine seamă şi de conjunctura economică ex­ternă. De pildă, la alcătui­rea unui guvern se va ţine socoteală şi de faptul dacă mem­brii noului guvern ar putea fi primiţi cu simpatie sau cu anti­patie de cercurile economico-fi­­nanciare străine cu cari am avea de tratat. Or, e un lucru ştiut că foarte des state mari şi puternice au trebuit să ţie seamă de asemenea considerente. Un exemplu tipic îl găsim în ceia ce s’a petrecut în Rusia lui Nicolae al II-lea, strâmtorată fi­­nanciarmente după războiul cu Japonia. Rusia se afla într’o situaţie fi­nanciară extrem de grea. Fără un împrumut, însuşi ţarizmul era ameninţat, întrucât însă finanţa străină, în special cea americană, era extra­ordinar de ostilă, ţarul tuturor ruşilor a fost nevoit să recurgă la serviciile contelui Witte, o­­mul pe care-l ura de moarte. Amănuntele, cu privire la ra­porturile dintre ţar şi primul său ministru şi dificultăţile , de care acesta s-a lovit, în cursul călăto­riei sale în America, naţionaliştii noştri extremişti le pot găsi în memoriile contelui Witte, me­morii cari au ajuns publice cu toate că, în momentul morţii ma­relui decedat, casa lui a fost în­conjurată de jandarmi, în scopul de a pune mâna pe acele docu­mente. Poate insă că tocmai în prevederea unei, asemenea even­tualităţi memoriile se aflau păs­trate în străinătate. De altfel, e firesc să fie che­maţi in fruntea trebilor acei oa­meni care, în momentul dat, în­trunesc posibilităţile de a face faţă situaţiei. Nu este vorba ca străinii să-şi impue oamenii lor, ci ca tu sin­gur să-ţi impui oamenii cari vor putea înfrunta cu mai mult suc­ces revendicările şi pretenţiile străinilor. BARAŞI BASARABIA „Viitorul“, care vrea să treacă drept organul naţionalismului in­tegral, dar nu reuşeşte să fie în fapt decât un strălucit oficios al prostiei naţionale ,are inconşti­enţa să scrie că „nu există sat în provincia de peste Prut în care să nu fie un nucleu comunist“! Să ne mai revoltăm mâine când presa sovietică, înarmată cu ase­menea argumente furnizate de chiar ziarele româneşti, va recla­ma Basarabia ca pe un bun ce-i aparţine, de­oarece ea este în în­tregime comunistă? Dar pentru a putea să facă rău unui adversar politic, partidul liberal şi presa lui, sunt gata şi astăzi ca şi altădată, să vândă la străini până şi o fâşie atât de im­portantă şi de blajină din trupul ţării.. „CINISMUL“ D-LUI LARDA Nu mai ştim cine taxa drept „cinism“ sau „sinceritate bruta­lă“ unele atitudini 5i mărturisiri ale d-lui Vaida în legătură cu fai­moasa sa activitate de la ministe­rul internelor. Ne aducem însă aminte că aceia cari emiteau o asemenea părere dădeau un e­­xemplu: „răspunsul d-lui Vaida la obiecţiunile ce i se aduceau con­tra procedeului de a confisca zi­arele şi a cenzura telegramele de presă pentru străinătate. D. Vaida răspundea stereotip: „Aşa vreau, aşa fac; nu dau so­coteală n­imănui. Când vei fi mi­nistru să faci aşa cum iţi vor dicta interesele!“ Acest fel de a raţiona, pe care unii l’au calificat drept „cinism“, s’a manifestat şi cu prilejul in­stalării d-lui I Mihalache la mini­sterul de interne. La această so­lemnitate, d. Vaida a ţinut o cu­vântare in care a spus, între al­tele, adresându-se d-lui coman­dant al jandarmeriei: „Sper, d-le general, că sub d. Mihalache nu veţi avea ocazia să intraţi în acţiune cu armele uci­gătoare, ci veţi avea succes prin mijloace civilizate“. Adică nu ca sub ministeriatul d-lui Vaida! Se putea o mai dras­tică recunoaştere a propriilor cale greşeli şi procedeuri? Dar a­ţi mărturisit în chipul a­­cesta incul­a şi neputinţa, nu în­seamnă, credem, a fi „cinic“ ci cu totul,altcum. Sever & Co. • •• Ion Brătianu în ajunul războiului Memoriile lordului Thomson — De la corespondentul nostru din Paris — Continuăm să spicuim din memo­riile lordului Thomson. Iată întâiu un mic portret al lui Ion Brătianu şi o declaraţie de a­­derare la politica acestuia. Textul care urmează a fost scris la 16 iu­nie 1915. Traducem: «In felul lui, primul ministru ro­mân se bucură de viaţă. Când vor­beşte de răspunderea grea ce o duce pe umeri îl privesc drept în ochi şi văd în el o sclipire Ii place puterea nu pentru satisfacţiile mici ale ace­steia, ci ca un apanagiu ce se cuvine în mod natural fiului unui om de stat distins. Acest om mândru tre­­bue să fie enorm da mulţumii şi de amuzat că el, primul cetăţean al u­­nui mic stat balcanic, opune marile Puteri unele contra altora. El joacă un joc periculos, dar îl joacă bine şi voiu face ce voiu putea pentru el in Anglia. Momentul lui oportun este şi al nostru: este momentul când cooperarea militară a României va fi într’adevăr efectivă. Intervenţiuni premature sunt păgubitoare. Mi s’a spus că sunt un trădător, fiindcă am căutat să conving pe diplomaţii no­ştri despre justeţea acestei păreri“. Interesant om lordul Thomson ! Convins că politica lui Ion Brătia­nu era, în epoca de atunci, cea mai bună pentru Anglia şi pentru aliaţi, a acceptat, după cum reese din pa­­sagii­le subliniate de noi, să fie mai bine considerat în ţara lui ca tră-­­dător decât să renunţe la punctul lui de vedere. Nu trebue să se uite că în Iunie 1915 eram în plin război și că acuzarea de trădare nu era o glumă. ORDINUL LORDULUI KITCHENER Dar să mergem mai departe. In­tors în Anglia ca să sustie punctul­ de vedere al lui Ion Brătianu, lor­dul Thomson a avut la 2 Iulie 1915 o intrevedere cu lordul Kitchener, ministru de, război. Convorbirea­ este foarte interesantă. Cităm: „Lordul Kitchener mi-a dat ordin să mă întorc în România şi s’o fac să intre In război („and bring that country in“). La dineul de azi noap­te mi-a vorbit de frontul de vest — din Franţa — şi mi-a spus că se sa­crifică adesea acolo zece mii de vieţi pentru a se cuceri un câmp de car­tofi. Dacă războiul de uzură o să continue în felul acesta, nu vor ră­mânea în curând în ambele tabere, decât ofiţerii bătrâni şi atunci o să avem pace. „Lordul Kitchener nu crede că fr­eest carnagiu concentrat pe un front este cel mai bun mijloc de a câştiga un război mondial. Dar experţii mi­litari îşi bat joc de dânsa. Şi el este un expert militar şi cu toate acestea n’a invăţat niciodată jargonul lor". Zeci de mii de vieţi sacrificate pentru a se cuceri un câmp de car­tofi ! Dar să nu insistăm. Să urmă­rim mai bine misiunea lordului Thomson în România. S’a văzut că, întors în Anglia, n’a reuşit să convingă pe cei din Lon­dra că nu trebue să forţeze intrarea României în război. Dimpotrivă, lordul Kitchener i-a ordonat să ple­ce imediat şi să facă ce va şti pen­tru a-l îndupleca pe Ion Brătianu să declare cât mai repede război. Lordul Thomson a revenit în ţa­ră la începutul lunii August 1915 şi a rămas aci, cum am arătat în pri­mul nostru articol, până după in­trarea României în război şi retra­gerea armatelor româneşti pe Si­ret. I. BRATIANU CA STRATEG îndată ce sosi la Bucureşti se puse pe lucru, dar fără entusiazm. La 20 August scrie că : „nu există nici o perspectivă ca România să intervie, că nici una din condiţiile puse de Ion Brătianu n’a fost Înde­plinită, şi că, aşa cum stau lucrurile acum, conştiinţa nu-mi permite ca să fac presiune asupra lui ca să in­tre în acţiune“. Ciudat militar şi diplomat­ în­sărcinat cu misiunea precisă să ho­târască România să declare cât mai repede război Puterilor centrale, el lucrează nu conform instrucţiilor primite, ci după conştiinţa lui. La 30 Noembrie 1915 scrie (în Memorii): ■ ■ ■ „înainte de vara anului 1916 n’o să se întâmple nimic aci. Motivele de amânare (date de români) sunt: a­­propierea iernii; lipsa de muniţii ; nerealizarea condiţiilor esenţiale şi, natural, faptul că bulgarii au ocu­pat Serbia. România este tăiată de Puterile occidentale, cu cari nu mai poate comunica decât prin Rusia, Oala nu-şi încredinţează insă uşor soarta lupului. Am deci înaintea mea şase luni de inacţiune şi de­­exil. '■ ■■ .î'­„.„Primul ministru al României, a un strateg de fotoliu, dar nu un stra­teg rău, e plin de bun simţ. Câtă vreme armatele aliate din Salonic nu vor atrage la contra lor întreaga armată bulgară, el nu poate să in­tervie. Ca soldat nu pot să-l sfătuesc să rişte totuşi războiul. N'ar fi cins­tit din partea mea s’o fac. Statul no­stru major n’ar consimţi niciodată să pue o armată engleză într’o pozi­ţie aşa de falsă" (cum ar fi aceea a armatelor româneşti, descoperite la sud faţă de bulgari. Nota noastră). „ACUM ORI NICIODATĂ» Intre Noembrie 1915 şi Iulie 1916, când aliaţii iau o atitudine din cele mai energice pentru a-1 decide pe Ion Brătianu să grăbească intrarea în război,, lordul Thomson, neavând multă treabă, observă ţara şi oa­menii. Notările lui ne-politice sunt şi ele de cel mai mare interes. Dar, cum n’avem toc, pentru reproduceri din acest domeniu, rămânem la a­­celea cari privesc acţiunea pentru intrarea României în război. La 4 iulie 1916, lordul Thomson a trebuit, în contra convingerilor sale, să se asocieze ataşatului mili­tar rus şi să prezinte lui Ion Brătia­nu cu care devenise foarte bun prieten, o notă pe care, în memo­riile sale, o numeşte ultimatum. „Zic ultimatum, deoarece Instruc­ţiunile mele erau formale. Trebuia să spun (lui Ion Brătianu): acum ori niciodată. Prin „acum“ se înţelegea săptămânile cari vin. „Niciodată“ însemna că, dacă România va voi mai târziu să vie de partea aliaţilor, dorinţa ei va fi respinsă. După toa­te probabilităţile, dacă România n’ar fi dat nici o urmare acestui ultima­tum, Rusia ar fi avut libertatea să violeze neutralitatea ei, în cazul când prin aceasta s’ar fi ales cu un folos militar. Cu alte cuvinte, Româ­nia avea de ales între alianţa cu Franţa şi cu Anglia, cu toată anti­patia ei contra Rusiei şi intre răz­boiul cu aceasta din urmă. „...Sunt sigur că Ion Brătianu este gata să semneze convenţia militară şi ceea ce mă preocupă şi mă supără („what trouble vie most,“) este că o să aceisteiitimai Lîiucă are încredere in Anglia. El crede că a­­vem puterea să influenţăm Rusia şi s-o forţăm să se ţie de angajamente­le luate. Planul strategic este destul de bun, cu condiţia însă ca Ruşii să întreprindă ofensiva in acelaş timp cu românii şi ca armata noastră să reţle pe bulgari la Salonic. Aceste două condiţii, aceşti doi „dacă" sunt de o enormă şi tragică Însemnătate". DEZASTRUL La 5/18 August 1916 Ion Brătia­nu semnează convenţia­ militară. România intră în război şi lordul Thomson e neliniştit şi trist. Mi se pare că a trimis România la moar­te. Vin apoi zilele rele : muniţiile sosesc greu , planul militar nu este executat după prevederi. „Dar — scrie dânsul în ziua de 10 Septem­brie 1916 — bietul popor român nu are nici o vină. Mi-e ruşine când întâlnesc pe primul ministru sau pe rege. Un dezastru este iminent şi, mi-e teamă, inevitabil“. Dezastrul vine. Şi atunci, lordul Thomson face în memoriile sale (la 7 Oct. 1916) observaţia că, dacă ar­matele englezeşti ar fi fost puse să lupte in aceleaşi condiţii ca cele ro­mâneşti, rezultatul ar fi fost acelaş. ★ Sfârşim aci. Extrasele de sus sunt, credem, destul de convingă­toare ca să facă dovada că lordy Thomson n’a fost un om de duzină. A avut caracter, fiindcă a ştiut să aibă opi­niuni — şi să le apere în contra superiorilor lui şi a tutu­ror acelora cari îl înconjurau. Şi a­­ceasta în timp de război când frica şi supunerea oarbă sunt de rigoare şi toţi oamenii se pleacă la pământ. I. NAZBATI !” PRUDENŢA D-LUI TANCRED „Viitorul“ de aseară scrie: „Nu s© poate admite cu nici un preţ ca încasatorii de comisioane să scape neped­epsiţi“. Aflând de această dorinţă a par­tidului, d. Tancred Constantinescu a făcut cunoscut d-lui Vinniti Brătia­nu, că in viitorul cabinet liberal, nu acceld­a decât... ministerul de justiţie. fix Continui cu reflecţiile asupra lec­turilor mele. De data asta, nu mai e vorba de un anonim sau de o scri­ere oarecare, ca prilej de cugetare. Acum mă îndeletnicsc, — nici mai mult nici mai puţin — cu citirea va­loroasei opere a celebrului G. Mas­­pero „Histoire ancienne des peuples de VOrient". Sunt unele lucruri, cari mau uimit. De pildă, intre mai multe altele, aproape tot ce se gă­seşte în Thora — Pentateticul creştin — (mai pe înţeles, cele cinci cărţi ale lui Moise, inclusiv istoricul şi per­­soana­ lui Moise, cu altă denumire, bine înţeles), se află întocmai, la Caldeeni. Cu notarea că versiunea caldeiană e cu mult mai veche, de­cât Biblia, — cel puţin cu două mii de ani mai veche. De­ asemeni, grosolanele credinţi astronomice şi medicale zise bă­beşti, erau la fel la Caldeeni după cum există şi astăzi în popor, ba chiar şi la cei mai de sus, dacă sunt inculţi sau prea des căzuţi la baca­laureat ori rămaşi repetenţi în serie, cu nemiluita. Caldeejiii aceştia, un popor miste­rios ca origine (ca toate popoarele vechi de altfel — fiindcă din vremuri ante-istorice n’au rămas documente de nici un fel, —­ caldeenii erau un neam, foarte savant pentru timpul e­­xistenţii, lui d­in istorie, poate cel mai savant din câte au existat pe atunci, chiar dacă socotim şi pe Egipteni. Preoţii şi oamenii lor mai răsăriţi trebue să fi avut un foarte puternic simţ de observare şi cercetare. Atât de puternic, de original şi de im­presionant, încât cea mai­ mare parte a lumei vechi dela­ el a luat şi a­doptat credinţi religioase, principii filosofice şi ştiinţă. Dar, ceace este curios şi trist, în acelaş timp , e că dela dânşii, multe mii de ani, cunoştinţele teore­tice ca şi cele practice, ca şi specula­­ţiunile spiritului au stagnat, s’au împietrit. Trebue să ne scoborîm cu 3—­4.000 de ani, până la grecii antici, ca să dăm­ de ceva­ originalitate, — de for­mă mai mult, — căci fondul caldeian subsistă şi la greci. Până şi în zilele noastre, masse importante de populaţii chiar şi în ţările civilizate, — au rămas cu fon­dul caldeian. Religie, filozofie, ştiin­ţă, medicină, sunt cam aceleaşi pe care ie-am împrumutat de la Caldei de acum 5—6000 de ani. Singure, ştiinţele pozitive au făcut progrese uriaşe, cari par a se anun­ţa din ce în ce mai repezi şi mai extraordinare. Intre schimbările acestea şi între starea pe loc din alte privinţe, ome­nirea riscă o teribilă ruptură de e­­chilibru, care poate să însemne o a­­devărată eră nouă. In bine sau în rău? Cine ştie! I.T. GÂRNEŢUL NOSTRU Stagnare şi progres S­­o­fu f­i­a D. MIRONESCU: — Ei, acuma să vedem cum o descurcăm! D. HALIPFA: — Dacă sunt eu ministru fără por­­­tofoliu, ce grije mai ai? m Se vor face suprimări? Panica printr­e funcţionari Din declaraţiile pe care atât d. Mironescu cât şi d. Mihalache le-au făcut joi la consfătuirea majorită­ţilor, o parte a interesat în deosebi opinia publică : aceea privitoare la sacrificiile pe care noul guvern in­tenţionează să le impună din nou ţării. Fireşte că­­nu poate fi orbi de biruri complimentare. Aşa sperăm, cel puţin, fiindcă ne place a crede că oamenii politici au putut pipăi, in sfârşit, limita până unde sunt capabile să meargă jertfele popula­ţiei. Afară de aceasta, credem că cei ce ţin astăzi în mâinile lor des­tinele ţării, s-au convins că nu e­­xistă alt mijloc de a însănătoşi fi­nanţele Statului, de­cât, pe cale de comprimare a cheltuelilor, adică pe cale de economii. Dar cum se vor face aceste eco­n­omii, şi de la ce capitole budge­tare vor fi ele realizate? Se afirmă din toate părţile că unul din principalele mijloace prin care noii guvernanţi speră să reali­zeze economiile necesare este re­ducerea numărului funcţionarilor.­­ Problema s-a mai pus şi altă­dată, dar nu e mai puţin adevărat că ea şi-a păstrat caracterul de a­­cuitate şi­ actualitate. Ceea ce în­seamnă că răul a fost doar pipăit, fără a fi fost nici măcar pe de­par­te ameliorat, necum vindecat de-a binelea. Repetăm dar şi astăzi ceea ce am mai spu­s în trecut de nenumărate ori : da, avem prea mulţi funcţio­nari, mult prea mulţi pentru ne­voile reale ale Statului. O politică nefericită a făcut ca numărul celor ce voiau să trăiască din budgetul public să crească an de an, de la guvern la guvern. Azi cea mai ma­re parte din veniturile trezoreriei sunt absorbite de imensul corp de funcţionari ai Statului. Sacrificiile se impun deci. Dar se cade să atragem atenţia celor în drept asupra delicateţei in­finite a operaţiunii. A da afară din slujbă acum, în pragul iernei şi pe aceste vremuri de cumplită lipsă, oameni cari n’au altă vină de­cât aceea de a fi solicitat şi obţinut un mijloc de a-şi agonisi o pâine, ni se pare o cruzime fără seaman asupra căreia credem inutil să mai insis* tăm. Nu se poate deci decreta cu pimplicitat­­a$*r*du­pă. cum se pre­ -. tinde că se va face, cu toate des­­mintirile celor în drept: cei car! n’au încă cinci ani de slujbă, trebuie să plece! Printre aceștia pot să fie și avem convingerea că sunt: — oameni săraci, împovăraţi de familii grele, femei­ fără sprijin dar cu co­pii, cari aruncate acum pe drumuri ar însemna să fie aruncate în ghia­­rele mizeriei şi ale morţii. Cei ce au deci trista însărcinare de a realiza reducerile de funcţio­nari publici, trebuie să se gân­dească în primul rând la modul cum urmează să fie făcute aceste redu­ceri. Să fie concediaţi sinecuriştii, să fie reduse „dublurile“, apei, de pildă, aceia cari, indiferent de ve­chime, nu trăiesc propriu­ zis din salariu, ci au avere sub ocupaţii productive în afară de slujba la stat. Nu prea vedem, de­ asemenea, cum vor fi concediaţi atâţia func­ţionari, fără a li se acorda în prea­labil o despăgubire. In acest caz, economia ar fi mult mai mică de­cât se crede, fără a mai socoti fap­tul că elementele aruncate pe dru­muri pot deveni tot atâtea fermente de tulburare socială. Problema apare deci foarte difi­cilă, şi, dacă nu ne-am­ teme de cu­vântul prea tare, am zice,chiar: in­solubilă. Nu cunoaştem intenţiunile guvernului, dar ştim că cei vizaţi — funcţionarii, — sunt cuprinşi, pe drept sau pe nedrept, de o adevă­rată panică. Oricum, noul guvern are marea datorie de a-şi inaugura opera cu un gest de sfântă şi reală justiţie pentru micii slujbaşi, atât de ameninţaţi în pâinea familii­lor lor.- ; America-Europa de DEMOSTENE BOTEZ Există o modă, pentru genuri li­terare. Există una şi pentru pre­ocuparea şi subiectul fiecărui gen. Cu­ toată „viteza“ care preocupă epoca­ noastră cu predilecţie pentru caleidoscop şi superficial, romanul în unul sau mai multe volume es­te încă la modă. Cetitorii", prin aceasta strunesc în­trucâtva goana timpului, pe care-l ţin pe loc. Ei stau în afară de evo­luţia vertiginoasă de azi, şi-i pun în roate, bete cât paiul. Acum vre­o cinci ani era la mo­dă extremul orient. Ossendowski, Kessel, Rabindranath Tagore, se e­vadasera printre religii şi înotau în misterul oriental în care sufletul pare a trăi, precum sfântul duh în icoanele­ ortodoxe, în afară de oa­meni, pe deasupra lor, între cer şi pământ. Copleşiţi însă de mistica orienta­lă pentru care claritatea franceză jovială şi netă nu avea prea mare comprehensiune, scriitorii francezi s’au retras din Orient, unde în faţa problemelor sufleteşti se desemna o imensitate tulbure fără sfârşit, precum altă dată Napoleon în faţa stepei ruseşti. Spiritul analitic cu psihologism de manual despică părul, în patru în trei sute­ de pagini, dar este inca­pabil să fae în două un tinut indi­an. E un instrument de precizie, dar de laborator. In ultimul timp scriitorii si-au schimbat itinerarul . Au trecut în Canada, au scoborât în Maroc si în Africa de Sud au scos din întu­­nerec pe negrii cărora le-au dat ca­dou cutitaşe și oglinzi de buzunar, pentru ca în schimb­ să vie şi ei de acolo tot cu oglinzi de buzunar. Şi în fine au ajuns în America. Subiectul american, viaţa america­nă, sunt la modă cu jazul. Problema de-acum câţiva ani se formula „Orient-Occident“ iar cea de astăzi „America-Europa“ Cu toate romanele şi notele a­supra celei dintâi, a rămas acelaş vast mister al Asiei centrale şi de sud­­i­­ . Acolo era de priceput şi de rela­tat un complex sufletesc şi mistic. Pentru aceia trebuia o înţelegere sufletească, ce nu putea să nască decât printr’o cunoaştere mai în­delungată. Fantasticul mister asiatic, cu ex­tazul lui împetrit, cu bătrâneţa lui impresionantă de la începuturile lu­mii şi ale omului, nu se putea înţe­lege în două luni de voiaj.­­Trebuia trecut­ dincolo de apa­renţe şi de aspectul ei tragic. Oa­menii mulţi şi goi din Indii trebu­iau priviţi altfel decât ca un moşu­roi de furnici pe­­ lângă care treci şi te opreşti o clipă, de curiozitate. Ceia ce era de analizat în Orient nu era ceva plastic, ci ceva care se apropie de muzică, o armonie im­palpabilă pentru care trebue să ai instrument. Europenii s’au uitat la asiatici cu sentimentul de nedumerire cu care un om ce nu cunoaşte notele mu­zicale s’ar uita pe-un portativ cu simfonia 9-a a lui Beethoven. ■ De aceia s’au mărginit numai să ne spue că sunt note multe şi antes­tecate, şi fiindcă n’au putut să le descifreze, privindu-le au fredonat melodia pe care o ştiau de mai îna­inte : „Plasir d’amour ne durent qu’un moment“. Numai Romain Rolland (muzi­cant) a descifrat ceva din taina lun­gă cât timpul, din care se pare ca ne-am refugiat, în „Vive Kananda“, apărut în „Europe“ şi apoi in vo­lum. In calea reîntoarcerei acestui spirit de cunoaştere şi cercetare din Asia spre America, câţi­va scrii­tori s’au oprit în continentul nou al Rusiei de unde au venit cu repor­­tagii politice în afară de literatură. Ba, au adus şi câteva uniforme şi costume ruseşti pentru personagii de ceară în romane în care făcea bine un rus, aşa cum făcea birje o prinţesă rusoaică într’un restaurant de lux. Panopticum însă se raba­­şează degrabă şi azi Claude Anet se citeşte sau se joacă numai în provincie unde nu s’au văzut decât ruşi împăiaţi în muzeele pentru Na­poleon. Pentru sufletul rus, au avut ruşii destui scriitori. Amestecul scriito­(Cititi continuarea la pag. II-a) .

Next