Adevěrul, decembrie 1931 (Anul 44, nr. 14699-14723)
1931-12-08 / nr. 14708
ANUL 44 No. 14706 Mărfi 8 Decembrie 1831 6 pagini FONEATORI, JfeJi"““1“ ΣdE 750 lei pe un an ABONAMENTE: 380 lei ne 6 luni Iuni In străinătate dubla 3 LEI BIROURILE: Buturești, Sfr. Const. Mille (Sărindar) No. 7—9—11 Centrala: 3-2470. TELEFOANE, IS Administrația: 3-2473. S’a isca! o discuție violentă între liberali şi guvern, pe tema: cine a folosit de pe urma cartelului electoral din iunie? ...In nici un caz tara! E greu să înţelegi de ce, când preşedintele consiliului, când membrii ai majorităţii, caută să prezinte sistemul nostru de guvernământ, într’o lumină anticonstituţională. Nu mai departe decât acum câteva zile, d. Iorga, printr’o întrerupere, a proclamat la Cameră, că d-sale nu-i place formula că regele domneşte, dar nu guvernează. Ceiace însemnează că îi place formula, că regele domneşte şi guvernează. Evident că asupra gusturilor nu se discută. Aşa că, dacă d. Iorga ar fi un simplu particular sau numai profesor universitar, ar putea să pledeze pentru plăcerea d-sale şi să urmărească modificarea Constituţiei noastre, care, oricum am interpreta-o, nu admite altă formulă decât cea care îi displace atâta d-sale. Dar d. Iorga e şeful guvernului. Rolul d-sale este să acopere cu răspunderea sa, pe rege, aşa cum prevede Constituţia. Or, când proclamă în calitatea aceasta, că regele nu domneşte numai, ci şi guvernează, se face vinovat nu numai de o călcare de Constituţie, ci şi de a descoperi pe suveran. Mai curioase apar aceste manifestaţiuni, dacă avem in vedere că ele contravin însăşi părerii, de repetate ori exprimată, a regelui. Regele a spus-o şi a insistat ca aceasta să fie adusă la cunoştinţa opiniei publice, că el este şi înţelege să fie un rege constituţional. D. Iorga însă proclamă că aceasta nu-i place, fiindcă un rege care ar înţelege nu numai să domnească, dar să -i guverneze, nu are un rege constituţional. Aşa că cu atitudinea atât de categorică a suveranului şi cu cea atât de categorică a d-lui Iorga, ne găsim în situaţia vechei zicale româneşti:, Vodă vrea şi Hâncu ba! De altfel să nu creadă cineva că principiul: regele domneşte, dar nu guvernează, — este nou sau revoluţionar. In forma sa actuală, — el datează din 1830, când marele Thiers l-a enunţat în ziarul său „Le National“, formulându-l astfel: Le roi regne et ne gouverne pas. I s'a opus atunci diuizot, care susţinea că le roii regne, gouverne et n’administre pas. Dar această formulă largă nu s’a putut impune nicăeri, unde a fost o monarhie constituţională reală, efectivă. Istoria dovedeşte însă că monarhiile cari s'au pus pe terenul teoriei lui Guizot şi a regaliştilor francezi din 1830, nu au fost nici mai folosite, nici mai tari, decât cele cari au acceptat principiul formulat de Thiers şi s’au ţinut strict de el. Exemple clasice în această privinţă, sunt cel al monarhiei engleze, a monarhiilor scandinave, a regalităţii belgiene. Ştim că se obiectează că România nu e comparabilă cu aceste ţări, că suntem o ţară înapoiată politiceşte, că politicianii trebuie ţinuţi in frâu, etc. etc. Toate aceste argumente nu sunt convingătoare. Noi suntem, de la instalarea actualei dinastii, o ţară cu o Constituţie, asemănătoare celei belgiene. Şi nimeni nu va susţine, că poporul român e azi mai înapoiat decât a fost acum şaptezeci sau cincizeci de ani. Totuşi regele Carol I a fost el însuşi foarte preocupat, ca nici un principiu esenţial al Constituţiei, să nu fie lezat şi nu a admis niciodată teza susţinută azi de d. Iorga, şi acum vreo treizeci de ani de răposatul Dim. A. Sturdza. Nu numai din motive teoretice, dar din convingerea profundă, că nimic nu deserveşte mai mult pe un rege, decât o pretinsă lărgire, a atribuţiunilor şi prerogativa or sale, care, in ultimele ei consecinţe, îl încarcă de o răspundere de care trebuie să fie ferit, în situaţia sa de arbitru al partidelor. Căci drepturile naţiunei şi interesul suprem al Dinastiei sunt deopotrivă servite, prin stricta aplicare a principiului că regele domneşte dar nu guvernează, principiu, pe care nu l-a inventat nici măcar Thiers, ci care era aplicat în Polonia încă prin secolul al XVI-lea, când un bătrân om politic, Zamoiski, a spus regelui Sigismund II: Regna, sed non hupera. Ad. NOTE D. IORGA a spus că’ declaraţia d-săle despre lipsa de program — n’a fost decât o „cochetărie“ de „femee frumoasă“ care nu vorbeşte „niciodată“ de „calităţile“ ci, ca cele urite. Acum ne închipuim cât ar fi vorbit despre dânsul — dacă d. Iorga era urit. * SE VA înfiinţa in Bucureşti o bibliotecă populară, care va purta numele preşedintelui de consiliu. ■ Oare pe lângă volumele d-lui Iorga — biblioteca va avea şi alte cărţi? S’a deschis un credit extraordinar pentru misii in străinătate. N’avem nimic de zis împotriva creditului. Dar nu s’ar putea ca misionarii să rămână cel puţin în ţară? POLEMICĂ Intre d-nii Iorga şi dr. Angelescu pe chestia şcolară. De ce? Amândoi au lucrat doar mână în mână: unul a „aranjat“ clădirile, şi celalt — corpul didactic... * IN chestia interpelării relativ la politica externă. — Camera a dat deunăzi un vot şi un răsvot. Nu se putea oare un singur vot — corectat? * ' DUPĂ răfuiala din Cameră, d. Iorga — în „Neamul Românesc“ de eri — vorbește de evenimentele... din Extremul Orient. Ne ia cam pe departe... UN ministru a spus la Cameră: „Destul că pierdem mâine din nou o zi cu mesajul". Frumos mai tratează guvernul — mesajul și discuția in jurul lui... * „ ★ . Glose politice... " REPLICA D. Gâlcă s’a crezut in drept sa se adreseze d-lui dr. Lupu, in legătură cu situaţia dela S. M. R. şi procedeul adoptat faţă de amiralul Jonsohn. Acest domn Gâlcă s’a crezut vizat şi a intervenit. In aplauzele Camerei, şi cu deplina aprobare a d-lui prim ministru, d. dr. Lupu i-a dat Sâmbătă, dela tribună, replica indicată. Chestiunea este, într’adevar elementar de simplă. Un deputat s’a convins ,din cercetarea actelor, că birourile au făcut o nedreptate sau un matrapazlâc.. Acest deputat se adresează ministrului, care este singur responsabil faţă de parlament. Deputatul nu polemizează şi nu discută cu funcţionarii şi mai puţin încă cu acuzaţii. Deputatul pune chestiunea, acuza dacă crede că este cazul; ministrul răspunde, şi, la rândul lui apără,, dacă crede că este cazul. Intre deputat şi funcţionari nu există insă raporturi directe şi nici o reacţiune din partea funcţionarului vizat nu este admisibilă. Funcţionarul explică şi documentează pe ministru. Acesta apreciază şi decide. Acoperă pe funcţionar dacă socoate necesar. II sancţionează, dacă se dovedeşte vinovat. Dar incă odată: deputatul vorbeşte cu ministrul şi ministrul cu deputatul. De ce dar s'a vârât d. Gălea în bucluc? Cum am spus, întreaga Cameră şi însuşi primul ministru au recunoscut dreptatea d-lui dr. Lupu. Fie ca lecţia de Sâmbătă să servească oricui şi în special acestui puţin interesant d. Gâlcă, pe care d. dr. Lupu la frecat Sâmbătă atât de bine de galei. CÂND DOI. Articolul ultim al colaboratorului nostru Scrutator n’a plăcut celor dela „Neamul Românesc“.. Nimic, surprinzător. Din contra, foarte firesc. Constatările colaboratorului nostru, nu puteau să convie guvernului. Ele aveau insă și un alt păcat Acele constatări nu puteau să convie în special nuanței iorghiste. Și aceasta pentru motivul foarte simplu că acolo se spunea că sunt unii cari susțin că, după guvernul de tehnicieni prezidat de d. Iorga, s’ar putea sâ urmeze un guvern politic Argetoianu. Cu alte cuvinte se spunea: când doi se ceartă — d-nii Duca ?i Iorga — nu-i exclus să se aleagă cu folos cel de-al treilea: d. Argetoianu. Supărarea e rău sfătuitoare. Cei dela Neamul Românesc nu trebuiau dar, din principiu, să se lase conduși de o susceptibilitate de moment. Dar supărarea e şi nejustificată. Noi am înregistrat ce se spune. Şi doar nu se poate tăgădui că se vorbeşte în acest sens. Spus-am noi oare că credem în acest svon? Aprobat-am noi ceia ce se ascunde în dosul lui? Nu. Atunci de ce supărare? Numai fiindcă s’a anunţat că actualul parlament ar putea da un guvern şi fără d. Iorga? Dar oare d. Iorga contează realmente în guvernul actual? Şi nu este clar pentru oricine că de ar fi să plece d. Iorga am avea o simplă remaniere ministerială, pe când de ar fi să demisioneze d. Argetoianu am avea o totală schimbare de regim? Alunei, incă odată, de ce atâta supărare, când conjuncturile sunt astfel și noi nu facem decât să Ie I subliniem? • Sever In ultimul timp, instanţele judecătoreşti din Capitală s’au ocupat de trei procese de calomnie prin presă: Nichifor Crainic—Liviu Rebreanu, Nichifor Crainic— M. Sevastos, prof. Iorga— Cemnăianu. . . ... In primele procese era în discuţie un anumit sistem de scoatere a unei reviste literare. In cel de al treilea, o colecţie de aprecieri defavorabile, relative la activitatea culturală a unui publicist. In tustrele cazuri, polemica atingea viaţa publică a adversarilor. In procesul Intentat de d. Nichifor Crainic împotriva autorului acestor rânduri, tribunalul şi-a declinat competenţa în favoarea juraţilor. Atunci d-Sa a făcut un nou proces, care a avut aceiaşi soartă. Lucrurile în acest diferend stau aici . " . La tribunal, procesul d-lui Iorga s-a conformat jurisprudenţei stabilite de această instanţă. Preşedintele de consiliu a mers mai departe. Iar Curtea de apel a căzut deunăzi, în , divergenţă înaintea acţiunii d-lui prim-ministru.... .... . " Nu vom discuta fondul acestor procese. Să aşteptăm ultimul cuvânt al justiţiei, , care va lăimiri încurcatul articol din Constituţie privitor la calominia prin presă. In cele din urmă — in lipsaunei legi precise — Curtea de casație, va preciza ce-a unit constituantul să înțeleagă prin „activitate publică“ și „citiste personală“— statuînd principiul: dacă reclamantul poate să rețină dintr’un articol relativ la „activitatea-i publică", numai câteva rânduri despre „cinstea lui personală“ (ce fel de cinste mai există?). Până atunci remarcăm câteva lucruri bizare. In aceste procese, reclamanţii sunt publicişti care au atacat — şi atacă (şi încă cum!) — pe adversarii lor de amvon, catedră, revistă, ziar, tribună parlamentară, etc. •înţelegem ca„un cetăţean, al lui Dumnezeu care nu’are presa la dispoziţie, şi care poate nici nu ştie să scrie — să recurgă la justiţie... când cineva „li dă la gazetă“. El n’are alt mijloc de apărare. Şi în definitiv chiar un publicist — acuzat de furt sau de omor — poate cere justiţiei să dovedească un fapt: că nu-i tâlhar ori criminal.Dar când este vorba de brevetarea unui sistem ingenios de administraţie literară sau când se discută imaginaţia pusă în funcţiune la citirea unei inscripţii de pe-o piatră de mormânt, — credem că drumul cel mai indicat nu-i cel spre palatul de justiţie. Mediul in care s’a produs atacul, este acelaşi unde se citeşte şi răspunsul. Cu amândouă textele în faţă, publicul îşi pronunţă verdictul. De altfel, în chestie de idei — numai acest verdict contează. Chiar când cartea a fost arsă, iar autorul a pus la stâlpul infamiei sau ridicat în furci... hotărârea justiţiei s’a prefăcut în pulbere cu timpul, rămânând în vigoare sentinţa contrară a opiniei publice. • Dar încă ceva: înainte de modificările din 1993, Constituţia prevedea în materie de presă între particulari o singură instanţă competentă: Curtea cu juri. Constituantul liberal, vrând să restrângă libertatea presei, a făcut o distincţie între calomnia care are drept obiect activitatea publică a cuiva — şi cea referitoare la viaţa-i particulară. Redactarea textului constituţional e însă defectuoasă , datorită meşteşugirilor întrebuinţate de autori, dornicide restrângere, şi sub presiunea opiniei publice, care se manifesta pentru menţinerea libertăţilor... Un lucru e clar: trecerea unei părţi din delictele de presă în competinţa tribunalului are de scop restrângerea libertăţii presei. Căci dela o instanţă de opinie publică , procesul se strămută în faţa unui tribunal, încadrat într’un sistem de legiuiri care organizează rigid formele de apărare. D-nii Iorga şi Nichifor Crainic, adresându-se tribunalului şi nu juraţilor, utilizează o armă fabricată împotriva presei. Mai mult, Ad. Iorga, — prin Curtea de apel şi, desigur mai departe, prin Curtea de Casaţie, — vrea să determine o jurisprudenţă de restrângere a libertăţii presei. Primul pas a şi fost făcut în această direcţie. De unde până acum tribunalele s’au pronunţat la fel în materie de calomnie prin presă, trimiţând la juraţi toate procesele în jurul activităţii publice a reclamanţilor’— iată că ministrul de instrucţiune şi preşedintele de consiliu, cu autoritatea-i culturală recunoscută, a impresionat pe o parte din membrii Curţii de apel, provocând o divergenţă. Mâine poate noul plen al Curţii va emite o jurisprudenţă — „Jurisprudenţa Iorga!“ — de restrângere a libertăţii presei. Breasla publiciştilor, în care d. Iorga ocupă un loc de frunte, va plăti de acum amenzi şi va face închisoare... graţie unui coleg care a făcut toate sforţările pentru crearea unei jurisprudenţe defavorabile presei, înverşunarea d-lor Iorga şi Nichifor,Crainic are şi o parte bună. Cei ce mânuesc condeiul, pledând zi cu zi pentru cauze drepte, Care de puţine ori triumfă, — sunt înclinaţi spre blazare şi chiar desnădejde. Pierd încrederea, puţin câte puţin, în scrisul lor — şi într’al altora. Nu dau atâta importanţă nici atacului dat, nici loviturii primite. Şi avem impresia că şi opinia publică manifestă o oarecare descurajare. Sărind arşi înşişi publiciştii sub o ironie sau o acuzaţie de presă, înseamnă că ei au pus la inimă şi una şi alta, că nu-şi vor regăsi liniştea, decât atunci... când adversarii lor vor mânca pâine cu apă în temniţă. Asta ridică moralul publiciştilor şi face propagandă în public pentru însemnătatea presei. Măcar atât... . Sevasftos ★ intre publicişti STATUL Şl EFTINIREA VIEŢII • * -------Chestiunea aceasta este de mul actuală, insă discuţia bugetului la Cameră îi dă o actualitate si mai mare. Miezul problemei stă in faptul de a adapta cheltuelile de traiu la veniturile actuate, la putinţa de astăzi de câştig a fiecărui cetăţean, fie el funcţionar, fie simplu contribuabil. Veniturile tuturor categoriilor de cetăţeni au suferit scăderi considerabile, iar sursele de câştig s’au redus până la istovire. In astfel de condiţiuni, putinţa de traiu nu poate fi oarecum asigurată decât printr’o reducere proporţională a cheltuelilor, adică printr’o ieftinire a vieţii. Pentru ca această condiţie să poată fi realizată, este evident că statul trebuia să dea mai întâiu exemplul bun. Este din partea statului o obligaţie ce decurge din două consideraţiuni bine întemeiate. Mai întâiu, pentru că statul e dator să aibă grijă de bunăstarea cetăţenilor. Al doilea, pentru că statul, prin Zdrobil,»rele impozite pe care ■nii s’a gândit să le uşureze, prin sângeroasele reduceri ce a aplicat salariilor, precum şi prin faptul că reducând în bugetul pe 1932 cu opt miliarde de lei cheltuelile de material, a lovit dureros în economia naţională, a îngreunat foarte mult situaţia cetăţenilor, impuţinându-le foarte simţitor posibilităţile de existenţă, mijloacele de a face faţă nevoilor vieţii. De altfel, prin declaraţii publice şi categorice făcută de atâţia miniştrii, nu ne-a asigurat guvernul că reducerea bugetului publicşi a bugetelor particulare va provoca în mod firesc o scădere simţitoare de preţuri, deci o efterare a vieţii? Scăderea s-a constatat, ce-i drept, la cereale, dar nu ca o urmare a operei financiare a guvernului, ci din cauze cu totul străine de vreo acţiune sau iniţiativă a conducătorilor ţării. Se mai ştie, pe lângă aceasta, că scăderea preţului la cerale dacă a fost o adevărată nenorocire pentru agricultură, n’a atras nici o iefenire generală a vieţii şi nici n’a folosit măcar în altă direcţie ansamblului populaţiei neagricole. Pâinea, de pildă, continuă să fie vândută pe preţuri care sunt in izbitoare disproporţie cu preţul grâului. Fapt stabilit însă este că guvernul care cere altora, care cere comerţului şi industriei să contribue la oltenirea vieţii, nu face nimic in ceea ce atârnă de el, ca eftenirea să poată fi tradusă în realitate. Nu uşurează pe contribuabili de o parte din sarcini, nu-şi adaptează opera fiscală la realităţi, necontribuind nici direct, nici indirect la posibilitatea de scădere a standardului vieţii. Nu este, de pildă, de o tristă şi concludentă elocvenţă faptul că producătorii petrolişti dau foc păcurei, deoarece costul transportului pe căile ferate e mai scump decât preţul cu care o pot vinde? Şi nu sunt oare taxele exagerate impuse de stat cauza pentru care petrolul, benzina şi celelalte produse petrolifere se vând la noi mai, scump decât in statele care impor- j tă aceste articole din ţara noastră? Şi nu e la fel cu zahărul, care în statele vecine nu costă nici o treime dirn preţul cu care suntem obligaţi să-l plătim noi, consumatorii români. Şi nu e aceiaşi disproporţie între preţul hârtiei la noi şi preţul hârtiei în străinătate? Şi nu sunt exagerat, absurd de scumpe toate produsele din a căror vânzare statul şi-a făcut un monopol? Dar fatpul că prin noul buget se pun în spinarea autorităţilor locale atâtea sarcini noui nu va constitui oare o nouă piedică la procesul de eftenire a vieţii? ... Iată atâtea întrebări a căror concluzii este că statul, nu face nimic, pentru ca viaţa să se eftenească in realitate. N. Baftzaria N A * a A T I I OPOZIŢIE Partidul liberal a declarat că votează contra bugetului. Suntem siguri însă ca, la sfârşit, liberalii nul vor vota nici contra, nici pentru, nu vor vota de loc, aşa cum au făcut la mesaj. Fiindcă aşa sunt ei, când fac opoziţie dârză ! Kix ' Nu, numai,la figurat, 'nu numai mijloacele de traiu, ci viaţa propriu zisă, viaţa în sine. — Cum s’a eftinit ceva, care nu poate avea un preţ material, nefiind nici de vânzare, nici de cumpărare ? Ei bine, s’a putut eftini pentru că azi ştiinţa a ajuns până acolo, in cât poţi cumpăra viaţă, nu cu kilogramul, nu cu litrul, nu cu metrul, nici măcar cu anul sau cu luna, pentru că din acest atât de scump material nu se poate cumpăra o cantitate determinată—dar poţi cumpăra. Doctorul Woronoff, comerciantul de viaţă nu-şi ia nici o obligaţie de durabilitate. El se mulţumeşte să te opereze, să-ţi implanteze glande sexuale de maimuţă şi să te asigure că în felul acesta nu numai că te-a întinerit, nu numai că te-a făcut să te bucuri mai mult de restul de viaţă pe care ţi l-a hărăzit bunul Dumnezeu, dar ţi-a adăugat şi un plus mai mic sau mai mare de viaţă. De curând, doctorul Woronoff s-a reîntors din America, dintr-o călătorie de studii. Interviewat de un ziarist francez, celebrul transplantator a spus că în America oamenii trăesc relativ puţin, că acolo longevitatea este rară, că activitatea excesivă, grăbită, scurtează zilele oamenilor. Şi a mai arătat că în special pentru americani, operaţia lui ar fi bine venită. Planul de viaţă al americanului ar trebui să fie, după Woronoff, 50 de ani de muncă excesivă, de aprigă luptă pentru viaţă, de acumulare de dolari, de îmbătrânire rapidă. La 50 de ani, faci bilanţul, te retragi din afaceri, te duci la Nissa, acolo te operezi la Woronoff, apoi mai trăeşti un număr de ani de o adevărată a doua tinereţe, care în realitate e prima, şi abia pe urmă te retragi pe lumea cealaltă. Singura piedică în calea realizării acestui program este, adică a fost până acuma, scumpetea operaţiei. Viaţa în plus pe care ţi-o oferea doctorul Woronoff era prea scumpă, aproape inaccesibilă pungii majorităţii oamenilor. De acum înainte însă, viaţa oferită de Woronoff va fi mai eftină. Operaţia s a simplificat, şi deci va costa mai puţin. De unde până acum, ne spune Woronoff, avea nevoie de glandele a trei maimuţe pentru o operaţie, ultima ameliorare a metodei face suficiente glandele unei singure maimuţe. Şi cum maimuţele sunt foarte scumpe, glandele lor au acelaş defect, care pe viitor va fi redus la o treime. Iată deci că viaţa, nu la figurat, ci chiar viaţa propriu zisă, viaţa în sine. De care o poţi cumpăra la Woronoff, peste aceia ce ţi-a dăruit-o Dumnezeu, s’a eftinit, ca toate în ziua de azi. Şi să mai spui că d. Argetoianu n’are dreptate să reducă lefurile ! Gr. Gr. CARNETUL NOSTRU S*a eftinit viaţa MII, FORME, CULORI Expoziţiile Mac Constantinescu- Emilian-Lucia Orkisz de EUGEN CRĂCIUN Expoziţia desenului francez continuă la muzeul Toma Stelian. Cu o anexă recentă în sala Hasefer, expoziţia Mac Constantinescu. Toţi învăţăm la Paris drept, poitică ori desen. Ba până şi naţionalism. E bine s’o recunoaştem. Ar putea fi mai bine altfel. Dar cum să aveţi desenul la Bele-Artele bucureştene, şi dreptul — ascultând profesori care-şi prefac doctrina după procesele pe care le apără la bară, şi care se mai întâmplă să fie şi personale... Dar ce este vinovat d. Constantinescu Mac de toate acestea... A vrut să deseneze, şi a plecat la Paris." Trebuie să-l felicităm. Drumul i-a fost cu folos. '' Exemplul său ne arată că trebue să iubim deşertul pentru sine însuşi, ca o artă care îşi ajunge, ca mod de expresie ,desăvârşit. Culoarea (în pictură), volumul (în sculptură) dau creaţiei plastice o înrâurire mai imediată şi mai lesnicioasă asupra posibilităţilor noastre emotive; ele aşează însă totdeauna mult accesoriu peste indicaţia esenţială pe care o dă linia. . Vorbind despre desenul francez, cităm exemplul lui Degas. Pictor preţuit, dar nu destui, în anii maturităţii sale. Faima i-o făcuseră „Dansatoarele” şi alte câteva pânze întrucâtva bizare. Dar pagini din carnetul său de schiţe au ajuns tot mai mult la cunoştinţa amatorilor, însemnări fugitive, fără nici o reţinută, notaţii spontane de o vervă şi de un accent fără pereche, cântecul inimitabil al unui cântăreţ timid — pentru sine-însuşi. S’a aflat după aceia că Degas e portretist şi sculptor. In ultimii ani ai vieţii, numele său căpătase notorietate universală. Iar expoziţia din vara aceasta din grădina Tuilleries-ilor a fost o supremă încununare. ’ Ceia ce caracterizează arta lui Degas este într’un înţeles veriditatea ei: trăsătura văzută şi redată cu precizie, — iar în alt înţeles, puterea de evocare: elanul asupra infinitului. Voi îndrăzni să adaog că numai desenul, desenul pur, cu ascetismul lui, isbuteşte să asocieze aceste două extreme. In pictură sau în sculptură, când îşi cunosc limitele, materialul face foarte anevoioasă concilierea acestor două atitu-,dini. Linia, ascuţită şi subtilă, străbate mai uşor, îndoita ei natură, de element pentru imagine, şi pentru slova scrisă, ii îngăduie transformări nebănuite. Ea păşeşte pe nesimţite de la real la închipuit. Săracă şi simplă în sine însăşi, permite asocieri şi invenţii fără număr. Pictorii îi încredinţează dezamăgirile. Sculptorii îi cer adesea mângâere. Ea înţelege şi cuprinde tot. Cronicele acestea vădesc săptămânal incompetenta mea technică, unită cu o stăruitoare iubire de frumos, pe care o însoţesc câteva intenţii bune. Cu aceste palide însuşiri, voi mărturisi că în portretele vii ş totdeauna delicate ale lui Degas, în sculptura sa, mititică în dimensiuni, dar de mare linie, şi impecabilă în detalii, nu mă pot opri să văd desenuri, inimitabile desenuri desprinse din pagina netedă prin nu ştiu ce magie, care le plimbă în faţa noastră sub forme de sine stătătoare. Am regăsit magia lui Degas la Toma Stelian. Ea vorbeşte şi mai mult în graiul ei firesc: negru şi alb. Dar să revenim la Hasefer şi la d. Mac Constantinescu. Aceste alternanţe Paris-Bucureşti sunt una din bucuriile românului călător. D. Constantinescu ne ajută să păstrăm imagini de dincolo de frontieră. Calitativ, arta sa este occidentală. Prin (Citiți continuarea in pag. II-a) ★ CHESTIA ZILEI DISTINGUO D. C. ARGETOIANU: Bine, dragă doctore, tie ce-mi tot faci mizerii cu ideia ele partid tocmai d-tmct..c nu prea ai partid... Da dr. N. LUPU: N’am, dar am ideia... Criză economică şi dreptate socială de G. VLADESCU-RACOASA acţiune a lumei. Viaţa este fărâ îndoială aspră, necruţător de aspră pentru imensa majoritate a umanităţii, dar ceia ce este mai dureros şi mai îngrijitor este atmosfera de paralizie, de toropeală ce ne învăluie şi ne pătrunde ucigător. Cuvintele criză economică au căpătat o semnificaţie necunoscută. Au devenit o formulă vrăjitorească de demoralizare. In mintea celor mai mulţi, greutăţile crescânde apar ca o pedeapsă divină, ca un blestem neiertător, ca răzbunare a progresului şi civilizaţiei. Citiţi şi ascultaţi pe economişti, pe bancheri, pe marii industriaşi,, pe credincioşii sau servilii apărători ai regimului capitalist. Aproape toţi sunt de acord a arunca vina pe guvernanţi, pe intervenţia statului, pe bruma de grijă arătată bunei stări a claselor muncitoare, — lucrători, funcţionari şi intelectuali —, pe maşinism, variaţiile monedei, etalonul, pe o serie întreagăde cauze mai mult sau mai puţin hotărîtoare. Şi mulţimea ascultă, se lasă chiar ameţită de tot felul de teoretizări, unele mai năzdrăvane decât altele. N’a desperat încă, fiindcă, presimte ceva, cred într’o îndreptare. Un sentiment profund de dreptate socială o susţine. Instinctiv evită precipitarea. Au trecut destule valori peste ea, peste această umanitate muncitoare, chinuită şi nedreptăţită, pentru ca să nu fi învăţat a distinge ceia ce este necesar de ceiace este trecător. Este o epocă de prefaceri dureroase şi ea simte că nu este încă momentul să intervină medicul pentru a uşura durerile facerii. Rabdă cu resemnare o soartă de care se ştie nevinovată şi nu înţelege să reacţioneze nici, când i se strigă că nu îndură toată (Citiţi continuarea în pag. a II-a) De câţiva ani de zile suntem spectatorii unor împrejurări din ce in ce mai grele şi care, prin generalitatea şi persistenta lor rigurozitate, taie parcă toate avânturile şi seacă nu numai isvoarele generozităţii umane ci chiar puterea de înţelegere şi de