Adevěrul, ianuarie 1932 (Anul 45, nr. 14724-14748)

1932-01-15 / nr. 14734

AHOL 45 - Ho. 14734 . Vineri 15 Ianuarie 1932 6 pagini I»** 1 FONDATORI » M», V. BELDIMAA' * ^ • CONST. MIILE ABONAMENTE: 750 lei pe an an­­ 380 lei pe 6 luni 200 lei pe 3 luni In străinătate dublu 3 LEI BIROURILE:București, Str. Const. Miile (Sărindar) Ho. 7—9—11 TELEFOANE : Centrala: 3-2470. Direcția: 3-2474. Provincia: 3-1066. Administraţia: 3-2473. In momentul în care d. Argetoianu încearcă să obţină României nouă concursuri în Apus, la Bucureşti se inten­ţionează extinderea stării de asediu... Este cineva, în guvern, care să aibă interesul de a sa­bota acţiunea d-lui Argetoianu ? Sat Basarabia­­» Iar starea de asediu Acum, când detaliile „incidentu­lui" de la Soroca sunt cunoscute, ne putem pronunţa şi vom califica faptul cu adevăratul lui nume. A FOST UN ASASINAT PLĂNUIT ŞI ORGANIZAT. Câţiva tineri au vrut să treacă Nistrul O tentativă, pe care auto­rităţile noastre erau în drept s’o împiedice. Dar lucrul a fost adus la cunoştinţa grănicerilor din punctul Bujoreanca, şi a fost considerat ca o bună ocazie de gheşett, care s’a şi încheiat. Rezultatul se cunoaşte. Tinerii cari au vrut să treacă in Rusia şi-au cumpărat, cu 4000 lei, dreptul de a fii asasinaţi. Asta e toată povestea, trista poveste a „incidentului" de la Soroca. Grozăvia faptului stă în premedi­tarea crimei. Oameni puşi să pă­zească frontiera, sub scutul unui re­gim de excepţie, se cred în afară de orice răspundere, de­asupra tu­turor legilor şi atrag pe naivi în cursă spre a-i ucide. De ce? Din moment ce grănicerii noştri ştiau perfect că, la o anumită oră şi prin­­tr’un anume punct, un grup de ti­neri vor trece Nistrul, de ce n’au organizat prinderea şi arestarea lor? De ce ai­ crezut că ei trebuesc ucişi, măcelăriţi? De ce? Ca să nu existe posibili­tate de cercetări? Ca să poată jefui de tot ce aveau asupră-te pe nişte oameni cari, desigur, nu plecau din ţară cu mâinile goale? Indiferent de scopul urmărit , faptul oribil petrecut la Soroca ne oferă pecetea unei criminalităţi ca­lificate. Nu există nici o scuză, nici măcar posibilitatea unei explicaţii. O anchetă severă şi cinstită trebue să desvălue ticăloşia şi să aducă o sancţiune exemplară celor vinovaţi. Altfel, autorităţile superioare — militare şi civile­— vor putea fi pri­vite sub prisma complicităţii şi vor face ţării un rău imens. Iată în ce atmosferă se tinde a­­cum la extinderea stării de asediu in Basarabia, pe care unii guver­nanţi miopi o consideră ca reme­diu în loc s’o vadă — cum ar fi lo­gic — ca punctul de pornire al mul­tor rele locale. Căci adevărul este evident. Locul unde s’a întâmplat crima e sub regimul stării de ase­diu şi, totuş, crima s’a produs. Dacă autoritatea civilă ar fi avut vre-un rol, este sigur că n’am fi înregistrat măcelul. Pus in cunoştinţă de­­men­ţiunea celor 6 tineri, parchetul civil ar fi procedat altfel şi astăzi am fi avut 6 deţinuţi nu 6 cadavre. In loc să se vadă lucrurile aşa cum sunt. in loc să se cerceteze a­­devărata cauză a unei stări de lu­cruri inadmisibile, unii din guver­nanţii noştri recurg la pretinse mă­suri de salvare cu o ridiculă dar şi primejdioasă superficialitate. Ei au rămas de la război cu o curioasă prejudecată — minunile guvernării cu regim excepţional — care putea să fie scuzată imediat după război, dar care astăzi apare ca spectrul hidos al unei psihoze plină de neno­rociri şi de primejdii. Ne facem şi de astădată datoria să dăm alarma şi să atragem aten­ţiunea guvernanţilor asupra gre­şelii ce­ sunt pe cale s’o comită. Destule nemulţumiri frământă as­tăzi sufletele populaţiei basarabe­­ne. Ce interes să înteţim jarul care mocneşte sub cenuşă şi să dăm Ru­siei sovietice, mai ales acum, mo­tive de propagandă contra noastră? In timpuri de grea criză şi de su­ferinţă, cum sunt cele prin care tre­cem, niu e decât o singură soluţie : respectul legilor şi toată omenia in administraţie. Num­ai aşa poate su­porta un popor greu încercat mize­riile materiale. NU STARE DE ASEDIU, CI DREPTATE. Ad. Glose politice • •4» VIOLENŢE Se cunosc acuzaţiile, atât de re­petate, privitoare la violenţele din presă datorite ziariştilor pro­fesionişti. Nu ne-am emoţionat fiindcă, în definitiv, critica era vădit ne­­dreaptă., Presa nu este decât o parte componentă a complexului societăţii româneşti. Cum e res­tul, ar avea dreptul să fie şi presa. Se va vedea insă imediat că nu-i cazul, căci presa e mai bună, de­cât restul. Dar în teză generală aşa este. Când există atâtea vio­lenţe în politică, cum voiţi să nu existe şi violenţe in presă. Deunăzi, un profesor universi­tar, care n’are nimic comun cu presa profesionistă, îl ataca pe d. Iorga pe tema că, venind la pu­tere, şi-a căpătuit neamul. Acum iată polemica dintre „în­dreptarea“ şi „Neamul Româ­nesc“. Acel care iscăleşte trei X, ştiut cine este, atacă cinstea per­sonală a d-lui Iorga şi, somat de „Neamul Românesc“, scrie, în numărul de ori al oficiosului ave­­rescant •­­ La cererea „Neamului Românesc”, referitoare la „micile afaceri”, răs­pundem prin următoarele întrebări: 1) „Ce sumă a plătit d. Iorga, pen­tru a deveni proprietar al terenului și al casei de la Sinaia ? 2) „Ce sumă a plătit d. Iorga, pen­tru terenul şi pentru casa de la Man­galia ? 3) „Ce salarii plăteşte d. Iorga, persoanelor din serviciul său, pentru ca o asemenea persoană să-şi poată cumpăra un teren la Mangalia ?­­„Iată întrebări la cari d. Iorga va trebui să răspundă, în ziua când, in­­vărt­indu-se roata, va schimba banca”. Care ziarist profesionist ar fi mers până la atât de grave între­bări acuzatorii? JUNIMIŞTII D. mareşal Averescu ocupându­­se ide clasificarea partidelor in partide mici şi mari — clasificare pe care d-sa o combate — şeful partidului poporului citează ca­zul junimiştilor, cari au consti­tuit un partid mic ca număr. To­tuşi junimiştii au dat un guvern de mare importanţă: guvernul Maiorescu care a făcut războiul din 1913 şi a contribuit la mări­rea ţării. Exemplul e rău ales. El nu con­firmă nimic iar istoriceşte este i­­nexact. Nimeni, intr’adevăr, nu con­testă că un guvern de elemente de seamă poate face lucruri bune. Chestia este însă: constituţionali­­ceşte, intr’un regim de vot uni­versal, un partid care nu se dove­deşte a avea răsunet în opinia pu­blică, poate căpăta însărcinarea de a forma guvernul? In orice caz, poate fi el cotat un partid mare? Cât despre afirmaţia că guver­nul Maiorescu, de la 1913, a fost un guvern junimist, ea este­ com­­plectamente eronată. Cu mult înainte, de 1913, Maiorescu se so­cotea pur şi simplu conservator. Cât despre guvernul Maiorescu era de fapt şi a fost, în mod just, denumit chiar: Maiorescu-Take Ionescu. Or, Take Ionescu n’a fost nici­odată junimist. Pe de altă parte, el aducea aportul unui mare par­tid popular. Deci şi adevărul istoric şi teo­ria e cu noi şi nu cu d. mareşal Averescu. Sever N­A Z­B­A­T­I­I ULTIMII VÂNDUŢI... Partidul liberal se declară adver­sar al stărei de asediu. ...Să ştiţi că d-nii Duca, Tancred şi Moşoiu s’au vândut Moscovei! Kix L-am ascultat acest concert nu mai departe decât acum două seri, stând comod acasă la mine şi citind ziarele. Nu l-am putut asculta direct, ci retransmis de alte posturi de e­­misiune radiofonică din Europa. Bine­înţeles, printre aceste posturi nu trebue numărat şi postul de emi­siune de la Bucureşti. Precum se ştie, postul acesta face o excepţie printre toate posturile similare din Europa: el nu poate retransmite nici o emi­siune a vreunui alt post străin, fie chiar a unui post din imediata a­­propiere a graniţelor noastre. Acea­sta pentru simplul fapt, din care nu ne-am putea face un titlu de laudă sau de măgulire, că, spre deosebire de toate posturile de emisiune, câte se află pe continentul european — inclusiv posturile din statele cele mai mici şi cu un număr absolut neînsemnat de abonaţi radiofonici— postul nostru de emisiune radiofo­nică nu este legat de nici un alt post similar din străinătate. Toate celelalte posturi sunt legate intre ele, aşa că îşi pot transmite unul altuia producţiunile. Noi sun­tem in această privinţă izolaţi de restul lumei. Aşa fiind, postul Bu­cureşti nu poate recepţiona şi re­transmite un program difuzat prin radio dintr’o ţară vecină, cum ar fi Cehoslovacia, Polonia sau­ Iugo­slavia, necum să retransmită pro­­ducţiuni artistice venite pe Calea un­delor electrice tocmai de peste o­­cean. De aceea, am ascultat concertul de la New-York, retransmis de pos­turile din alte state din Europa. In deosebi, am obţinut o audiţie nu numai puternică, dar şi foarte cla­ră prin superstaţia de la Praga. Calitatea artistică a concertului pe care America ni l-a trimis prin eter, n’ar fi fost o ispită şi un mo­tiv deosebit, pentru ca să stau până după miezul nopţii aproape de apa­ratul meu de recepţie radiofonică. America o fi bogată în aur, in in­dustrii, care concurează până la ni­micire industriile europene, şi în miliardari, cari nu-şi mai ştiu suma averilor fabuloase ce posedă. Insă, în ce priveşte cultura înaltă, in ce priveşte arta şi fineţea ei, Eu­ropa cea bătrână şi istovită îi poate da multe puncte înainte. Dar ceea ce ispitea, ceea ce alunga somnul, era faptul că asculţi, stând într’o odae la Bucureşti, ceeace se cântă in acelaş moment, dincolo pes­te Oceanul Atlantic, în acel oraş monstru, care este New-York. Era impresia ciudată, sensaţia şi mai ciudată. Fără şi vreau, mă gândeam la Jules Verne şi la îndrăzneţele sale profeţii despre progresul ştiinţei şi tehnicei. Contimporanii săi — nişte contimporani foarte apropiaţi de noi — văzuseră într’însul un visător naiv, poate chiar un om care aiu­rează. Astăzi însă, dacă exceptăm călă­toriile la lună şi la planete, tot ce a prezis Jules Verne, a fost înfăptuit şi în trecut. Ba chiar în domeniul ra­diofoniei el nu prezisese nimic, de­oarece nici nu o bănuise. Tot ascultând producţiile orhestrei de la New-York, mă gândeam şi la viitor, la marile şi frumoasele sur­prize ce ni le rezervă viitorul, în faţa căruia noi cei de astăzi vom a­­părea ca nişte bieţi oameni săraci cu duhul şi aşa de primitivi ca menta­litate şi concepţii, încât preocupa­rea noastră, de căpetenie a fost cum să ne facem unul altuia Tău, cum să ne nimicim unii pe alţii.Solitar CARNETUL NOSTRU Ascultând un concert de la New-York România în faţa conferinţei pentru dezarmare De la 1926 o comisiune specială, cu reprezentanţi în toate ţările, lu­crează pentru pregătirea conferin­ţei internaţionale, în care să se dis­cute în sfârşit în mod direct şi îm­preună posibilităţile de a se ajunge la o dezarmare. Lucrările acestea pregătitoare au ţinut până în De­cembrie 1930, când în sfârşit s’a putu ajunge la stabilirea principii­lor, cari vor forma baza de discu­­ţiuni a conferinţei internaţionale şi prin aplicarea ’cărora se speră că se va putea ajunge deocamdată la o limitare a înarmărilor. Conferinţa se întruneşte în ziua de 2 Februarie la Geneva şi va dura probabil câteva luni de zile. Anul trecut se credea că această confe­rinţă importantă se va putea în­truni într’o atmosferă mai puţin a­­gitată şi deci mai prielnică discu­­ţiunilor ce trebue să se urmeze. Din această cauză toată lumea ma­nifesta oarecare satisfacţie,­ aştep­tând cu­­speranie întrunirea acestei, conferinţe. Ca să ne dăm seama de intensi­tatea interesului cu care este­ aş­­teptată această conferinţă în'toată lumea, trebue să accentuăm din ca­pul' locului că dela ‘ conferinţa 'de pace dela Versailles nu s’a mai în­trunit nici o conferinţă internaţio­nală de­­importanţa conferinţei pen­tru dezarmare. Substratul acestei conferinţe, este pur politic şi toate chestiunile de ordin strict militar şi tehnic sunt oarecum secundare. Căci nu se va putea discuta în fond problema­ limitării înarmărilor, pâ­nă când nu se vor lămuri în mod categoric toate­­ problemele de or­din internaţional, care­ formează astăzi obstacole în colaborarea­­sir­­­ceră dintre ţări. Iar numărul ace­stor probleme este foarte mare, u­­nele prezentând chiar asperităţi destul de serioase. Iar până când acestea­ nu vor fi­ tranşate prin­ bu­nă înţelegere, nu se va putea creia atmosfera de securitate internaţio­nală, fără de care discutarea limi­tării înarmărilor n’ar putea să aibă nici un rost şi nici o şansa de a duce la un rezultat apreciabil. Tocmai din aceasta cauză atmos­fera internaţională actuală­ nu pare prielnică. Franţa se găseşte în aju­nul unor noui alegeri parlamen­tare, despre cari nu se poate spune dinainte ce rezultat vor avea şi prin urmare , ce principii de poli­tică internaţională va reprezenta­­viitorul guvern parlamentar. Este adevărat că primul ministru Laval, urmând sugestia preşedintelui re­­publicei franceze, încearcă să rea­lizeze un guvern de uniune naţio­nală. Rostul acestui guvern, în care să fie reprezentate majoritatea par­tidelor mari din Franţa, este Ca ţara sa fie reprezentată la conferinţa de reparaţiuni şi mai ales în marea conferinţă internaţională pentru de­zarmare, de către toţi cei cari au astăzi şi vor putea să aibă mâin­e rolul conducător în Franţa. Tot din aceleaşi motive guvernul german încearcă­­ să asigure realegerea ca preşedinte al Reichului a mareşa­lului Hindenburg. Cum se vor lămuri aceste lucruri până la începutul lunei Februarie nu se poate şti încă. Se poate to­tuşi afirma că astăzi atmosfera pentru această conferinţă nu este deosebit de prielnică. ★ Din punct de vedere tehnic con­ferinţa va lucra după principiul de a se aplica limitare înarmărilor în acelaş timp la fo­s­e terestre, na­vale şi aeronautici. După discu­­tiuni si desbateri de patru ani, s’a stabilit ca pentru efectivele terestre sa se îngădue pentru fiecare stat un efectiv proporţional, al cărui procent faţă de populaţie se va stabili în conferinţă. In ce­ priveşte limitarea armamentului nu s’a pu­tut ajunge la stabilirea unui sistem adoptat de toată lumea. Nu s’a pu­tut preciza dacă limitarea să se facă pe specii de arme şi pe cantitate de rauniţiuni.. Şi atunci s’a stabilit prin­cipiul de a se fixa o anumită sumă bugetar,­care­ să poată fi afectată pentru armanent. In ce priveşte de­zarmarea navală s’a hotărît apli­carea unuii sistem ri mixt, luând ca bază şi numărul de unităţi şi tona­jul global al flotelor. Se va fixa un tonaj maximal pentru fiecare cate­gorie de unităţi rivale, admiţân­­du-se­ însă în anumite condiţiuni şi tran­sferuri de la un­ compartiment la altul. Ţările se angajează să noti­fice Societăţii Naţiunilor şi comisiu­­nei internaţionale pentru dezarmare, ce urmează a se înfiinţa în această conferinţă, vârsta de limită a dife­ritelor unităţi mari precum şi în­ceperea­ con­strucţiilor, pentru înlo­cuirea lor. Delegaţi ai acestei co­­misiuni ,şi ai Societăţii Naţiunilor vor trebui sa asiste la distrugerea unităţilor scoase din uz. In ce pri­veşte limitarea înarmărilor aeriene s’au­ admis ca elemente de bază pentru „calcularea, efectivelor reale, totalul de forţe motrice precum şi numărul de avioane existente. * Pentru ca aceste limitări să devie eficace, în cazul când se va aju­nge la încheierea unei convenţiuni in­ternaţionale, se prevede obligativi­tatea publicării în fiecare an şi de către fiecare ţară a bugetului de cheltueli de ordin militar, com­plec­­tându-se formulare anume pregă­tite pentru acest scop. Comisiunea internaţională de dezarmare va trebui să se întrunească cel puţin odată pe an spre a controla execu­tarea d­ispoziţiunilor ce se vor cu­prinde în viitoarea conventiune, dacă, fireşte, se va putea ajunge la realizarea ei. Ca un punct de principiu s’a mai stabilit că denunţarea acestei con­venţii internaţionale nu se va v­­rea face sub nici un motiv într un număr determinat de ani, iar după aceia numai cu un preaviz de doi ani de zile.­­ , Ca în toate chestiunile grave de ordin internaţional, dificultatea prin­cipială o formează şi aci nepotri­virea de­ vederi fundamentală dintre Franţa şi Germania. Germania pre­tinde, alături­­ de­ celelalte state în­vinse, ca limitarea înarmărilor să pornească de la efectivele pe cari le au astăzi statele învinse,­ sau dacă nu să li se îngăduie complec­­tarea armamentelor până la limita la car­e urmează să se aplice princi­piile mai sus arătate tuturor celor­lalte ţări.D În­­ce priveşte România, noi vom urma şi în această chestiune pe marii noştri aliaţi. Numai în cazul când n’am ajunge să încheiem în condiţiuni mulţumitoare pactul de neagresiune cu Rusia sovietelor, atunci va trebui să dăm o luptă di­plomatică hotărîtă şi energică. Pentru ca să se acordă avantagii speciale tarilor limitrofe cu Rusia sovietelor, Liviu P. Nasta Dreptatea socială Am citit c­u , toată atenţia prima parte a expunerei făcută în ziarul „Dimineaţa“ de către d. G. G. Mi­­ronescu, fost prim-ministru. Am ci­tit anume partea in care d-sa ana­lizează, făcând dovada unei con­­cepţii clare, şi solide şi a unei seri­­oase cunoaşteri a chestiunei, criza pur economică, lămurindu-i cauze­le şi indicând remediile. Această expunere care, deşi ocupă cinci coloane­ de ziar, este totuşi concisă şi substanţială, cuprinde în ea materie de multe şi variate co­mentarii. Are, cum era şi firesc din partea unui fruntaş al partidu­­lui naţional­ ţârânesc şi a unui fost şef de guvern, eşit din acest partid, părţi care constitue o apărare a liniei de conduită şi a actelor să­vârşite de guvernele naţional -ţară­­niste. Latura aceasta, o lăsăm la o parte. Ţinem numai să ne oprim asupra condiţiunilor pe care d. Mironescu le socoteşte ca „esenţiale“ pentru învingerea crizei economice. Aceste condiţiuni sunt două: con­­centrarea energiilor, adică unirea tuturor forţelor în fiecare ţară şi, a doua, încrederea, „factor psihologic esenţial, fără de care nu se poate ajunge la un bun rezultat“. Complectăm aceasta prin credinţa d-sale că se înşală cel ce afirmă că asistăm la prăbuşirea capitalismu­­lui. Ce-i drept, d. Mironescu recu­­noaşte „că trecem printr’o criză de gravitate excepţională, fără prece­­dent în istorie“. De aceea, crede şi d-sa că „după frământările de as­­tăzi vor veni prefaceri mari“. Mai crede însă că aceste frământări „nu vor atinge înseşi bazele structu­­rei economice actuale“. E o credinţă susceptibili de discu­­ţie şi controverse. Atât pentru par­­tizanii, cât şi pentru adversarii ei, este egal de valabil adevărul că vii­torul e o carte închisă. Insă, nu este mai puţin adevărat că societatea e supusă, din toate punctele de vede­­re, unui proces fatal, inevitabil de evoluţiune. Procesul acesta poate fi întrucâtva amânat, dar nu e chip să fie oprit şi zădărnicit definitiv. De asemnea, este tot aşa, de ade­vărat, că, precum constată şi d. Mironescu, statul — şi nu numai la noi — a luat deja războiul mondial încoace, in domeniile cu caracter social şi economic, „o serie de mă­suri care contravin principiilor regi­mului capitalist“. D. Mironescu însă speră că aceste măsuri nu vor a­­vea decât un caracter temporar. E o speranţă pe care timpul ur­mează să o justifice sau să o infirme. Tot timpului revine sarcina de a ne arăta ln ce direcţie se va produ­­ce evoluţia socităţii şi care regim economic şi social va eşi biruitori Ceea ce interesează în mod deose­bit pentru ziua de astăzi, sunt mij­loacele cu ajutorul cărora insupor­­tabila criză economică de astăzi ar putea fi, dacă nu definitiv biruită, măcar cât mai mult uşurată. Ca mijloace, d. Mironescu precon­irizează, între altele, concentrarea energiilor, adică tuturor forţelor in fiecare ţară şi stimularea spiritului de încredere, prin ridicarea moralu­lui. De acord. Sunt mijloace necesare şi destul de eficace. Insă, ele nu se pot produce şi afirma, dacă în prea­­labil nu se practică din partea gu­vernanţilor ceea ce cuprindem în ex­­presiunea „dreptate socială“. Această dreptate impune, in pri­mul rând, o cunoaştere exactă a realităţilor, deseori deformate şi alterate de ochelarii sau de beţia puterei. Tot dreptatea socială cere o în­credere a celor de sus in cei de jos, în loialitatea şi în curăţenia senti­mentelor celor de jos. Mai cere ca situaţia să fie privi­­tă nu din punctul de vedere îngust al intereselor personale sau de clasă ale celor de sus, ci privirile să îm­brăţişeze interesele adevărate ale în­­tregei colectivităţi, iar modul de a lucra şi proceda să folosească real­­mente acestor interese. Fără practicarea sinceră a unei astfel de dreptăţi sociale, se predică un­ pustiu, când se face apel la unire şi la stimularea spiritului de încre­dere. N. Bat­zar­ia CHESTIA ZILEI INTRE COLEGI D. FLANDIN. — Cred că-ţi dai seama de greu­tăţile pe cari le am eu cu finanţele ! D. ARGETOIANU. — droft! Să mă cert pe mine cum o învârtesc fără finanţe! NEGOCIERILE PENTRU NOUILE ÎMPRUMUTURI Chestia controlului financiar PARIS. — „Journal des Débats‘ se ocupa din nou — în numărul de la 6 ianuarie — de chestia împru­muturilor româneşti. Ziarul scrie : .Presa română ne informează zilnic despre proiectele ministru­lui de finanţe şi despre scopul voia­jului său. Nu avem nici o îndoială că vrea bani. Zvon­uri neliniştitoare circulă cu privire la situaţia finan­ciară a ţării. S’a vorbit de morato­riu şi de suspendarea serviciului datoriei externe. Zvonurile acestea au fost desminţite crescendo, de­oarece primele comunicate n’au li­niştit publicul. Se pare însă că Ban­ca Franţei va consimţi — dacă nu şi­ făcut-o — un împrumut de 250 milioane de franci Băncei Naţiona­le a României. Ambiţiunile guver­­nuilui român nu se opresc însă aci şi, dacă e să credem ziarul­■ finan­ciar român „Argus”,­ România aş­teaptă ca piaţa franceză să-i acor­de un împrumut de trei miliarde lei sau 500 milioane de franci. „In acelaş timp, d. Argetoianu, considerând, că deoarece, in urma întrebuinţării într­egei anuităţi de amortisment din 1931 pentru cum­părarea de titluri în bursă sub pa­ritate, numărul titlurilor răscumpă­rate reprezintă nu numai amortis­mentul prevăzut pentru 1931 ci și acela pentru 1932, se gândește să ceară băncilor ca România să­ fie descărcată în 1932 de serviciul de amortisment. „Momentul e propice pentru a ne referi la ultimul Raport trimestrial (Noembrie 1931) al d-lui Roger Au­­boin. Nu este mai puţin oportun să amintim că­ controlul francez se termină peste o luna”. DOUA FELURI DE OPE­RAŢIUNI După cât am auzit sunt in discu­ţie două rânduri de operaţiuni. Cei dintâi, un credit de 250 mili­oane de franci de acordat, pe ter­men scurt, de Banca Franţei Băncii Naţionale a României. Al doilea, un împrumut de stat de acordat parte de Casa de depu­neri a Franţei sub garanţia guver­nului francez şi parte de unele din băncile cari au subscris la împru­mutul de stabilizare 7% dela 1929 şi la cel VA% de la începutul lui 1931. Nu se ştie încă la cât se poate urca acest împrumut. 500 milioane franci pare deocamdată prea mult. Iin momentul când scriem (6 Ianua­rie), o cifra mai aproape de adevăr ar fi 25­1 milioane­, atât cât ar urmă să­ fie şi creditul Băncii Franţei. A­­cum câteva zile n’a fost vorba de­cât de 220 milioane franci, 100 mi­lioane Cassei autonome româneşti şi 120 Trezoreriei române. Se va putea urea suma la 2­ 50 milioane şi peste? Lucrul depinde de felul etern se vor desfăşura ne­gocierile. Acestea sunt foarte grele şi sunt duse într'o atmosferă din cele mai dificile. S’a văzut mai sus tonul lui „Journal des Dén­ats“. Ziarul este la a nu mai ştiu câta notă de acest gen. Celelalte ziare wa fi o atitudine mai bu­nă. Nici unul nu susţine proectele de împrumu­turi. „La République“ de ani (Citit! continuarea In pag. II-a) NOTE MINISTERUL armatei a trecut câteva solde pe seama­­ministeru­lui fie interne... ...Care, neplătindu-şi funcţio­narii, mai posedă unele disponi­bilităţi. OAMENII politici basarabeni cereau un fount unic. Sezisăndu-se de cererea lor, gu­vernul le-a acordat un front mar­ţial de-a lungul Nistrului... ★ AUTORITĂŢILE engleze, au a­­restat pe soţia lui Gandhi şi au dus-o in aceiaşi închisoare, unde se găseşte­ soţul ei. ...Pentru ca pedeapsa acestuia să fie încă şi mai mare. ic DUPĂ sosirea d-lui Argetoianu. — Id. Iorga va pleca in Italia. Două săbii int­r’o teacă nu merg... ic (Citiţi continuarea in pag. II-a) Alte veşti din Bicaut privitoare la Transilvania de SGARLAT CALLIMACHI Urmând cu expunerea eveni­mentelor petrecute, în Transil­vania, după moartea lui Ragotzky găsim următoarele veşti în legă­tură cu trecutul acestei ţări: „Acest principe fiind mort, Tran­silvania s’ar fi putut bucura de o binefăcătoare odihnă, pe care n’o putuse gusta în timpul domniei lui Ragotzki, dar Ali,pașa care se apropia tocmai atunci de hotare, n’avea pof­tă să se întoarcă cu mâinele goale și fără să dobândească ceva avanta­gii pentru stăpânul său, care avea nevoie­­să se despăgubească, prin cucerirea, unei cetăţi, de cheltuelile făcute.­­Ragotzki fugise la Varadin după înfrângere, şi astfel, se găsi cel mai bun pretext, învinuindu-se locuitorii oraşului de a fi îmbrăţişat cauza nesupusului şi de-ai fi dat os­pitalitate. Adevărul este, că oraşul Varadin se găseşte aşezat la picioa­­rele unor munţi, pe unde se poate pătrunde în Transilvania, fiind, deci, o cheie a Transilvaniei şi turcii ştiau, prea bine, că cucerirea sus numitei localităţi avea o deosebită însemnătate. Din motivele acestea, Ali-paşa po­runci, cetăţii, să se predea. Locui­torii oraşului, miraţi de venirea puternicei oaste turceşti, trimiseră un curier la Viena, ca să ceară spri­jinul Împăratului. Ei îi amintiră, că in virtutea tra­tatelor, turcii n’aveau dreptul să zidească noi întărituri dealungul hotarelor, că construirea unei alte cetăţi, sau cucerirea uneia, deja zi­dite, însemnau nerespectarea păcii, că pierderea oraşului lor ar fi fata­lă, nu numai Transilvaniei, ci şi Ungariei, căci pe acolo era singurul drum intre aceste provincii şi Ger­mania, că trebuia neapărat, să fie împiedicată înaintarea turcilor, cei mai neîmpăcaţi duşmani ai creşti­­nătăţii. Sfatul împăratului, adunându-se, hotărî să sprijinească interesele a­­cestui popor şi generalul de Souches primi ordin să-şi puie în mişcare oa­menii, acolo unde va fi nevoie. Căci se credea că trupele germane şi cele ungare vor putea alcătui o armată de vreo douăzeci şi cinci de mii de oameni. Dar, fiindcă, ordinele date împiedicau pe general, să se angajeze în lupte de ale căror sfâr­şit bun nu­ era sigur, el strânse un consiliu de războiu, adunând pe cei mai de vază oameni ai ţării. El îi întrebă dacă se putea porni in aju­torul oraşului Varadin, fără a expu­ne prea mult oştite împărăteşti şi cu speranţa de a câştiga o victorie. Pentru a răsunde la această în­trebare, se întocmi o i­ată exactă a forţelor împărăteşti. Se văzu, a­­tunci, că ele erau mult mai slabe, decât le credea Curtea din Viena. Căci, de când unele cetăţi din prin­cipatul lui Ragotzki, precum Zatmar, Tochay, Kalo şi altele, primiseră garnizoane nemţeşti, trupele împă­ratului se găseau reduse la patru mii de oameni, iar ungurii socotiţi la două mii de ostaşi, nu erau in realitate, decât şase sute. Haiducii, în număr de şase mii, se retrăseserâ cu toţii la căminurile lor, încât tot corpul lor era împrăştiat. In ceia ce priveşte forţele auxiliare ale împă­ratului, îl n’y avait rien de plus în, certain (nimic nu era mai puţin sigur), înaintarea lor era aşa de în­ceată, încât le trebuia vreme înde­lungată ca să sosească. Din aceste fapte se poate uşor deduce că Ger­mania putea pune mulţi oameni pe picior de războiu, dar că aceşti oa­meni erau foarte greu de strâns la

Next