Adevěrul, iulie 1932 (Anul 46, nr. 14873-14898)
1932-07-01 / nr. 14873
Vineri 1 iulie 1932Grasini ANUL 45 — Ho. 14S73 ABONAMENTE: FONDATORI: AL. V. BELDIMAN CONST. MILLE 200 lei pe 3 luni 750 lei pe un an 380 lei pe 6 luni In străinătate dublu 1888—1837 1897—1926 BIROURILE: București, Str. Const. Miile (Sărindar) Np. 7—911 TELEFOANE. Centrala: 3.2470. Direcția: 3-2474. Provincia: 3-1066. Administraţia- 3.2473. In afară de inundaţiile pricinuite de ploi, satele suferă şi inundaţia făgăduelilor electorale. ...Dar făgăduelile se vor retrage tot aşa de fără urmă, ca şi apele revărsate! In faţa prăpădului A prăpădului provocat de inundaţii. Aproape că n’a rămas regiune din ţară, care să nu fi suferit de pe urma acestei mânii a cerului, ale cărei zăgazuri au fost rupte. Insă, puhoaiele nimicitoare s’au înverşunat mai ales asupra Moldovei. Oraşul Iaşi, de pildă, acest oraş căruia ii rămăsese amintirea unei străluciri apuse, trăeşte zile de o tragedie fără seamăn. Cartiere întregi distruse, mii de nenorociţi, cărora furia oarbă a valurilor le-a luat locuinţele şi le-a distrus tot avutul, aşteaptă de la grija autorităţilor şi de la mila şi omenia semenilor lor un adăpost şi o bucăţică de pâine, ca să-şi potolească foamea. Alte oraşe ale Moldovei, ca Bârladul, Botoşanii, Bacăul, Tecuciul, etc. nu sunt mai puţin încercate de năpasta ce s’a abătut. Şi, de sigur, apeie n’au cruţat nici locuinţele, nici avutul şi nici vieţile oamenilor de la ţară. In atâtea şi atâtea sate din Moldova şi din alte regiuni locuitorii plâng pe ruinele caselor şi gospodăriilor şi varsă lacrimi de nespusă durere pentru toţi cei ce — copii şi oameni mari — şi-au găsit o moarte năpraznică în valurile, care nu ştiu ce e cruţarea. De asemenea, mulţi dintre supravieţuitori vor privi cu neputinţa durerii cum in câteva ore de dezlănţuire nebună a elementelor naturii li s’a prăpădit tot produsul unei munci grele de un an de zile şi li s’a nimicit speranţa de a-şi mai împlini nevoile şi a-şi împuţina necazurile. Lanuri întinse de grâu şi porumb, vii şi livezi au fost acoperite şi nimicite de puhoaiele sălbatice. Fireşte, nu mici şi neînsemnate sunt pagubele suferite de stat şi de instituţiile sale. Aceste pagube sunt, deocamdată, greu de evaluat. Cu atât mai greu, cu cât, din nenorocire, prăpădul n’a luat încă sfârşit. Continuă a sosi veşti că opera de distrugere merge înainte, sporind pagubele şi sporind numărul victimelor omeneşti. Ştim numai că din multe şosele n’a mai rămas nici o urmă, precum n’a rămas urmă nici de multe poduri. Mai ştim că liniile ferate au de înregistrat pagube, care se urcă la zeci şi zeci de milioane. Nenorocirea loveşte, aşadar, în toată lumea — In particulari, ca şi in instituţiile publice. In această lovitură dată de fatalitate căreia nu ştii cum să te împotriveşti, apar ca un punct senin şi ca un reconfort moral frumoase şi înduioşetoare exemple, dovedind că n’a pierit cu desăvârşire spiritul de omenie şi altruismul impins până la riscul vieţii. Acei militari şi civili, cari cu primejdia de a-şi găsi moartea ei înşişi, s’au aruncat în valuri, ca să scape dela moarte atâtea fiinţe omeneşti, n’au făcut numai o faptă mai presus de orice laudă şi n'au făcut numai dovada unui curaj, care nu şovăe in faţa primejdiei, ci au mai arătat că egoismul nu e încă stăpân pe sufletele oamenilor. Iar cei cari la Iaşi şi în alte localităţi, rupându-şi în aceste vremuri de cumplită mizerie bucăţica dela gură, s’au dus să împartă merinde mulţimilor de sinistraţi, au dovedit că spiritul de omenie e încă treaz şi că altruismul nu este o vorbă goală şi nici o amintire a trecutului. Decât astfel de dovezi de curaj, de frumoasă generozitate şi de o afirmare tot atât de frumoasă a solidarităţii între oameni sunt prea puţin suficiente pentru tămăduirea răului pricinuit de prăpădul inundaţiilor. De aceea, se impune o sforţare mai mare şi sacrificii mai mari, atât din partea societăţii, cât şi din partea autorităţilor statului. N. Batzaria Glose politice DEOSEBIRE Câta deosebire intre marile manifestări de stradă, de odinioară, adică dinainte de răsboi şi manifestările de astăzi! Atunci, coloritul specific orăşenesc rareori prezintă, şi aspectul rustic al unor grupuri de ţărani. Astăzi predomină elementul ţărănesc. Se va spune: vremea votului universat, spre deosebire de ceiace a fost în vremea colegiilor restrânse. E adevărat. De ce însă numai şi numai săteni? Căci orăşeni aproape nu se mai văd. Târgoveţii nu mai contează în politică? Este drept, în forma în care funcţionează la noi votul universal, voinţa oraşelor este înecată de marea massă ţărănească. Dar nu este bine ca oraşele să nu-şi mai poată afirma voinţa, tocmai oraşele, cari, orice s’ar spune, prezintă mai multă maturitate politică. Lipsa orăşenilor dela viaţa politică — în sensul că oraşele n’au cuvânt, deşi reprezentanţii ţărănimii sunt de fapt tot surtucani, şi înecarea voinţei oraşelor în marea massă rurală, este o falsificare a vieţii politice. Ar fi de examinat deci dacă nu e mai bine să se despartă , orăşenii de săteni, prin colegii electorale deosebite. Astfel, reprezentarea cetăţenească ar fi mai exactă iar în parlament cele două categorii de reprezentanţi şi-ar găsi perfect echilibrarea reciprocă necesară, ba, ele s-ar şi uni şi contopi, ori de câte ori interesele generale ar cere-o. DATORIILE PARTICULARE Spre surprinderea tuturor, delegaţii germani au pus în discuţie — în forme discrete, e drept — problema revizuirei datoriilor particulare. Cine ar fi crezut acum câtva timp că chestia poate fi pusă? Şi iată că ceiace ieri părea o imposibilitate, astăzi devine o teribilă realitate. De pe urma întâmplării ultime de la conferinţele internaţionale din Elveţia, au dreptul să fie radioşi toţi acei cari au pus şi ei noi problema şi au fost socotiţi drept demagogi şi agitatori. Chestiunea mare nu este ilisă nici satisfacţia la care au drept aceşti domni, nici problema de principiu pură. Chestiunea mare este dovada care se face că bazele însăşi ale societăţii burghezocapitaliste sunt adânc zguduite. Oridinea burgheză este grav ameninţată, întrucât societatea capitalistă nu poate fi concepută fără creditul individual şi fără respectul obligaţiilor luate. Delegaţii germani, cari au vorbit cum au vorbit cu d. MacDonald, se prezentau ca expresia unui guvern de dreapta. Ei fac proză fără să ştie şi se dovaiesc im realitate acei cari adâncesc mormâintul societăţii capitaliste. Sever Despre genealogia lui Goethe am scris cândva în „Adevărul“ (vezi volumul meu Literatură şi ştiinţă). Se ajunsese cu tlrul până la un arab din împrejurimile Ierusalimului, Soltan, pe care un suveran german din timpul cruciatelor l-a adus în Germania pe la 1300, l-a botezat în religia creştină, l-a împroprietărit cu vreo câteva moşii şi l-a însurat cu o nemţoaică de familie nobilă. Urmaşii arabului, timp de atâtea generaţii până la Goethe, s’au distins ca intelectuali şi ca artişti, răspândindu-se nu numai în Germania, ci şi în Elveţia, în America şi’n alte ţări. Acuma a apărut o nouă lucrare despre genealogia marelui scriitor (vezi ultimul număr din Forschungen und Fortschritte). Firul genealogic a fost între timp dus mai departe decât 1300. S-a descoperit că una din ascendentele lui Goethe era fiica naturală a unui suveran, care se cobora din vestitul landgraf protector al artelor în castelul său Wartburg (unde s-au pus la întrecere Minnesängern şi unde a fost adăpostit Luther). Tot din acest landgraf se trăgea şi suveranul din Weimar, mecenatele şi prietenul lui Goethe. Dar senzaţia cea mare o constitue descoperirea că landgraful Thuringiei descindea din Carol cel Mare! Intre cele 4 miliarde (da, miliarde!) de strămoşi ai lui Goethe, se afla deci un arab din Palestina si... Carol cel Mare! Să nu vă închipuiţi insă că firul se opreşte la regele Francilor! Urmându-se cu cercetările se va da probabil de Tut-ank-Amon!... Dacă s’ar putea stabili genealogia lui Stan Păpușă, nu m’ași mira să se ajungă la Harun-al-Rașid... Nu glumesc de loc. Lucrul îl cred posibil — probabil chiar... H. S. N A Z B A T I I DACĂ ?... Averescanii protestează fiindcă regele a privit din balcon manifestaţia naţional-ţărănistă. ...Dacă ar fi privit o manifestaţie averescană, ar mai fi protestat ? Fix CARNETUL NOSTRU Goethe se coboară din Caro! Magnul Nh^di proecte in favoarea ţărilor mizere Crearea unui fond comun Dela corespondentul nostru din Paris De câteva zile se vorbeşte aci de un plan care s’ar fi elaborat în secret şi al cărui scop este ajutorarea ţărilor sărace din centrul şi din sud-estul Europei. „Paris-Midi“ de la 26 Iunie destăinueşte că autorul planului este un francez, unul din cei mai înalţi funcţionari ai Societăţii Naţiunilor. Proectul, care ar fi fost comunicat Angliei, Franţei şi Italiei, ar fi bazat pe viitoarele vărsăminte ale Germaniei şi pe administrarea lor de către o Bancă europeană, legată de Banca de Reglemente Internaţionale din Bale. Banca europeană — al cărei capital ar urma să fie sporit continuu prin sumele ce s’ar preleva in fiecare an, după un anumit procent, din venitul taxelor vamale ale tuturor statelor ar servi şi ca ările căzute în mizerie şi ca regulatoare a devizelor. Planul însă este himeric, întreaga lume ştie că Germania nu mai vrea să reia niciodată plăţile în contul reparaţiilor. Este adevărat că Franţa cere ca guvernul din Berlin să se angajeze să verse, după câţiva ani de moratoriu, o sumă globală cât mai apropiată de ceiace s’a numit un sold substantial. Dar Anglia şi Italia nu admit această solutiune. Ele sunt, cum se spune aci la Paris, „epongiste“, adică partizanele ştergerii cu buretele a reparaţiilor. CHESTIA COMPENSAŢIILOR D. MacDonald, unul din cei mai dârzi epongişti, neputând să-l convingă pe d. Herriot şi nevoind să cedeze nici dânsul, i-a trimis pe râncezi să se înţeleagă cu germaniii. Ce-au spus aceştia? Că ar fi dispuşi să acorde Franţei nu uit sold substanţial sau chiar nesubstanţial — ei declară că Germania nu va putea relua vreodată plata reparaţiilor — ci o compensaţiune care ar consista în avantagii comerciale şi în câteva prestaţiuni în natură, menite să grăbească opera de reconstruire economică a Europei centrale, dunărene şi balcanice. Am întrebuinţat condiţionalul — am zis: „ar fi dispuşi“ — fiindcă nu seştie dacă vor avea curajul să le menţie până în cele din urmă. flideriştii, naţionaliştii, luigenbergiştii şi naţionaliştii grupaţi in jurul căştilor de oţel, nu vor să audă de compensaţiuni. Ei strigă că nu trebue dat nimic francezilor în schimbul anulării reparaţiilor şi când strigă ei, d. von Papen, care este omul lor, se turbură, ezită şi retrage ceiace altminteri, ar fi gata să acorde. Ideia compensaţiilor şi-a făcut totuşi drum şi dă acum prilej experilor să făurească iar planuri irealizabile. S’a văzut cât a durat planul Young. Oricare altul, care va fi aşezat fie pe noul vărsăminte germane, fie chiar numai pe compensaţiuni de natură comercială, va dura şi mai puţin. FONDUL COMUN Să venim deci la ceva care, în primul moment, pare mai serios. Acel ceva este proectul Fondului comun de ajutorare. După infomaţiuni din Lausanne. Fondul acesta ar trebui creat imediat şi pus fără întârziere, sub formă de credite, la dispoziţia statelor sărace. Guvernele puterilor creditoare, ca să le zicem astfel, ar fi ajuns la convingerea că este nevoe să se întreprindă numaidecât o acţiune care să dea tarilor mizere putinţa de a rezista financiamente până în momentul când se vor găsi şi pune in aplicare remedii economice. Dar se ridică întrebarea: de unde bani? Cităm după „Agence Economique et Financière“ de la 27 iunie: „Acesta este punctul delicat. Se poate face apel la trezorerii? Ele sunt toate in deficit şi, in consecinţă, n’ar putea subscrie decât sume foarte mici. Cum, de altă parte nu ne putem gândi nici la băncile particulare, suntem siliţi să ne adresăm băncilor de emisiune. Guvernării acestor bănci sunt, din principiu şi de nevoe, opuşi împrumuturilor aventuroase. „Riscurile lor vor trebui deci să fie acoperite de garanţii guvernamentale. „Franţa a şi făcut-o pentru sumele în lire sterline ale Băncii Franţei. . „Pentru crearea fondului comun se studiază un mecanism bazat pe contribuţia a 2, 3 sau 3 la sută din fondurile internaţionale ale Băncilor de emisiune. Fondurile acestea, mobilizate astfel, ar putea deveni productive. împrumuturilede acordat ţărilor tari trebuesc asanate s’ar face, cu o dobândă mică şi cu garanţia unoralimite venituri ale acelor ţâri. „Aceia care s’ar ocupa de împrumuturi ar fi Banca de Reglemente Internaţionale din Băle. Fondul comun de restaurare (a statelor sărace) ar fi izolat de celelalte operaţiuni ale Băncii. „Un asemenea proect n’ar spori riscurile statului francz, deoarece contribuţia Bancei Franţei s’ar face din fondul lirelor sterline al căror curs este în orice caz garantat de stat“. ŢĂRILE CARI NU POT SA AŞTEPTE Aci sunt câteva observatului de acut: __ ÎNTÂI că ţările europene ale căror bănci de emisiune au fonduri importante în devize străine bune, sunt puţine. ■ AL DOILEA că băncile de emisiune cari au fonduri de acestea se lichidează cât pot mai repede. Banca Franţei care, acum un an, pe vremea aceasta, a avut devize străine (dolari şi lire sterline) în valoare de peste 26 miliarde de franci, şi-a redus stocul la şase miliarde şi jumătate. In acest interval fondul de devize a scăzut cu aproa-pe 20 de miliarde. Banca Olandei şi Banca Belgiei s-au debarasat şi ele de devizele lor şi le-au transformat în aur. AL TREILEA, dacă Banca Franţei ar fi dispusă, poate să puie la dispoziţia Fondului comun de ajutorare 2-3 sau 4 la sută din cele şase miliarde şi jumătate devize străine ce mai are (şi cam în curând vor fi poate 2-3 miliarde, sau şi mai puţin); este însă problematic ca Banca Angliei şi Banca Elveţiei — aproape singurele cari ar putea contribui— să voiască să intre în combinaţie. AL PATRULEA, pentru realizarea planului ar fi nevoie de aprobarea parlamentelor respective. S’ar începe atunci discuţii pro şi contra cari cine ştie când s’ar isprăvi sau dacă s’ar isprăvi vreodată. Intre timp, statele cari trebuesc ajutate imediat ar trebui să aştepte. Şi ele nu pot să aştepte. Autorii proectului pentru crearea Fondului comun ar trebui să grăbească guvernele de care atârnă putinţa de realizare. Altfel, Fondul va naşte prea târziu, când nu va mai fi pe cine să ajute. Iar funcţionam, iar societăţile anonime, iar fiscalitatea Am fost foarte curios impresionaţi când am citit circulara adresată de ministerul de finanţe, tuturor societăţilor anonime, prin care acestea sunt obligate să nu mai achite nici un salariu funcţionarilor şi lucrătorilor lor, dacă nu vor prezenta dovada, că au plătit impozitele pe trecut şi pe curent. Dacă totuşi vor plăti salariile, fără a cere dovada, vor fi răspunzătoare. Iar circulara însăşi institue o poprire generală pentru toţi funcţionarii în întârziere cu plata impozitelor. Ştim şi înţelegem necesitatea în care se găseşte statul, de a trebui să facă tot posibilul pentru a încasa cât mai mult. Dar dreptul de a preface societăţile anonime în biurouri de percepţii şi de a condamna personalul lor, la moarte prin foame, nu şi-l poate aroga. Nu există nici o dispoziţie legală care să oblige pe un patron a cerceta cum stau funcţionarii săi cu plata birurilor în prezent şi in viitor. Există o dispoziţie pentru impozitul pe salariu, dar in acest caz cel puţin patronul ştie cât trebuie să oprească din salariu. Acum insă i se spune în mod general, ca să nu plătească pe funcţionarii săi, înainte ca ei să fi plătit birul, căci altfel va fi responsabil el, deoarece circulara în chestie institue o poprire generală. Cum poprire generală? Cum responsabil? Ştim că în ţara românească sunt două categorii de contribuabili asupra cărora se revarsă toată urgia fiscală, funcţionarii şi societăţile anonime. Dar ideia că acestea pot fi făcute responsabile pentru toate sumele ce ar plăti funcţionarilor lor, dacă nu vor vedea dovada că impozitele au fost plătite, precum şi aceia că unui funcţionar care e dator fiscului, i se poate opri tot salariul, așa că, chiar de ar vroi, nici măcar nu ar avea cu ce să plătească fiscul, este atât de extraordinară, încât nici împrejurările extraodinare de azi, nu pot justifica. Adevărul este, că dubla impunere a salariilor, a fost și rămân o greeală. Un impozit pe salariu, unul sin-I gur oprit de patron, ajunge şi aduce I statului un venit sigur, scutindu-1 de o mulţime de paperaserii. Func-1 tionarul are în genere un venit atât de mic, încât după scăderea impozitului elementar, abia îi mai rămâne cu ce să trăiască el şi ai săi. Aceasta trebue să înţeleagă ministerul de finanţe. Dacă însă crede că prin flămânzirea funcţionărimei, o poate stoarce şi de ultima vlagă, se înşală. Rezultatul pentru el nu va fi un plus de venit, ci o scădere şi mai mare a veniturilor, printr’o nouă scădere a puterei de consumaţie.Ştim că d. Mironescu e un om de bun simţ. Suntem convinşi că nu va lăsa ca ministerul său să stăruie în absurditatea juridică, fiscală şi neumană, ce este circulara în chestiune. .. NOTE „NEAMUL ROMANESC“ se ridică pentru apărarea legilor şi a Constituţiei. Păcat că guvernul „Uniunii Naţionale“ a scăpat ocazia de a-şi pune in aplicare convingerile! * ŞEFII de organizaţie iorghişti: sunt invitaţi să complecteze Zis- lele de candidaţi. Nu se găsesc nici 5-6 partizani de judeţ? Dacă nu „politici“, cel puţin „tehnicieni“... PÅNÄ şi clima lumii s'a schim- bat. Numai omul politic a rămas acelaşi... Mihai Viteazul, învăţătorul lui Napoleon ? de DOCTOR YGREC Din istoria cuceririi Ardealului II cunoaştem pe generalul de divizie G. Găvănescul. Am arătat altă dată în coloanele „Adevărului“ frumoasa activitate culturală desfăşurată de d-sa în Banat. Primim astăzi la redacţie o voluminoasă lucrare intitulată „Din Geniile Neamului“, şi în care autorul studiază viaţa şi opera a trei genii naţionale româneşti: Mihai Viteazul, mitropolitul Andrei Şaguna şi Gheorghe Lazăr. Generalul Găvănescul se arată în lucrarea sa un admirator pasionat al personalităţilor umane, d-sa crede, cu profundă convingere, în acţiunea dominantă în istorie a individualităţilor. Deşi militar până în cele mai adânci fibre ale inimii şi inteligenţii lui, crede totuşi şi în eroii spirituali ai omenirii, în eroii intelectualităţii pure, şi ca dovadă e faptul că, în glorioasa frescă a marilor personalităţi istorice româneşti, aşează în locul de frunte alăturea de Mihai, pe Gheorghe Lazăr şi pe Şaguna. E incontestabil însă că mai marea lui simpatie se îndreaptă spre viteazul comandant Mihai, şi entuziasmul pentru eroul de la Călugăreni şi dela Şelimberg merg atât de departe, încât vrea să ne convingă că în geniala lui ştiinţă şi artă a strategiei militare, Mihai Viteazul a fost, nici mai mult şi nici mai puţin decât învăţătorul lui... Napoleon cel mare. Generalul Găvănescul n’are —după cum ne-o declară chiar d-sa — date precise, istorice," ca să dovedească această teză a d-sale, ba stăruie mult în a ne aviza că nu e decât o hipoteză şi totuşi insistenţa asupra ei şi aprinderea cu care o discută dovedeşte, că e profund convins de realitatea afirmaţiei sale. Şi cât de ispititoare şi seducătoare e această ipoteză! Faptele istorice se cunosc. In 1599, anul când se petrec faptele glorioase ale lui Mihai Viteazul, fapte care au anticipat în mod instinctiv acţiunea conştientă a românismului din 1918, cu prilejul unirii fracţiunilor neamului românesc, ţărişoara lui Mihai, „ţarii românească“ (Muntenia cu Oltenia) era încercuită de o puternică coaliţie de duşmani: la sud Turcii, la Nord Moldovenii (îmboldiţi de Eremia Movilă) şi peste Carpaţi Transilvănenii (ungurii, etc., împinşi de Andrei Bathori). Mai periculos ca toţi era Sigismund Bathori, care sprijinit de ceilalţi se pregătia să treacă munţii, să se arunce asupra lui Mihai, ca în locu-i să aşeze pe tronul ţării româneşti pe fratele său Simion Bathori. Mihai purta în suflet o ură aprigă împotriva lui Sigismund Bathori pentru multele umilinţi pe care le îndurase de la acest ungur care-l socotia ca vasal. Se poate — după cum presupun d. Iorga, Xenopol şi alţi istorici — ca’n sufletul lui Mihai să fi existat şi năzuinţa tainică1 şi instinctivă de a realiza atunci unitatea naţională a tuturor românilor. Zicem instinctiv fiind că nu vrem să contemporanizăm ca alţii faptele trecutului punând în sufletele oamenilor dela 1500, sentimente naţionaliste în sensul modern al cuvântului. Dar e destul să ştim toate acestea ca să găsim justificată hotărîrea lui Mihai de a intra în Ardeal şi a-l cuceri. (El pretindea însă că acţiunea lui avea în vedere de a restitui Ardealul lui Rudolf împăratul Germaniei. Era aceasta o diplomaţie necesară spre a-şi ascunde, gândul. Cum a realizat această campanie marele căpitan? Aci am ajuns la descrierea lui(Citiţi continuarea în pagina II-a) Noţiunea avortului legal admisă în Cehoslovacia Cuprinsul proectului de lege alcătuit de ministrul de justiţie Am arătat, în articolul de cri,că in Cehoslovacia, ministrul justiţiei a alcătuit un „proect de lege asupra avortului provocat şi a pruncuciderii“. Iată ideile esenţiale ale acestui proect. Până acuma, în codul penal austriac, în vigoare în Cehoslovacia, art. 144 califică drept crimă provocarea de avort, atât în ce priveşte pe femeia gravida ca şi pe cel ce a provocat avortul; pedeapsa este de şase luni până la un an, pentru încercarea nereuşită şi de un an până la cinci, pentru avortul reuşit. Noul proect califică vina femeii gravide drept delict, pedepsindu-l cu o lună până la şase luni de închisoare simplă. Vina celui ce execută avortul rămâne calificată de crimă şi se pedepseşte cu închisoare grea de la şase luni la un an. Provocatorii profesionişti sunt pedepsiţi cu detenţiune (carceră grea) de la uni an la cinci, ceea ce înseamnă o agravare a pedepsei actuale. Expunerea de motive arată că această agravare se îndreaptă in special contra moaşelor. In anii 1925 până la 1929 au fost 3992 denunţuri de avort; 344 de moaşe au fost condamnate în acest timp. S-a mai dovedit că în 43 la sută din caztri, moaşele au procedat astfel, încât au vătămat sănătatea femeilor gravide, ba uneori le-au primejduit chiar viaţa. Faţă de această situaţie, ministerul de justiţie cehoslovac e de părere că o reducere a pedepselor pentru provocatorii de meserie e cu atât mai puţin la locul ei, cu cât noul proect admite avortul pe faţă, oficial, în anumite cazuri. AVORTUL LEGAL In adevăr, art. 2 al noului proect are următorul conţinut: Nu este pasibil de pedeapsă avortul provocat intr'o casă de sănătate de un medic cu dreptul de practică I a medicinii, atunci când: I 1. se face pentru a salva femeea gravidă de un pericol de moarte sau de o vătămare serioasă a să- I nătăţii; I 2. când s’a stabilit definitiv că I gravitatea este urmarea unei violente sau a rezultat din ademenirea unei fete sub 16 ani; 3. când este neîndoelnic că copilul ar fi atins de grave boale ereditare, trupeşti sau sufleteşti; 4. când femeea gravidă nu poate duce la capăt sarcina, sau, după naştere, n’ar putea hrăni copilul, fără să pericliteze propria ei existenţă sau existenţa altei persoane pe care trebue s’o întreţie conform legii şi care-i este tot atât de aproape ca şi copilul a cărui naştere o aşteaptă. Dacă avortul nu se poate săvârşi într’o casă de sănătate,atunci este suficientă aprobarea unui al doilea medic. Consimţimântul gravidei este obligatoriu, afară de cazul că ea ar fi dementă, când se cere consimţimântul reprezentantului ei legal. # ... In expunerea de motive se arată că numai medicii sunt îndreptăţiţi să provoace avorturi, pentru că nici aceştia să nu calce legea, provocând avorturi nepermise, nu se admite avortul în secret, ci numai într’o casă de sănătate (spital, sanatoriu, etc.); acolo unde nu există astfel de case,se cere cel puţin consimţimântul unui al doilea medic. ...... In ce priveşte indicaţiile avortului, expunerea de motive aduce lămuriri. De pildă, ca indicaţie medicală (punctul unu), când din conformaţia scheletului gravidei reiese că nu va putea naşte fără operaţia cezariană, când gravida e serios bolnavă de tuberculoză, nefrită, eclampsie, etc. Punctul doi al indicaţiilor priveşte cazurile ca acela de care am vorbit în primul articol, al fetei care a cerut parchetului autorizarea de a-şi provoca un avort, fiind gravidă în urma siluirii de către un bandit. Proectul mai prevede un caz la acest punct. Pornind de la ideia că copiii mamelor mai tinere de 16 ani sunt de obiceiu degeneraţi, legea prevede că astfel de gravide au dreptul să-şiprovoace avort. De altfel, legea cehoslovacă nu admite (Citiţi continuarea în pagina II-a) CHESTIA ZILEI CONDIŢIA D. Iuliu Maniu este un străin. N. IORGA (în Românesc“). „Neamul D. IULIU MANIU. — Iţi prezint o cerere: să-mi recunoşti calitatea de român. D. N. IORGA. — Bucuros, dar pentru asta trebuie să fiu la putere!