Adevěrul, august 1932 (Anul 46, nr. 14899-14924)
1932-08-01 / nr. 14899
ANUL 46 — No. 14899 Luni 1 Autist 1932 C Defili FONDATORI: AL. V. BELDIMAN CONST. MILLE 200 lei pe 3 luni I 1 I Centrala Î 3-24.70» ABONAMENTE:, 750 lai pe un an In 3 LEI BIROURILE: Bucuresti, Str. COnSt. Miile (Sărindar) No. 7—9—11 telefoane: 380 Iei pe 6 luni . ” jj_________ ■_______Administrația: 32473. 1888—1897 1897—1936 Există un partid fără şef: partidul naţional-ţărănesc. ...Ce-ar fi dacă ar împrumuta pe unul din numeroşii şefi fără partide! Deschiderea noului Parlament Azi se deschid, cu obicinuita solemnitate, Camerele nou alese. Mesagiul regal nu poate fi de astădată prea cuprinzător, fiindcă el nu este decât expresiunea unui guvern, care a fost instituit cu un scop limitat, cu scopul de a prezida alegerile și, deci, nu a făcut şi nu poate face altceva, decât să gereze afacerile curente ale statului şi să îngrijească de nevoile sale imediate. Loc de optimism, nu este în genere acum. Dar chiar dacă nu ai vroi să dai curs pesimismului ce fatal decurge din întreaga situaţie, dator eşti să constaţi, că auspiciile sub cari se deschide noul Parlament, nu sunt dintre cele mai fericite. Pe când guvernul, care a contrasemnat mesagiul, e un guvern terminat, cel care trebuie să-l urmeze, nu există nici pe hârtie, fiindcă în sânul partidului national-țărănesc s’au produs frământări, cari trebuie să dea tării impresia, că nimeni nu se crede destul de tare sau destul de în drept, ca să-și asume răspunderea guvernării. Atitudinea intransigentă a d-lui Maniu, a creat o situațiune din cele mai delicate. Șefia eventuală a d-lui Maniu întrunește unanimitatea sufragiilor din conducerea partidului. Oricare succesor al său insă, întâmpină, mai mult sau mai puţin făţiş, opoziţie. Chiar prin aceasta situaţiunea lui Insă devine dificilă. El e încărcat cu grija, că şefia sa, poate aduce disensiuni şi poate chiar spărturi în partid, dacă nu imediat, apoi la cea dintâi ocazie mai complicată. Se poate spune, că situatiunea aceasta e fără de precedent in istoria noastră politică și parlamentară. E fără precedent ca un partid care și-a luat răspunderea guvernării, să fie frământat și grav frământat, în clipa când trebuie să dea măsura unităţii şi a puterii sale, de problema, cine să-i ia conducerea şi cine să ia răspunderea guvernării pe care a acceptat-o. Totdeauna au fost unele frământări la alcătuirea unui minister, dar asupra preşedinţiei acestuia, nu a putut fi discuţie şi dacă astăzi este, apoi aceasta-i cu atât mai regretabil, cu cât condiţiunile în cari se găseşte statul şi ţara, ar reclama, cel puţin, evitarea unui asemenea spectacol. Noi am crezut din capul locului că revenirea, numai după un an la cârma statului, nu va prii partidului naţional-ţărănesc. Astăzi pare a se confirma că d. Maniu a fost de acelaşi părere, că d-sa a socotit că partidul are numai de câştigat şi, bine înţeles, şi ţara, dacă nu s’ar grăbi să reia o guvernare, pe care a părăsit-o in conditiuni politice şi de uzură, care-i impuneau rezervă. Dar dacă partidul a socotit că nu poate refuza chemarea Coroanei, conducătorii lui trebuiau să se grăbească a rezolva decent şi discret, chestiunea şefiei, care este, de fapt, chestiunea preşedinţiei guvernului. Căci ideia unei împărţiri a puterilor, care auzim că e preconizată de unii, ideia ca şeful partidului să nu fie şeful guvernului, nu ni se pare fericită, nici chiar dacă ar fi realizabilă. Cine şi-ar putea lua sarcina de a prezida un guvern, sub autoritatea şefului şi cine ar accepta o şefie, când nu ar avea certitudinea că va putea ingera asupra acţiunei primului, ministru? Căci e o vagă iluzie, că şeful partidului, ar fi scutit de răspunderea actelor unui guvern, ieşit din sânul partidului şi aprobat de dânsul. Şi iarăş nu ne vine a crede, că se poate găsi un om politic, care să supuie actele sale de şef responsabil al guvernului, Ingerinţelor unei persoane, din afară de guvern, fie ea şeful partidului. De aceia nici nu voim să credem că o asemenea soluţie, ar putea fi luată în considerare. Dacă prin imposibil s’ar realiza, ea ar fi, pentru toată lumea, indiciul unei slăbiciuni originare şi organice a guvernului, care ar zdruncina din capul locului încrederea opiniei publice în tăria sa. Dorim din toată inima, atât din simpatie pentru partidul naţionalţărănesc, care se reclamă de la idealul democraţiei, scump şi nouă, cât şi mai ales în interesul ţării, care cu sentimente foarte amtare trebuie să privească frământările conducerii acelui partid în clipa când şi-a luat cea mai gravă dintre sarcini, ca să fim profeţi mincinoşi. Dar, deocamdată, toată lumea are impresia, că naţional-ţărăniştii au călcat din capul locului strâmb. Şi oricât s’ar spune că frământarea de acum e pur formală şi oricât s’ar susţine, că această dezinteresare de onoruri şi situație e mai curând un semn de vitalitate, — greu se poate presupune, că cele ce se petrec acum, nu vor împovăra, nu vor apăsa defavorabil, asupra întregei acţiuni guvernamentale viitoare, a partidului national-tărănesc, B. Brănişteanu AMICIŢIE Sunt câteva luni de atunci. D. Goga se pregătea să-l părăsească pe d. mareşal Averescu. Presimţind lovitura, „îndreptarea", a publicat impresionantul articol ştiut, în care se proslăvea fidelitatea d-lui Vaida pentru d. Maniu. Or, iată a sosit momentul în care se produce în spiritul public o îndoială în privinţa perseverenţei acestei amiciţii, care dăinuieşte de cei decenii. Intradevăr, pentru mulţi se pune întrebarea: d. Maniu nu primeşte conducerea partidului şi guvernului fiindcă nu simte că poate dispune în mod absolut de partidul său, în ce priveşte restaurarea sau instaurarea unui adevărat regim constituţional? Până acum d-sa n-ar fi contat pe sprijinul absolut al unora din fruntaşii ţărănişti. Acum nu mai poate conta nici pe concursul absolut al d-lui Vaida. De aceia refuză, se întoarce la Bădăcin şi aşteaptă. Cel puţin aşa văd unii refuzul d-lui Maniu, la care se adaogă şi o amărăciune faţă de d. Vaida. Alţii insă sunt de părere că ne aflăm în faţa unui joc diabolic şi că de fapt d. Vaida este tot atât de legat ca şi un trecut de d. Maniu. Fireşte, singur viitorul va controla şi confirma, care din cele două presupuneri e adevărată. In primul caz, d. Maniu se dovedeşte un om de credinţă şi voinţă, care îl impune stimei tuturor. In cazul secund, Ardelenii se dovedesc extraordinari de tari în combinaţiuni misterioase politice. Si intr’un caz şi altul, situaţia e favorabilă pentru d. Maniu, nu se poate spune acelaş lucru şi despre d. Vaida. METODA Un fruntaş naţional-ţărănist luind cunoştinţă de hotărirea liberalilor — de a nu participa la deschiderea Camerelor şi de deciziunea ca, în timp ce regele va citi Mesajul la Cameră, d. Duca să vorbească la clubul liberal — a observat: — „Exact aşa am procedat şi noi acum câţiva ani şi nimeni nu s‘a emoţionat!". Nu ştiu dacă s'au emoţionat cercurile înalte, dar ştim că opinia publică a fost mereu foarte impresionată şi a reacţionat în consecinţă, rezultatele se ştiu. In al doilea loc, trebue observat că in vremea când se agitau national-tărăniştii si se dădeau la anumite demonstratiuni semnificative, n'am avut în întregul lagăr politic tensiunea de astăzi şi nici situaţia tării nu era în starea disperată de acum. Aceste două elemente noui, cari n'au existat în epoca agitaţiunii naţional-ţărăniste, contează şi vor conta mereu. Sever N A Z B A T I I CONTINUITATE Acum zece ani, naţional-ţărăniştii nu asistau la deschiderea parlamentului liberal. Azi, liberalii nu asistă la deschiderea parlamentului naţional-ţărănist. Cine a spus că, în politica românească, nu există continuitate? KIX ^1 Glose politice... NOTE DOMNUL Mihalache va propune ca d. Maniu să fie reales şef. Iar lucrurile vor începe da capo... * NU guvernul Vaida, — spune un coleg, — nu-i decât „o solidaritate electorală". E bună şi asta. Mai ales că, dacă dispare şi ea, Dumnezeu ştie ce mai rămâne... * SE vorbeşte de un directorat pentru partidul naţional-ţărănesc. Deci alternativa: sau prea multi şefi, sau nici unul. * SE vorbeşte de „torpilarea" d-lor Maniu şi Mihalache. Înainte, lupta politică era redată în termeni militari tereştri. Acum intervine marina. Pe când aviaţia? ★ LA locuinţa d-lui Maniu a sosit și d. Halippa. Să ştiti că ăsta-l convinge!.. * BUGETUL se va modifica. ...In sensul acoperirii cheltuelilor — fără venituri. ir DOMNUL Iunian nu va intra In cabinet. Mulţi se întreabă: unde-i el mai periculos.— înlăuntrul sau în afara cabinetului... CHESTIA ZILEI CA IN GRECIA .RETENTIA PARTIDULUI Bancnota care lipseşte O informaţie scurtă ne anunţă că s’a ţinut o şedinţă la Banca Naţională pentru stabilirea desenului şi formei nouilor bancnote de o mie lei — întru cât cele vechi vor fi preschimbate la toamnă. Nu ştiu fireşte ce s’a discutat şi întru cât va fi fost adusă in discuţie şi calitatea artistică pe care ar trebui să o aibă bancnotele româneşti. Natural că într-o asemenea eventualitate, aşa cum am cerut-o şi pentru timbre, mărci şi monumente publice , ar fi firesc să existe o instanţă supremă şi unică alcătuită din marii sprijinitori şi cunoscători ai artei... Am aveaşi garanţia unor opere frumoase; am şti că în vremuri de criză s’a făcut cât mai multă dreptate talentelor. O asemenea comisie ar apela la tehnicieni pentru partea de specialitate a lucrării (de pâdă la zugrăvirea unei biserici un preot, la statuie un istoric, la mărci un filatelist, etc.) Şi o asemenea comisie nu ar fi aleasă decât din personalităţi independente, de o valoare deplin consacrată (Directorii muzeului Simu, Kalinderu, Pinacotecii, Şcoalei de Bele-arte). Să revenim însă la bancnota viitoare — la hârtiuţa de o mie lei — pe care deocamdată nu o au nici cei mai bogaţi — pentru că încă e un studiu. Şi neambiţionând niciodată a fi un juriul artistic, să ne fie totuşi îngăduit o propunere în trăsneaţă. Banca Naţională ia cunoştinţă de un proiect desăvârşit al pictorului Nicolae Grigorescu pentru o hârtie de bancă ce nu s’a tras? Nu ar fi nemerit ca măcar acum, la douăzeci şi cinci de ani de la moartea marelui pictor să se proceadă la tipărirea acelei frumoase bancnote? Ar fi şi un omagiu pentru artist — ar fi însă şi o bancnotă frumoasă, care trasă • fiind • cu cerneluri greu de imitat nu ar găsi ușor falsificatori. Ar fi mai ales un bun Început. Adrian Maniu L - gggg——■wiiihmimm—mm—M—m* Spânzurătorile din Budapesta Guvernul reacţionar din Budapesta şi-a dat Vineri măsura sinceră a concepţiilor sale etice şi politice. Din ordinul guvernului, doi fruntaşi ai partidului comunist au fost trimeşi la spânzurătoare şi executaţi. Vina lor n’a fost alta, decât vina milioanelor de comunişti ce se găsesc răspândiţi în ţările europene. Au făcut propagandă împotriva aşezârilor capitaliste şi au vrut să organizeze manifestaţii pe ziua de 1 August. Cu alte cuvinte, o acţiune ce se desfăşoară după aceleaşi metode şi cu aceleaşi mijloace pretutindeni, fără ca să fi trecut vreunui guvern prin gând să încerce reprimarea ei recurgând la spânzurători. Astfel, Budapesta contelui Karolyi a oferit lumii un nou scandal, dând pe mâna călăului oameni cari au îndrăsnit să aibă alte principii politice, decât nobilimea ereditară de pe malurile Dunării, care-şi apără cu înverşunarea disperării privilegii perimate. Actul de sălbătăcie a avut darul să provoace de altfel şi intervenţia energică şi hotărîtă a d-lui Herriot, primul ministru al Franţei. D-sa a intervenit telegrafic, cerând ministrului francez din Budapesta să protesteze energic şi hotărît împotriva executării sentinţei capitale. Autorităţile maghiare au avut însă grija, — cum afirmă cercurile diplomatice’ străine de acolo, — să nu înmâneze telegrama preşedintelui de consiliu francez, decât după ce execuţia începuse. Şi astfel actul de sălbatecă barbarie a fost consumat. Este locul să ne aducem aminte, —şi mai ales să aducem aminte altora, — despre campania de denigrare, pe care regimul regentului Horty şi al conţilor Bethlen şi Karolyi, a adus-o împotriva noastră. Timp de patrusprezece ani am fost prezentaţi în toate limbile, ca un popor refractar la civilizaţie, şi care ar cobori nivelul moral al provinciilor ce s’au p realipit de ţaramumă. S’a scris cu ferocitate, că desmembrarea Ungariei ar fi însemnat balcanizarea întregei Europe centrale. Iar astăzi, reprezentanţii aceluiaş regim, trimit la spânzurătoare oameni pentru ca au idei politice ce nu se potrivesc cu ale conducătorilor. Iata prin urmare cum înţelege Ungaria nemeşilor, civilizaţia. Vitalitatea literară a lui Alecsandr se evidenţiază de la o vreme tendinţa unei reîntoarceri către clasici. Criticii, ca şi cititorii, găsesc un refugiu de odihnă spirituală, revenind la claritatea sentimentelor şi a expresiei clasice. Odată cu această înclinare către literatura mai veche, s’au pornit probleme şi discuţii în privinţa elementelor eterne la scriitorii aşezaţi în pantheonul clasicismului. Dacă nu s’a discutat vitalitatea literară a tuturora, în tot cazul a unora — şi mai ales a unora dintre clasicii noştri. Printre ei, Vasile Alecsandri. De curând, subtilul foiletonist al ziarului „Viitorul“, d. Gr. Tăuşan, a semnalat într-un articol intitulat Alecsandri, „vecinie tânăr şi ferice“, problema temeiniciei operei lui Alecsandri, pusă pe tapet de d-nii H. Sanielevici şi Ion Pillat, adăugând — se înţelege —punctul d-sale de vedere personal’. Pornind de la,un conflict academic, de pură clarificare literară, dintre cei doi scriitori pomeniţi, d. Tăuşan subliniază maniera comună a acestora de a privi vitalitatea operei lui Vasile Alecsandri. D. Tăuşan, citează acele rânduri inimoase ale lui Titu Maiorescu, prin care criticul de la „Junimea“ arata—cum spune d. Tăuşan—„că valoarea specifică a lui Alecsandri stă în multilateralitatea activităţii sale, ca şi în faptul că a fost un exponent fidel al tuturor evenimentelor ce au străbătut în timpul lor, ţara noastră“. Evident că acest punct de vedere pune în valoare, după nimerita expresie a d-lui Tăuşan, „însemnătatea unui activ propagandist cultural“, iar nicidecum aunui poet. Spune d. Tăuşan, ca obiecţie lui Maiorescu: „Or, Alecsandri a rămas în literatura noastră. Timpul nu l-a învechit. A rămas în teatrul nostru, tânăr; a rămas, prin pastelurile sale mai ales, „vecinic tânăr şi ferice“. Interesantă de ştiut şi de cercetat este problema cărui element se datoreşte această permanenţă a lui Alecsandri în literatura noastră. Şi d. Tăuşan aminteşte aici că cercetări în acest sens, clarificări ale In ajunul alegerilor din Germania Duminică va fi una din zilele importante în istoria politică a Germaniei. National-socialiștii d-lui Hitler vor da ofensiva hotărîtoare în fata urnelor, pentru ca să cucerească locul de conducători ai Reichului. Din aceste motive campania electorală s‘a şi desfăşurat în Germania în condiţiuni cu totul anormale. Până săptămâna trecută n‘a fost zi, în care să nu curgă sânge, să nu se rănească şi să nu se omoare naţional-socialiştii cu extremiştii de stânga , comuniştii şi uneori chiar şi cu social-democraţii. Bilanţul acestei campanii electorale este într'adevăr impresionant cu zecile de morţi şi cu sutele de răniţi. Situaţiunea a mai fost agravată apoi din punct de vedere psihologic de către guvern, care a înlăturat printr’o lovitură de stat cabinetul din Prusia, un cabinet socialdemocrat şi de centru, înlocuindu-l cu un comisar al guvernului. Această manevră s-a făcut de către guvernul von Papen, tot în favoarea naţional-socialiştilor. Astfel, este evident că lupta e rectorală va fi crâncenă. Toate partidele au făcut încordări supreme. Naţional-socialiştii şi-au plimbat detaşamentele de asalt cu uniforme, cu baionete şi cu revolvere, prin toate oraşele, cerând votul cetăţenilor, în numele naţionalismului integral. Iar celelalte partide au făcut tot ce le-a stat în putinţă pentru ca să deschidă ochii alegătorilor asupra primejdiei grave ce ar reprezenta pentru Germania, triumful electoral al hitleriştilor. Este foarte probabil că, în consdiţiunile actuale hitleriştii nu vor obţine un număr suficient de voturi, pentru ca să poată cere guvernul. In acest caz, cancelarul von Papen, după cum a declarat, va încerca să formeze un guvern de colaborare, cu hitleriştii şi cu partidul Centrului. Precum se ştie partidul Centrului a făcut parte până acum două luni din guvernele de coaliţie de până atunci, fostul cancelar Bruening fiind unul din fruntaşii lui. Prin urmare, Centrul a colaborat cu partidele moderate şi cu social-democraţii la guvernarea Reichului, precum şi la guvernarea Prusiei. Din aceste motive şi din cauza antagonismului aproape violent ce s-a produs în cursul campaniei electorale între von Papen şi naţional-socialişti deoparte şi între Centru de alta, se crede că speranţele cancelarului pentru realizarea unei colaborări cu Centrul nu sunt tocmai întemeiate. In ce priveşte rezultatul probabil al alegerilor de Duminică, toată lumea din Germania este de acord că nu va mai însemna un triumf pentru naţional socialişti. In alegerile din 1930, national-socialiştii au obtinut 6 milioane si jumătate de voturi, faţă de abia 800 mii în 1928. Iar cu ocazia alegerilor prezidenţiale Hitler a obtinut 11 milioane de voturi la primul scrutin, iar 13 milioane şi jumătate la al doilea. Aceiaşi ascensiune vertiginoasă s-a manifestat apoi cu ocazia alegerilor pentru Dieta Prusiei, când numai în acest stat naţional socialiştii au dobândit 8 milioane de voturi. Activitatea cabinetului von Papen, precum şi mai ales proclamarea stării de asediu la Berlin şi în Brandenburg, cerută de către naţional-socialişti, a impresionat nefavorabil opinia publică din Germania. Tot astfel vărsările de sânge provocate aproape totdeauna de către naţional-socialişti în timpul campaniei electorale. De aceia se crede că naţional-socialiştii vor rămâne la poziţiile cucerite de până acuma şi prin urmare nu vor dobândi un număr suficient de voturi, pentru ca să poată cere guvernul. In ce priveşte celelalte partide se crede că social-democraţii, cari au obţinut la alegerile din 1930 opt milioane şi jumătate de voturi, asigurând tot ei realegerea mareşalului Hindenburg ca preşedinte al Germaniei, nu vor înregistra în nici un caz o scădere a voturilor, ci mai degrabă un spor. Vor rămâne prin urmare după național-socialiști, partidul politic cel mai puternic din Germania. Partidul Centrului, care în 1930 a avut un milion şi jumătate de voturi, cu un milion de voturi mai puţin decât în 1928, vor avea probabil voturi mai multe de rândul acesta. Guvernul actual, prin conflictul provocat cu tarile din Germania de Sud, cari sunt catolice, a adus în mod indirect un serviciu electoral destul de serios Centrului. Comuniştii vor rămâne probabil cu cele patru milioane şi jumătate de voturi din 1930, în pofida încercărilor cabinetului Papeu şi a naţional-socialiştilor, de a distruge acest partid. Iată un bilanţ aproximativ al alegerilor de Duminecă. De aci rezultă că foarte probabil nu se va face o deplasare de forțe politice, atât de accentuată, încât să modifice fundamental politica internă a Reichului și deci Germania nu va deveni nici de astă dată un pericol acut pentru echilibrul european. Liviu P. Nasta datelor estetice care au făcut eternă poezia bardului de la Mirceşti, le-au împlinit criticul H. Sanielevici şi poetul Ion Pillat. D. H. Sanielevici, care îşi are un loc special în critica românească, e privit de d. Tăuşan cu perfectă înţelegere. „Spirit personal, original, îndrăzneţ în cele bune“, d-sa este, după justa opinie a d-lui Tăuşan, „o personalitate căreia nu poţi să-i găseşti asemănare sau rival“. Care-i părerea d-lui Sanielevici despre Alecsandri, care să fi cucerit adeziunea pe care se grăbeşte s-o semneze autorul interesantului articol din „Viitorul“? D. Sanielevici — spune d. Tăuşan, — „vede just in Alecsandri pe poetul nemuritor in simplicitatea lui rară“. Şi citează aceste rânduri concludente din volumul Alte orizonturi: „Imaginile (la Alecsandri) nu sunt deloc căutate, şi totuşi neasemănată este valoarea lor artistică! Transparenţa ajunge ideală: realitatea cu mişcările, cu formele, cu muetele ei, izbucneşte prin forma, prin ritmul, prin sunetul versului — ca printr’un văl subţire, care mulează şi lasă să se străvadă formele corpului“. Fără îndoială că d. Tăuşanu are toată dreptatea, subliniind că „acest fel de-a înţelege pe Alecsandri este cel adevărat şi cel nou in critica românească“. Dar in acelaş timp şi pe de altă parte, d. Ion Pillat, ocupându-se şi d-sa de problema alecsandrină, coincide în opinii cu d. Sanielevici. Cităm odată cu d. Tăuşan: „Taina rară a poeziei lui Alecsandri rezidă după noi în marea ei simplicitate, în armoniosul ei echilibru sufletesc, în forma ei autentic românească, am spune aproape populară, înţelegând prin popular comoara etnică a satelor noastre, etc.“. Coincidenţa această de opinii între d-nii Sanielevici şi Pillat este impăciuitâ cu multă judiciozitate de d. Tăuşan: „in literatură — spune d-sa — pot fi vederi comune, fără împrumuturi şi mai ales ceea ce face valoarea ipotezei, este felul cum o îmbracă în expunere“. Şi diferenţa între felul cum îmbracă expunerea sa d. Sanielevici şi cum o îmbracă d. Pillat, se pare că d. Tăuşan o stabileşte relevând spiritul ştiinţific, de biolog, „cu destoinicii de specialist, cu pregătire de mare savant“, al celui dintâi şi sensibilitatea de poet a celui din urmă. „Dar — închee d. Tăuşan — aceasta e o paranteză cu caracter personal şi ceea ce noi reţinem este frumoasa, noua, originala constatare, pe care nici prinţul criticilor români (adică Maiorescu) nu o făcuse, şi anume că Alecsandri este un poet care s’a impus timpurilor prin clasicismul formei, prin limpeziciunea imaginilor şi versurilor, prin graţiozitatea impresiilor, prin claritatea viziunii sale“. Am semnalat articolul d-lui Tăuşan, nu numai ca un articol bine susţinut, just în vederi, ci şi ca un semn îmbucurător al vremii: problema clasicismului este astfel reînviată. Reînviată nu un chip artificial, dar reînvierea pornind din lăuntru, dela necesitatea de adăpare la izvoarele pure ale clarităţii clasice. . . L. S. V. ALECSANDRI Chestiunea revizuirii tratatelor Dispariţia ziarului „La Vieţuire “.Apelul d-lui Gustave Hervé„ Recreştinizarea Franţei - De la corespondentul nostru din Paris — D. Gustave Hervé, directorul ziarului „La Victoire" a anunţat (în ziua de 25 Iulie) că, începând de la 1 August, gazeta nu va mai apărea decât odată pe săptămână. Duminica. El a adăugat că, dacă prietenii lui ar voi să verse 700.000 de franci şi să-şi ia angajamentul de a plăti regulat anumite cotizaţiuni, ziarul ar putea de la 1 Octombrie încolo, să redevie cotidian. Dar, cum reiese din lămuririle ce dă şi despre cari vorbim mai de- parte, nu sunt speranţe să obţie fondurile necesare. Apelurile din trecut, pentru subscripţii au rămas toate fără de rezultat. Dar cari sunt ideile d-lui Hervé? Pentru a putea răspunde, trebue să deosebim pe cele din trecut de cele de acum. D. Hervé a variat mult Plecat de la ateism militant şi de la anti-patriotism revoluţionar (el este autorul celebrei formule a „drapelului în grajd”), a ajuns la catolicism, a mers apoi o etapă mai departe spre naţionalism şi, tot evoluând a sfârşit — cel puţin pentru moment — prin a fi un adept înflăcărat al concepţiilor conservatoare. Devenit religios, patriot şi om de dreapta, şi-a alcătuit un program în consecinţă. Punctele principale ale acestuia sunt abolirea legilor laice şi instituirea învăţământului religios obligator; modificarea Constituţiei în sensul unei întăriri a puterilor preşedintelui; slăbirea regimului parlamentar. D. Hervé voia o Republică autoritară şi catolică. Nu este un secret aci că d. Millerand, fostul preşedinte al republicii, avea mare simpatie pentru acest program. CHESTIA REVIZUIRII TRATATELOR Dar nu ideile lui în politica internă l-au pus în evidentă în ultimii ani, pe d. Hervé, ci propaganda ce a făcut pentru revizuirea tratatelor. El preconiza retrocedarea Coridorului către Germania, libertatea, pentru aceasta, de a realiza Anschluss-ul și dreptul egal de înarmare. In schimb, punea condiţia ca Franţa şi Germania să încheie o alianţă politică şi militară cât mai strânsă şi să lupte împreună în contra Sovietelor. De prisos să mai spunem că era în acelaş timp partizanul revizuirii tratatului de la Trianon. Propaganda în favoarea revizuirii l-a costat, după propria lui mărturisire, jumătate din cititori. Lucrul se explică. Abonaţii ziarului „La Victoire" erau în bună parte catolici şi naţionalişti. Văzând că d. Hervé reclamă revizuirea în favoarea Germaniei, s-au desabonat, au refuzat să mai achite cotizaţiile şi să mai subscrie la fondurile, graţie cărora se putea menţin© gazeta. In Franţa unele ziare cari nu au tiraj mare sunt susţinute (prin abonamente, cotizaţiuni şi subscripţiuni) de categoriile de cetăţeni ale căror vederi politice, sociale şi religioase le exprimă, se întâmplă adesea ca, atunci când ziarul sprijinit îşi schimbă atitudinea, abonaţii şi fidelii să nu-1 urmeze şi să se retragă. In timpul afacerii Dreyfus, „Figaro" a fost abandonat de cei mai mulţi din abonaţii şi acţionarii lui, fiindcă se declarase dreyfusard. In articolul de la 25 iulie, prin care aduce la cunoştinţa publicului încetarea gazetei ca gazetă cotidiană, d. Hervé recunoaşte că nu numai criza economică l-a adus în această situaţie, ci şi supărarea unei părţi ,dintre aceia cari înainte îi dăduse concursul ca să poată scoate regulat „La Victoire" şi care nu aproba politica lui în chestia revizuirii tratatelor. „La Victoire” — întreabă d. Hervé — este oare numai victima crizei generale? Nu! Ea este victima crizei morale provocată în elita care ne-a susţinut de la 1918 prin campania mea de împăcare franco-germană, începând această campanie, am ştiut — şi am anunţat-o aci — că ea va duce la moartea ziarului. Şi totuşi am făcut-o, deoarece am considerat-o şi o consider ca o campanie de salut public“. Părăsit de „elita carea urmat de la 1918 încolo", d. Hervé nu se dă bătut. Fără să-şi facă iluzii, se adresează totuşi, printr-un ultim apel, foştilor lui amici politici pentru a-i ruga să subscrie şi să dea astfel ziarului posibilitatea de a redeveni cotidian. „Dacă până la 1 Octombrie, scrie dânsul, nu dispun de cel puţin 700.000 de franci.... „La Victoire” nu va mai exista ca gazetă cotidiană şi va fi nevoie de ZECI DE MILIOANE DE FRANCI pentru a o reînvia sau pentru a crea o gazetă la fei“. (Citiţi continuarea in pag. II-a).