Adevěrul, ianuarie 1933 (Anul 47, nr. 15030-15053)

1933-01-15 / nr. 15041

ANUL 47 — No. 15041 Duminică 15 Ianuarie 1933 6 pagini IVA«m­­ mnnv AL. .V. BFLDIMAN FONDATORI: const. miile I 200 lei pe 3 luni ABONAMENTE:­­ 750 lei pe un an I 180 lei pe 6 luni In străinătate dublu 3 LEI­­ BIROURILE: București, Str. Const. Miile (Siri»«ar) No. 5­7­9 TELEFOANE: Centrala: 3.2470. Direcția:­­ 3-2474. Provincia: 3-1066. 4d»wnistiv»tia- 3-2473. Fac rău oamenii politici când pun chestia pe demnitate. ...Căci acest lucru îi obligă—ceia ce-i imposibil—s’o ţină până la capăt. Demisia guvernului D. Iuliu Maniu a prezentat ieri Suveranului, demisia ca­binetului, care a fost primită. După nici trei luni de gu­vernare, a doua formaţiune ministerială, dată de partidul naţional-ţărănesc, se retrage, pentru un motiv, care, din orice punct de vedere, ar fi considerat, apare regretabil. Intr’o existenţă atât de scurtă, e evident că această formaţiune, nu a avut timp să dea toată măsura capacităţei şi aptitudinilor sale. Dar se poate spune, chiar de către cei cari au observat o ati­tudine critică şi rezervată în faţa ei, că ce a putut între­prinde în acest timp, a fost, promiţător de rezultate bune şi că, în special în domeniul finanţelor, adică în acela, care, în împrejurările actuale, e cel mai important, a şi înregis­trat succese de bun augur. Hotărît însă este, că partidul naţional-ţărănesc nu a avut şansă de când, în lume anul trecut, a fost chemat să ia răs­punderea guvernărei. El nu s’a aşteptat, de altfel, la această chemare, care l-a găsit în refacere şi lipsit de şeful său, de toţi recunoscut. Noi am semnalat numai­decât dezavantagiul ce implica această situaţiune. Faptele ce s’au pe­trecut de atunci în­coace, au confirmat, temerile noastre.. In şapte luni, parti­­dul­ naţional ţărănesc, a dat două guvrene şi e, poate, pe punctul să dea al treilea, care nu ar debuta nici el, în condi­­ţiuni mai favorabile, decât au debutat cele două dintâi. Totuşi înţelegem perfect că d. Maniu a recomandat Suve­ranului, ca să­ ceară actualelor majorităţi, o a treia forma­ţiune. Noi am spus în chiar ziua în care criza a izbucnit, că însuşi Suveranul, vroeşte să epuizeze toate posibilităţile ce mai poate oferi actuala ma­joritate. Omul încrederei şi preferin­ţei Suveranului pare a fi acum d. Vaida. Cu toate acestea, ni­meni nu poate prevedea, dacă d. Vaida va putea reuşi în de­licata misiune, ce i­ se oferă. Sunt între d-sa şi d. Maniu, între d-sa şi partidul naţional­­ţărănesc, legături, cari trec cu mult, peste contingenţele şi suceptibilităţile personale. Pe de altă parte, d. Maniu e che­mat să facă un gest de supe­rioară putere de jertfă. Şi, mai la urmă, partidul naţional-ţă­rănesc însuşi, nu înţelege, pro­babil, să abandoneze conduce­rea statului, pe care nu a ce­rut-o, înainte de a fi dat mă­sura puterei sale. Situaţiunea politică însă, este nebuloasă, ca să nu zi­cem, încurcată. Nimic nu o poate caracteriza mai bine, decât numirea d-lui Savel Ră­­dulescu, în postul de la Lon­dra, pe care, după modul cum fusese formulat decretul de numire al d-lui Titulescu la ministerul de externe, întrea­ga opinie publică îl credea încă formal ocupat de d-sa. Nu vom intra aci în cerceta­rea motivelor, cari au deter­minat această numire, pentru care agrementul a fost desigur cerut de mai înainte. Nu vom cerceta, dacă ea a fost făcută, pentru a înlesni situaţia d-lui Vaida sau pentru a asigura o anume libertate de acţiune d-lui Titulescu. Dar nimeni nu va putea contesta că, în ve­derea poziţiunei d-lui Titu­lescu, ea este extrem de semni­ficativă şi luminează, fulge­rător, situaţiunea. Ceiace trebuie dorit acum este, ca criza, odată declan­şată, să fie cât se poate mai scurtă şi ca noul guvern ce va ieşi pe urma ei, să aibă mai uluiţi sorţi de viaţă, decât cele precedente, căci să nu se uite, că nu numai în interior avem probleme grele de rezolvat, dar că anul acesta, va fi acela, al unor mari deciziuni interna­ţionale. Ad. Glose politice... CONSECINŢELE Din toate părţile acelaş glas: prea multe crize ministeriale. Argumentarea diferă dela om la om. Pentru unii, pe cari îi preocupă interesul general, lipsa de conti­nuitate, într’o ţară în care întreg aparatul de stat este in­ funcţie de schimbările de regim, duce şi mai cu seamă va duce la consecinţi din cele mai rele. Le resimt şi legile şi instituţiile şi veniturile statului. Pentru alţii, fărâmiţările şi con­tinuele schimbări de guvern, duc la descompunerea organismelor poli­tice astfel încât, în momente­ de grea cumpănă, nu va mai fi posibil de găsit o forţă suficient de tare un stat, care să aibă puterea şi auto­ritatea necesară de a face faţă e­­venimentelor. Dar sunt şi unii care au argu­mente nostime şi impresionante. Astfel, d. Costăchescu, preşedin­tele Senatului, observa em­ că dacă mai mergem astfel vre-o 2—3 ani, cu schimbările de regim, foarte curând vom avea in maturul corp vre-o 100 de senatori de drept. Alţii observă că ,într’un viitor foarte apropiat nu va mai fi cine să se învrednicească să fie prefect, atâţia foşti miniştri şi subsecretari de stat vei găsi pe toate cărările. Demnitatea de prefect va deveni astfel un indiciu de situaţie infe­rioară in partid. Dar indiferent de argumentele serioase sau glumeţe, fapt cert este că instabilitatea aceasta politică vine să agraveze situaţia generală şi astfel se sporesc şi mai mult greutăţile în cari se zbate ţara. CONCLUZIA „Epoca" se ocupă de „unele con­cluzii ale crizei" şi, între altele, ob­servă că, odată stabilit un program de lucru cu care suveranul se de­clară de acord, este necesar ca gu­vernul să aibă mâinile libere.­„Astfel, scrie ,Epoca", nu numai d. Maniu, dar nici un alt şef de partid nu ar simţi tragerea de ini­mă să primească puterea". Pe cât de adevărate sunt primele constatări, pe atât de puţin cores­punzătoare realităţii sunt cele din urmă. Nu este adevărat că un şef de partid oarecare, ar ezita să accepte puterea, dacă ar şti că n’are mâi­nile libere. Din contra. Mai toţi ar primi, cu conştiinţa clară că vor avea buclucuri. Şi aci este punctul slab al vieţii politice de la noi. De aci porneşte tot aspectul politicii româneşti. Dacă partidele ar fi altfel şi oa­menii politici alţii, atunci şi poli­tica ar fi alta. Sever CARNETUL NOSTRU ÎNFRĂŢIREA POPOARELOR BALCANICE Se observă, de câţiva ori încoace, o tendinţă vie de împrietenire în­tre diversele popoare balcanice. Conferinţele anuale care au loc în capitalele acestor ţări, vizitele pe care le fac grupuri de intelectuali în statele vecine, şi alte manifesta­ţii spirituale duc,-încetul cu încetul, la îndulcirea raporturilor chiar în­tre simpli particulari. In ce ne priveşte pe noi, e de re­levat, în legătură cu această ten­dinţă, revizuirea atitudinii pe care o aveau, în diverse chestiuni, auto­rii de studii istorice. Până deunăzi, oricine studia ra­porturile noastre cu statele­ vecine, se socotea obligat să găsească întot­deauna vecinilor numai defecte, nu­mai intenţii rele la adresa noastră şi să dovedească că tot ce e bun a venit de la noi şi tot ce e rău e o­­pera străinilor. Printre ultimele publicaţii se gă­sesc însă şi lucrări impregnate de un spirit mult mai împăciuitor şi, în acelaş timp, mai ştiinţific, pentru că e mai obiectiv. Se pot cita astfel articolele d-lui Victor Papacostea, publicate în „Re­vista Macedo-Română“ şi în „Re­vista Istorică Română“, sau studiul de curând apărut, al d-lui I. C. Fi­­litti: „Frământările politice şi so­ciale în principatele române de la 1821 la 1828“ publicat de Aşezămân­tul cultural I. C. Brătianu. Până acuma se afirma că eteria ar fi fost îndreptată şi contra Ro­mâniei şi că Ipsilanti ar fi urmărit transformarea principatelor noas­tre în colonii greceşti. D.­­Filitti reabilitează pe marele aventurier grec şi arată că, tocmai din potrivă, Ipsilanti dorea elibera­rea Munteniei şi Moldovei de sub jugul turcesc şi propunea chiar, în­tr’o proclamaţie, ca domniile să se dea unor domni pământeni. Nici Tudor Vladimirescu n’a fost, după cum reiese din documentele pe care le comentează d. Filitti, ad­versar precis al Grecilor, nici măcar la sfârşitul revoluţiei lui.­­ Nu încape nici o îndoială* că a­­­­ceste­ concluzii sunt de natură, a u-1­şura, strângerea legăturilor, cu ve­­­cinii noştri. Şi e cu atâta mai mare meritul istoricilor, cu cât linguiştii, ide la care o atitudine împăciuitoare ■ar fie mai naturală, au rămas încă, în bună parte, la metodele şoviniste. Al. Graur Este posibilă înţelegerea f­ranco-italia­na? Criza in Ba­lcani.­Situaţia grea a Franţei — De la corespondentul nostru din Paris — „Manchester Guardian“ de la 6 ianuarie are un lung articol de fond în care discută chestia dacă mer­gem spre o criză în Balcani. Ziarul spune că ceea ce îndreptăţeşte teme­rile lui este situaţia internă a Iugo­slaviei şi dorinţa de expansiune a Italiei. Aceasta aşteaptă ca Franţa să-i facă mari concesiuni în Africa şi, mai ales, să-i lase mâna liberă în Balcani. D. Mussolini ar voi ca Europa centrală şi orientală să fie recunoscută de Franţa ca zonă de influenţă economică şi culturală ita­liană. Numirea d-lui de Jouvenel ca ambasador la Roma ar fi în legă­tură cu hotărîrea guvernului fran­cez de a ajunge la o înţelegere cu Italia. „M. G.“ observă că grija crescân­dă a Franţei faţă de revendicările militare şi teritoriale ale Germaniei şi faţă de forţa partidelor naţiona­liste germane explică încercările de apropiere de Italia. D. Mussolini conştient de aceasta, manevrează în consecinţă. Cu cât Franţa se arată mai prietenoasă faţă cu Italia, cu a­­tât presa italiană atacă mai violent Franţa. Calculul îl vede oricine. Du­cele vrea ca Franţa să-i plătească neutralitatea — de amiciţie nu poate fi vorba — cât mai scump. El cere un preţ mare. Care preţ ? Corespondentul lui „Temps“ la Roma a spus de curând că Italia nu va negocia cu Franţa decât dacă aceasta „va slăbi legă­turile ei cu Mica Antantă“. „Man­chester Guardian“,, inproducând o­­pinia aceasta, se întreabă, dacă Franţa va face­ o astfel­ de politică, adică dacă va abandona Iugoslavia şi o va lăsa singură faţă de Italia. Mussolini, scrie ziarul englez, ur­măreşte o politică de izolare a Iu­­goslaviei. CEI DELA BELGRAD '■„M. G.“ crede că izolarea Iugo­slaviei' este posibilă. Cităm­: „Ro­mânia poate fi smulsă dela­ aliaţii ei prin promisiunea că Italia o­ va spri­jini contra Sovietelor. Cehoslovacia se­ interesează de ce se întâmplă în Ungaria, dar nu de ce se întâmplă în Iugoslavia. Dacă Franţa se retra­ge şi dânsa, iugoslavii vor fi sin­guri, aproape complect izolaţi. Un­garia, Bulgaria şi Albania merg cu­ Italia. Grecia este prietena acesteia Austria s’a şi declarat de acum neutră“. După convingerea lui „M. G.“ o asemenea situaţie ar putea duce la război. Guvernul iugoslav, simţindu­­se deoparte izolat diplomaticeşte şi, de alta urît înăuntru, ar fi în stare să, caute o diversiune în război sau într’o continuă tensiune a relaţiilor cu Italia. „M. G.“ crede că „Italienii n’ar fi putut să aleagă oameni cari să servească mai bine scopurile ita­lieneşti în Iugoslavia“ ca cei care guvernează acum la Belgrad. „Oamenii aceştia au îndepărtat de Iugoslavia pe cei mai buni prie­teni ai ei. Dovadă manifestul pe care­ l-am publicat de curând iscălit de Sir Arthur Evans şi de mulţi alţii. Dacă ţin să-şi salveze ţara de riscul ruinei complecte, să-şi schim­be politica şi cât mai repede posibil Dacă Italia doreşte pacea in Euro­pa, să negocieze cu Franţa, dar să nu caute să înlocuiască o hegemo­nie cu alta. Mai curând sau, mai târziu, revizuirea tratatelor va tre­bui să vie. Dar, atunci când va veni va trebui să se facă fără de război“. Dar nu există nici o probabilitate ca dezideratele ziarului englezesc să se realizeze. „Oamenii de la Bel­grad“ nu vor renunţa la dictatură decât siliţi. Trecerea abatelui Koro­­zej, şeful slovenilor, în opoziţie, va slăbi şi mai mult dictatura, dar nu o va doborî. Declaraţia monseniorului Korozet care, cum se ştie, a aderat la lovitura de stat de la 6 ianuarie 1929 şi a făcut parte din primul gu­vern Zivcovici, că regretă aceasta şi că aderă, la programul federativ­­democ­raţie al croaţilor, a făcut o mare impresie în străinătate, însă n’a dus la schimbarea sistemului. Eşirea din dictatură este o operaţie foarte grea şi nu se execută de obi­cei decât prin mijloace revoluţio­nare. SITUAŢIA GREA A FRANŢEI De altă parte, nu există nici spe­ranţă ca Italia să se arate mode­rată în exigenţele ei faţă de Franţa şi, deci, de Iugoslavia. Acum trei săptămâni l-am auzit aci pe d. de Jouvenei, la un dejun de presă, vor­bind despre relaţiile franco-italiene. Ştirea că v­a fi numit ambasador la Roma era cunoscută de ziarişti, dar nu pătrunsese încă în public. D. de Jouvenei, care este un orator spiri­tual, a fost de data aceasta grav. A spus, cu o mare căldură, că Italia şi Franţa trebue neapărat să devie prietene. Dar ministrul Italiei la Pa­ris, de faţă la dejun, a răspuns rece: îmi veţi da voe, d-le de Jou­venei a zis dânsul, să nu vă urmez şi să nu tratez chestii politice. D. de Jouvenel le­ tratase. Repetăm:,Italia,cere ca, în schim­bul abandonării politicei ei ostile faţă de Franţă, aceasta să nu mai sprijine Mica,­ Antantă şi i in special Iugoslavia. Nu este, natural, de cre­zut că Franţa va accepta condiţia­­aceasta. Dar trebue recunoscut că ea se află într’o situaţie grea. Faţă de Germania naţionalistă şi revan­şardă de Italia revizionistă şi de Ru­sia sovietică ea nu opune nici o a­­lianţă cu Puteri mari. Anglia şi America stau deoparte. Ca să fie piept atâtor interese, Franţa ar tre­bui să dispue de o forţă corespun­zătoare. Ea dispune de una conside­rabilă dar nu poate măsura dacă, în caz de primejdie, ar putea să facă faţă duşmanilor în acelaş timp pe mai multe fronturi. De­ aci nevoia de a neutraliza Italia şi exigenţele, ace­steia. . . . . . . .y „Manchester Guardian“ exage­rează poate când crede că’se merge spre o criză în Balcani, dar n’ar fi exagerat dacă ar fi spus că luptele crâncene pe cari Ie duc diferitele guverne europene între ele, — deo­camdată pe terenul diplomatic1 şi al alianţelor­ militare. — vor "trebui când şi când să se termine ca şi în trecut, prin război. Nu va fi nici o consolaţie — atunci când se va pro­duce catastrofa — ca­ să se ştie cu mai multă sau cu mai puţină preci­­ziune cărui guvern îi revine răspun­derea masacrului. I. N A t O «T I I CRIZA S’a adeverit diagnosticul pus de medici d-lui Vaida. D-sa avea — într’adevăr.— „cal­cule”... Kix. Conferinţa economică mondială Comitetul special instituit pentru a pregăti reunirea conferinţei eco­­nomice mondiale, a ajuns la inche­­erea ca până când nu se va fi re­zolvat problema datoriilor de război, e prematură convocarea conferinţei. Nu ştim dacă acesta a fost chiar singurul motiv al hotărârii luate de comisiune. S’ar putea ca reprezen­­tanţii puterilor europene în această comisiune să fi socotit că procedând astfel exercita o presiune cuvenită asupra Statelor Unite pentru a le determina să adopte o atitudine în­ţelegătoare în problema datoriilor de război. Oricum, amânarea conferinţei co­­respunde vederilor celor mai mulţi oameni în curent cu ceia ce se poate aştepta acum de la o acţiune imedia­­tă pentru înfăptuirea unei strânse cooperări economice a principalelor puteri. Sunt numai câteva zile de când am publicat un studiu, datorit fai­mosului economist englez J. M. Key­nes, care — bizuindu-se pe faza ac­­tuală a raporturilor economice şi politice internaţionale — socotea prematură reunirea conferinţei mon­diale proectată. Un fapt nou petrecut în ultimele zile la Geneva, a venit să confirme temeinicia neîncrederii în eficaci­­tatea încercărilor imediate pentru combaterea crizei prin măsuri pe plan internaţional. Anume este vor­ba de proectul pentru introducerea săptămânii de 40 ore în toate ţările industriale, ca mijloc pentru com­baterea şomajului. Delegaţii Angliei şi Franţei s’au o­­pus cu îndârjire acestui proiect pe motiv că, neputându-se asigura a­­plicarea­ sinceră în toate ţările, ace­le cari i’ar adopta ar fi puse în infe­rioritate faţă de ţările concurente. Argumentul invocat este foarte puternic, căci Liga Naţiunilor n’are posibilitatea de a impune respectul convenţiilor adoptate sub patrona­­jul său. _S’_a dovedit dlar şi cu acest prilej că încă n’a sosit momentul prielnic solidarizării puterilor capitaliste In jurul unui plan comun pentru com­baterea crizei. De aci, bine înţeles, nu trebue să deducem că ar trebui părăsite toa­­te sforţările în această direcţie. Dim­­potrivă, ele au rolul important de a pregăti oamenii politici şi opiniile publice de pretutindeni pentru ideia solidarităţii popoarelor, care va tre­bui,­in cele din urmă să călăuzească raporturile internaţionale. Intre timp însă, guvernul fiecă­rei ţări în parte are îndatorirea de a organiza rezistenţa economiei naţio­nale fără ca prin aceasta să piardă din vedere că sforţările pe acest tă­râm i-ar fi zadarnice dacă n’ar fi însoţite de permanente străduinţe pentru izbândirea ideii de cooperare internațională. J. B. F. Actori şi paiaţe Penultimă repetiţie. In sfârşit, piesa aceasta, de care eşti sătul până’n vârful părului, căci ai gân­dit-o, ai scris-o, ai copiat-o, ai ci­tit-o,­ ai recitit-o şi-ai repetat-o câteva săptămâni în şir, piesa nu-ţi mai aparţine. Se ştie pe dinafară. E rândul altora, de acum, să ţi-o apere. Stai într’un colţ întunecat al sălii, nu mai eşti încordat. E o plăcută destindere. N’ai să mai în­­trerupi actorii căci toate indicaţiile au fost­­ date şi aproape realizate. Urmăreşti succesiunea faptelor cu ochi străin şi întâia oară, te laşi furat, de Text, trăeşti cu actorii, îţi place chiar. ■Repetiţie, generală... S’a­­ adus ul­timul decor, proaspăt vopsit şi mo­bila­ cea­ nouă. Splendidă S’au pus lămpile moderne. Admirabile! Ac­triţele­­şi-au arborat toaletele. Una mai frumoasă decât celelalte. Ac­torii şi-au încălţat pantofii de lac, au tras pantalonii cu dungă, şi-au ondulat părul, şi-au dat cu roşu pe buze şi pe obraz, s’au făcut mai frumoşi unul decât celălalt. Iată şi florile de hârtie, în vasele de car­ton vopsit, iată şi pe domnişoara de la conservator care joacă servi­toarea: are şorţ negru, iar, pe dea­supra, şorţuleţ alb, cu, multe bro­derii, panglici în păr, ciorapi de mătase şi escarpini. O bonboană, nu altceva. In sală a venit directorul, cu câ­ţiva ziarişti, prieteni, câţiva ac­tori şi fotograful. Cortina se, ridică. Ce s’a întâm­plat? Textul e rece, fără nerv, si­tuaţiile sunt false, replicile plate. E ceva artificial pe scenă. Nu mai sínt oameni, ci marionete, cari se agită, automat, într’o vitrină lumi­noasă. Eri erau actori și astăzi sínt paiate...* Premieră.­­Artificiului de ieri se adaugă emoția. Membrele sínt pa­ralizate, gâtlejurile său strâns. Ac­torii redevin ei, părăsesc persona­giul şi se joacă pe ei înşişi, cu cari sunt familiarizaţi, de atâţia ani şi merg la sigur. Urmăreşti piesa. Ţi-e foarte departe. Nu este ce-ai scris. N’o să fie niciodată. O singură dată a fost ceia ce-ai visat domnia-ta, la­­ penultima re­petiţie. Ce se’ntâmplase atunci? Foarte simplu... Actorii nu mai aveau preocupa­rea textului şi-l puteau spune, în voie. Costumul de stradă puţin u­­zat, le înlesnea mişcările şi dădea personagiului naturaleţă. Decorul şi lămpile erau anonime, nu-şi ce­reau dreptul la „m’as tu vu?“. Cele noui vor şi ele să­ fie văzute. Nemachiată cu rochia de toate zilele, actriţa era o femeie verita­bilă. Toate aveau ceva nestânjenit, ceva trăit, omenesc.. Domnişoara de la conservator ştiind că nu e lume în sală spunea: Coniţă, a ve­nit conaşul...“ cu multă simplici­tate, fără nimic ostentativ. Gând a trebuit să-şi „joace“ ro­lul, s’a crezut obligată să vorbeas­că apăsat, ca o adevărată servi­toare, dacă nu cumva n’a adăugat­­şi ceva accent ardelenesc ca să fie, mai veridică.­­­ * Dacă s’ar convinge actriţele şi actorii noştri să nu mai fie atât de „frumoşi“, atât de perfecţi, în toate piesele! Perfecţiunea este, de .­cele mai multe­ ori, rigidă. Dacă s’ar convinge directorii de scenă că nu e nevoe de decoruri noui,­ de mobilă şi de lămpi, care de care mai luxoase, la fiecare­, nou spec­tacol. Dac’ar simplifica toate. E un lucru pe care-l cer de douăzeci de ani, sub toate formele: gazetar, director, autor, prieten! Peste putinţă! Nu poţi lupta cu vechi deprinderi adânc înrădăci­nate, cu atâtea superstiţii.. Iată această admirabilă actriţă" care se apropie de cincizeci de ani! Ce splendid cap de teatru ar avea, dacă l-ar­ lăsa aşa cum i l-a făcut Dumnezeu şi nu l-ar picta cu toate culorile curcubeului,­ ca să pară „frumoasă“! Câte accente dramatice n’ar scoate dintr’o fa­mată, din nişte ochi fără gene a­rificiale, dintr’o gură care n’ar încondeiată cu­ roşu, ca o inimioai dintr’un păr lăsat în voie, nu as sunat­­ de-o perucă/ nu ondulat, pit pe frunte şi aranjat cu tot­­e, de piepteni, ace, postişe, ca si stea ca la păpuşile de ceară,,­e fereastra coaforilor! # Mi s'a răspuns, totdeauna: „A­ş vrea, publicul“ sau „Şi eu cred e mai bine aşa, dar eu nu pot viu­­ nemachiată,­ îmbrăcată,­ simp iar celelalte cu toalete de la F­ris“. Tot aşa, directorii de scenă n’ consimte în ruptul capului să li facă măi puţine decoruri decât c­­uilări care „numai cu asta nu­beşte­“.­­ Iată­ de ce, teatru] nostru, ca a progresat atât de mult in ca­litate, n’a făcut un pas înainte, atâta vreme, pe drumul frumuse simple și adevărate. Victor Eftimiu # NOTE DOMNUL Mihalache şi-a luat răspunderea confiscării unui ziar. Când încep formele pentru pu­nerea în funcţiune a răspunderii ministeriale? ★ DINTR'UN ziar mistico-politic: „Era exclus ca apa să fi luat foc". De ce? Minuni lui mai sunt posi­bile? * IN bugetul departamentelor, „di­versele" — pe lângă capitolul lor special — au subdiviziuni: „diverse personal", „diverse material"... Cu chipul acesta, aproape tot bu­getul se formează — cam suspect — din „diverse"... CHESTIA ZILEI FRĂMÂNTARE — Este asta o soluţie sau... disoluţie? Şcoala aşteptată de ţărănime de PROF. C. RĂDULESCU-MOTRU Ceea ce­­face ca şcoala­­burgheză să fie inutilă ţârănimei, nu este atât conţinutul programului ei de studiu, câ­t­­ spiritul ei individualist.. Elevul­ ţăran primeşte în şcoala burgheză o pregătire parOficială pentru Viaţă, chiar învăţând obiecte practice, fi­indcă viaţa satului în care el Intra, nu­ se învârteşte împrejurul, indivi­dualităţii lui, aşa­ cum l-a, obişnuit învăţătorul în şcoală, ci el, cu toată individualitatea lui, se învârteşte în jurul altora. . . ..­­­­ In satul lui, când va fi să înceapă o activitate, chiar şi de aceea de plugar, ce se crede a fi cea mai sim­plă, el nu se va găsi în faţa,pămân­tului şi a vitelor numai, ci înaintea unui complex de relaţii­­ sociale. Agricultorul are­ pământul şi creşte vitele în scopul de a trage un profit" Profitul nu vine direct din pământ şi din vite, ci din­ valorificarea pe care acestora le-o dau raporturile dintre oameni. Fără ajutorul coope­raţiei, agricultorul mic este pierdut. Dar pentru formarea cooperativelor se cer oameni deprinşi cu o­ muncă conştiincioasă şi făcută, în comun, iar, nu, „­cărturari, individualişti, şi­ pretenţioşi. . . . c . Aceea ce n’a învăţat elevul ţăran în şcoala burgheză, este meşteşugul, de a­ găsi, cu însuşirile dobândite, o specializare în­ rostul satului. El ştie" citi şi scrie ; el"ştie socoti ; are şi câteva deprinderi manuale în vede-­ rea unei munci ipotetice, dar ni­meni­­ n’are nevoe­­de talentele­ lui. Ce’urmează­? Urmează uitarea ce­lor învăţate, adică­­ analfabetismul postşcolar. . . . In faţa acestui fapt, ce nu poate fi tăgaduit, legiuitorul­ burghez în­crucişează. Braţele, pe piept şi ex­clamă eu nu pot să­ iau pe absol­ventul şcolii de mână ,şi­ să-i găsesc o ocupaţie in­ viaţa practică. Destul că l-am pregătit cu tot­­de ce are nevoe.­ Absolventul să-şi facă el singur reputaţia. Adică­: absolventul­ trebue­ să­ aibă în el însuşi spiritul­­­ de iniţiativă , dorinţa de a câştiga şi­ chiar de a exploata talentele sale dobândite ; cu alte cuvinte, trebue să aibă, din naştere ,instinctul de­ a deveni bur­ghez... Dar dacă­ nu-1 are ? Ţăranii ro­mâni si" ţăranii de peste tot locul, in mare, majoritate, nu-l au, şi nu vo­­esc să-l aibă. Ce trebue ,atunci să facem ? "Să­ închidem­ ochii la rea­litatea sufletească a ţăranilor şi­ să păstrăm şcoala­­ de până acum, sau să schimbăm şcoala după realitatea sufletească a ţăranilor ? ■Aci stă întreaga problemă a în-­­ văţământului primar rural. Ce elemente teoretice sunt de pus, in primii ani, cu ce atelier practic să fie înzestrată, şcoala, dacă şcoala trebue să fie uniformă sau regională"; acestea toate sunt chestiuni care nu zic ca sunt de dispreţuit, dar­­sunt secundare pe lângă chestiunea in­dicată mai sus" păstrezi sau nu in şcoala ţărănimii spiritul burghez? De rezolvarea acestei din urmă chestiuni atârnă politica şcolară a unui adevărat partid politic, ţără­nesc. Nu, mă­ îndoesc că asupra acestei chestiuni îşi va concentra atenţiu­nea şi actualul ministru de inistruie­., ţie publică, d. D. Gusti. Eu.îmi voi face datoria să­ insist p­e larg, asu­pra ei in parlament. .'Şcoala ce'a nouă — pe" care, ţară-; nimea, românească o aşteaptă' dela " partidul naţional - ţărănesc, -r-, tre­bue să 'deprindă pe fiul d,e, ţăran; cu, ■o tehnică; de muncă simplă dar con- , ştiinţioasă., Fiul de ţăran cunoaşte,; de acasă' rhnica-joc si ' munca mântuială. Şcoala trebue să­ facă' să iubească'munca conştiinţioasă.­ Această­ muncă conştiinţioasă nu­­ poate fi executată de un elev izolat, căci atunci lipseşte stimulentul şi controlul,necesar,fi­e,aceea şcoală cea nouă, în'locul/ raportului, dirutts învăţător.'şi, elev, lu­at individual,­ pune raportul dintre învăţător; gt.do-' lectivitatea.clasei. Elevii, când’ mun- ' cesc împreună' prin aceasta ,se sti­­mulează’­; si se controlează' - .reciproc.­ Această rmuncă în comun înviorea­ză şi­ activitatea învăţătorului.­Mulţi •învăţători • devin rutinari numai din cauză ‘ că n’au înaintea ochilor;/ot muncă­ ordonată şi spornică ! Să nu se pretindă că­ mediul şcoa­­lei primare nu oferă ocazii, de mun­că ■conştiinţioasă ! Curăţitul­­ unui pom, adăparea unei vite, tăiatul -u­(Cîtiţi continuarea în pag. II-a)

Next