Adevěrul, ianuarie 1933 (Anul 47, nr. 15030-15053)
1933-01-15 / nr. 15041
ANUL 47 — No. 15041 Duminică 15 Ianuarie 1933 6 pagini IVA«m mnnv AL. .V. BFLDIMAN FONDATORI: const. miile I 200 lei pe 3 luni ABONAMENTE: 750 lei pe un an I 180 lei pe 6 luni In străinătate dublu 3 LEI BIROURILE: București, Str. Const. Miile (Siri»«ar) No. 579 TELEFOANE: Centrala: 3.2470. Direcția: 3-2474. Provincia: 3-1066. 4d»wnistiv»tia- 3-2473. Fac rău oamenii politici când pun chestia pe demnitate. ...Căci acest lucru îi obligă—ceia ce-i imposibil—s’o ţină până la capăt. Demisia guvernului D. Iuliu Maniu a prezentat ieri Suveranului, demisia cabinetului, care a fost primită. După nici trei luni de guvernare, a doua formaţiune ministerială, dată de partidul naţional-ţărănesc, se retrage, pentru un motiv, care, din orice punct de vedere, ar fi considerat, apare regretabil. Intr’o existenţă atât de scurtă, e evident că această formaţiune, nu a avut timp să dea toată măsura capacităţei şi aptitudinilor sale. Dar se poate spune, chiar de către cei cari au observat o atitudine critică şi rezervată în faţa ei, că ce a putut întreprinde în acest timp, a fost, promiţător de rezultate bune şi că, în special în domeniul finanţelor, adică în acela, care, în împrejurările actuale, e cel mai important, a şi înregistrat succese de bun augur. Hotărît însă este, că partidul naţional-ţărănesc nu a avut şansă de când, în lume anul trecut, a fost chemat să ia răspunderea guvernărei. El nu s’a aşteptat, de altfel, la această chemare, care l-a găsit în refacere şi lipsit de şeful său, de toţi recunoscut. Noi am semnalat numaidecât dezavantagiul ce implica această situaţiune. Faptele ce s’au petrecut de atunci încoace, au confirmat, temerile noastre.. In şapte luni, partidul naţional ţărănesc, a dat două guvrene şi e, poate, pe punctul să dea al treilea, care nu ar debuta nici el, în condiţiuni mai favorabile, decât au debutat cele două dintâi. Totuşi înţelegem perfect că d. Maniu a recomandat Suveranului, ca să ceară actualelor majorităţi, o a treia formaţiune. Noi am spus în chiar ziua în care criza a izbucnit, că însuşi Suveranul, vroeşte să epuizeze toate posibilităţile ce mai poate oferi actuala majoritate. Omul încrederei şi preferinţei Suveranului pare a fi acum d. Vaida. Cu toate acestea, nimeni nu poate prevedea, dacă d. Vaida va putea reuşi în delicata misiune, ce i se oferă. Sunt între d-sa şi d. Maniu, între d-sa şi partidul naţionalţărănesc, legături, cari trec cu mult, peste contingenţele şi suceptibilităţile personale. Pe de altă parte, d. Maniu e chemat să facă un gest de superioară putere de jertfă. Şi, mai la urmă, partidul naţional-ţărănesc însuşi, nu înţelege, probabil, să abandoneze conducerea statului, pe care nu a cerut-o, înainte de a fi dat măsura puterei sale. Situaţiunea politică însă, este nebuloasă, ca să nu zicem, încurcată. Nimic nu o poate caracteriza mai bine, decât numirea d-lui Savel Rădulescu, în postul de la Londra, pe care, după modul cum fusese formulat decretul de numire al d-lui Titulescu la ministerul de externe, întreaga opinie publică îl credea încă formal ocupat de d-sa. Nu vom intra aci în cercetarea motivelor, cari au determinat această numire, pentru care agrementul a fost desigur cerut de mai înainte. Nu vom cerceta, dacă ea a fost făcută, pentru a înlesni situaţia d-lui Vaida sau pentru a asigura o anume libertate de acţiune d-lui Titulescu. Dar nimeni nu va putea contesta că, în vederea poziţiunei d-lui Titulescu, ea este extrem de semnificativă şi luminează, fulgerător, situaţiunea. Ceiace trebuie dorit acum este, ca criza, odată declanşată, să fie cât se poate mai scurtă şi ca noul guvern ce va ieşi pe urma ei, să aibă mai uluiţi sorţi de viaţă, decât cele precedente, căci să nu se uite, că nu numai în interior avem probleme grele de rezolvat, dar că anul acesta, va fi acela, al unor mari deciziuni internaţionale. Ad. Glose politice... CONSECINŢELE Din toate părţile acelaş glas: prea multe crize ministeriale. Argumentarea diferă dela om la om. Pentru unii, pe cari îi preocupă interesul general, lipsa de continuitate, într’o ţară în care întreg aparatul de stat este in funcţie de schimbările de regim, duce şi mai cu seamă va duce la consecinţi din cele mai rele. Le resimt şi legile şi instituţiile şi veniturile statului. Pentru alţii, fărâmiţările şi continuele schimbări de guvern, duc la descompunerea organismelor politice astfel încât, în momente de grea cumpănă, nu va mai fi posibil de găsit o forţă suficient de tare un stat, care să aibă puterea şi autoritatea necesară de a face faţă evenimentelor. Dar sunt şi unii care au argumente nostime şi impresionante. Astfel, d. Costăchescu, preşedintele Senatului, observa em că dacă mai mergem astfel vre-o 2—3 ani, cu schimbările de regim, foarte curând vom avea in maturul corp vre-o 100 de senatori de drept. Alţii observă că ,într’un viitor foarte apropiat nu va mai fi cine să se învrednicească să fie prefect, atâţia foşti miniştri şi subsecretari de stat vei găsi pe toate cărările. Demnitatea de prefect va deveni astfel un indiciu de situaţie inferioară in partid. Dar indiferent de argumentele serioase sau glumeţe, fapt cert este că instabilitatea aceasta politică vine să agraveze situaţia generală şi astfel se sporesc şi mai mult greutăţile în cari se zbate ţara. CONCLUZIA „Epoca" se ocupă de „unele concluzii ale crizei" şi, între altele, observă că, odată stabilit un program de lucru cu care suveranul se declară de acord, este necesar ca guvernul să aibă mâinile libere.„Astfel, scrie ,Epoca", nu numai d. Maniu, dar nici un alt şef de partid nu ar simţi tragerea de inimă să primească puterea". Pe cât de adevărate sunt primele constatări, pe atât de puţin corespunzătoare realităţii sunt cele din urmă. Nu este adevărat că un şef de partid oarecare, ar ezita să accepte puterea, dacă ar şti că n’are mâinile libere. Din contra. Mai toţi ar primi, cu conştiinţa clară că vor avea buclucuri. Şi aci este punctul slab al vieţii politice de la noi. De aci porneşte tot aspectul politicii româneşti. Dacă partidele ar fi altfel şi oamenii politici alţii, atunci şi politica ar fi alta. Sever CARNETUL NOSTRU ÎNFRĂŢIREA POPOARELOR BALCANICE Se observă, de câţiva ori încoace, o tendinţă vie de împrietenire între diversele popoare balcanice. Conferinţele anuale care au loc în capitalele acestor ţări, vizitele pe care le fac grupuri de intelectuali în statele vecine, şi alte manifestaţii spirituale duc,-încetul cu încetul, la îndulcirea raporturilor chiar între simpli particulari. In ce ne priveşte pe noi, e de relevat, în legătură cu această tendinţă, revizuirea atitudinii pe care o aveau, în diverse chestiuni, autorii de studii istorice. Până deunăzi, oricine studia raporturile noastre cu statele vecine, se socotea obligat să găsească întotdeauna vecinilor numai defecte, numai intenţii rele la adresa noastră şi să dovedească că tot ce e bun a venit de la noi şi tot ce e rău e opera străinilor. Printre ultimele publicaţii se găsesc însă şi lucrări impregnate de un spirit mult mai împăciuitor şi, în acelaş timp, mai ştiinţific, pentru că e mai obiectiv. Se pot cita astfel articolele d-lui Victor Papacostea, publicate în „Revista Macedo-Română“ şi în „Revista Istorică Română“, sau studiul de curând apărut, al d-lui I. C. Filitti: „Frământările politice şi sociale în principatele române de la 1821 la 1828“ publicat de Aşezământul cultural I. C. Brătianu. Până acuma se afirma că eteria ar fi fost îndreptată şi contra României şi că Ipsilanti ar fi urmărit transformarea principatelor noastre în colonii greceşti. D.Filitti reabilitează pe marele aventurier grec şi arată că, tocmai din potrivă, Ipsilanti dorea eliberarea Munteniei şi Moldovei de sub jugul turcesc şi propunea chiar, într’o proclamaţie, ca domniile să se dea unor domni pământeni. Nici Tudor Vladimirescu n’a fost, după cum reiese din documentele pe care le comentează d. Filitti, adversar precis al Grecilor, nici măcar la sfârşitul revoluţiei lui. Nu încape nici o îndoială* că aceste concluzii sunt de natură, a u-1şura, strângerea legăturilor, cu vecinii noştri. Şi e cu atâta mai mare meritul istoricilor, cu cât linguiştii, ide la care o atitudine împăciuitoare ■ar fie mai naturală, au rămas încă, în bună parte, la metodele şoviniste. Al. Graur Este posibilă înţelegerea franco-italiana? Criza in Balcani.Situaţia grea a Franţei — De la corespondentul nostru din Paris — „Manchester Guardian“ de la 6 ianuarie are un lung articol de fond în care discută chestia dacă mergem spre o criză în Balcani. Ziarul spune că ceea ce îndreptăţeşte temerile lui este situaţia internă a Iugoslaviei şi dorinţa de expansiune a Italiei. Aceasta aşteaptă ca Franţa să-i facă mari concesiuni în Africa şi, mai ales, să-i lase mâna liberă în Balcani. D. Mussolini ar voi ca Europa centrală şi orientală să fie recunoscută de Franţa ca zonă de influenţă economică şi culturală italiană. Numirea d-lui de Jouvenel ca ambasador la Roma ar fi în legătură cu hotărîrea guvernului francez de a ajunge la o înţelegere cu Italia. „M. G.“ observă că grija crescândă a Franţei faţă de revendicările militare şi teritoriale ale Germaniei şi faţă de forţa partidelor naţionaliste germane explică încercările de apropiere de Italia. D. Mussolini conştient de aceasta, manevrează în consecinţă. Cu cât Franţa se arată mai prietenoasă faţă cu Italia, cu atât presa italiană atacă mai violent Franţa. Calculul îl vede oricine. Ducele vrea ca Franţa să-i plătească neutralitatea — de amiciţie nu poate fi vorba — cât mai scump. El cere un preţ mare. Care preţ ? Corespondentul lui „Temps“ la Roma a spus de curând că Italia nu va negocia cu Franţa decât dacă aceasta „va slăbi legăturile ei cu Mica Antantă“. „Manchester Guardian“,, inproducând opinia aceasta, se întreabă, dacă Franţa va face o astfel de politică, adică dacă va abandona Iugoslavia şi o va lăsa singură faţă de Italia. Mussolini, scrie ziarul englez, urmăreşte o politică de izolare a Iugoslaviei. CEI DELA BELGRAD '■„M. G.“ crede că izolarea Iugoslaviei' este posibilă. Cităm: „România poate fi smulsă dela aliaţii ei prin promisiunea că Italia o va sprijini contra Sovietelor. Cehoslovacia se interesează de ce se întâmplă în Ungaria, dar nu de ce se întâmplă în Iugoslavia. Dacă Franţa se retrage şi dânsa, iugoslavii vor fi singuri, aproape complect izolaţi. Ungaria, Bulgaria şi Albania merg cu Italia. Grecia este prietena acesteia Austria s’a şi declarat de acum neutră“. După convingerea lui „M. G.“ o asemenea situaţie ar putea duce la război. Guvernul iugoslav, simţinduse deoparte izolat diplomaticeşte şi, de alta urît înăuntru, ar fi în stare să, caute o diversiune în război sau într’o continuă tensiune a relaţiilor cu Italia. „M. G.“ crede că „Italienii n’ar fi putut să aleagă oameni cari să servească mai bine scopurile italieneşti în Iugoslavia“ ca cei care guvernează acum la Belgrad. „Oamenii aceştia au îndepărtat de Iugoslavia pe cei mai buni prieteni ai ei. Dovadă manifestul pe care l-am publicat de curând iscălit de Sir Arthur Evans şi de mulţi alţii. Dacă ţin să-şi salveze ţara de riscul ruinei complecte, să-şi schimbe politica şi cât mai repede posibil Dacă Italia doreşte pacea in Europa, să negocieze cu Franţa, dar să nu caute să înlocuiască o hegemonie cu alta. Mai curând sau, mai târziu, revizuirea tratatelor va trebui să vie. Dar, atunci când va veni va trebui să se facă fără de război“. Dar nu există nici o probabilitate ca dezideratele ziarului englezesc să se realizeze. „Oamenii de la Belgrad“ nu vor renunţa la dictatură decât siliţi. Trecerea abatelui Korozej, şeful slovenilor, în opoziţie, va slăbi şi mai mult dictatura, dar nu o va doborî. Declaraţia monseniorului Korozet care, cum se ştie, a aderat la lovitura de stat de la 6 ianuarie 1929 şi a făcut parte din primul guvern Zivcovici, că regretă aceasta şi că aderă, la programul federativdemocraţie al croaţilor, a făcut o mare impresie în străinătate, însă n’a dus la schimbarea sistemului. Eşirea din dictatură este o operaţie foarte grea şi nu se execută de obicei decât prin mijloace revoluţionare. SITUAŢIA GREA A FRANŢEI De altă parte, nu există nici speranţă ca Italia să se arate moderată în exigenţele ei faţă de Franţa şi, deci, de Iugoslavia. Acum trei săptămâni l-am auzit aci pe d. de Jouvenei, la un dejun de presă, vorbind despre relaţiile franco-italiene. Ştirea că va fi numit ambasador la Roma era cunoscută de ziarişti, dar nu pătrunsese încă în public. D. de Jouvenei, care este un orator spiritual, a fost de data aceasta grav. A spus, cu o mare căldură, că Italia şi Franţa trebue neapărat să devie prietene. Dar ministrul Italiei la Paris, de faţă la dejun, a răspuns rece: îmi veţi da voe, d-le de Jouvenei a zis dânsul, să nu vă urmez şi să nu tratez chestii politice. D. de Jouvenel le tratase. Repetăm:,Italia,cere ca, în schimbul abandonării politicei ei ostile faţă de Franţă, aceasta să nu mai sprijine Mica, Antantă şi i in special Iugoslavia. Nu este, natural, de crezut că Franţa va accepta condiţiaaceasta. Dar trebue recunoscut că ea se află într’o situaţie grea. Faţă de Germania naţionalistă şi revanşardă de Italia revizionistă şi de Rusia sovietică ea nu opune nici o alianţă cu Puteri mari. Anglia şi America stau deoparte. Ca să fie piept atâtor interese, Franţa ar trebui să dispue de o forţă corespunzătoare. Ea dispune de una considerabilă dar nu poate măsura dacă, în caz de primejdie, ar putea să facă faţă duşmanilor în acelaş timp pe mai multe fronturi. De aci nevoia de a neutraliza Italia şi exigenţele, acesteia. . . . . . . .y „Manchester Guardian“ exagerează poate când crede că’se merge spre o criză în Balcani, dar n’ar fi exagerat dacă ar fi spus că luptele crâncene pe cari Ie duc diferitele guverne europene între ele, — deocamdată pe terenul diplomatic1 şi al alianţelor militare. — vor "trebui când şi când să se termine ca şi în trecut, prin război. Nu va fi nici o consolaţie — atunci când se va produce catastrofa — ca să se ştie cu mai multă sau cu mai puţină preciziune cărui guvern îi revine răspunderea masacrului. I. N A t O «T I I CRIZA S’a adeverit diagnosticul pus de medici d-lui Vaida. D-sa avea — într’adevăr.— „calcule”... Kix. Conferinţa economică mondială Comitetul special instituit pentru a pregăti reunirea conferinţei economice mondiale, a ajuns la incheerea ca până când nu se va fi rezolvat problema datoriilor de război, e prematură convocarea conferinţei. Nu ştim dacă acesta a fost chiar singurul motiv al hotărârii luate de comisiune. S’ar putea ca reprezentanţii puterilor europene în această comisiune să fi socotit că procedând astfel exercita o presiune cuvenită asupra Statelor Unite pentru a le determina să adopte o atitudine înţelegătoare în problema datoriilor de război. Oricum, amânarea conferinţei corespunde vederilor celor mai mulţi oameni în curent cu ceia ce se poate aştepta acum de la o acţiune imediată pentru înfăptuirea unei strânse cooperări economice a principalelor puteri. Sunt numai câteva zile de când am publicat un studiu, datorit faimosului economist englez J. M. Keynes, care — bizuindu-se pe faza actuală a raporturilor economice şi politice internaţionale — socotea prematură reunirea conferinţei mondiale proectată. Un fapt nou petrecut în ultimele zile la Geneva, a venit să confirme temeinicia neîncrederii în eficacitatea încercărilor imediate pentru combaterea crizei prin măsuri pe plan internaţional. Anume este vorba de proectul pentru introducerea săptămânii de 40 ore în toate ţările industriale, ca mijloc pentru combaterea şomajului. Delegaţii Angliei şi Franţei s’au opus cu îndârjire acestui proiect pe motiv că, neputându-se asigura aplicarea sinceră în toate ţările, acele cari i’ar adopta ar fi puse în inferioritate faţă de ţările concurente. Argumentul invocat este foarte puternic, căci Liga Naţiunilor n’are posibilitatea de a impune respectul convenţiilor adoptate sub patronajul său. _S’_a dovedit dlar şi cu acest prilej că încă n’a sosit momentul prielnic solidarizării puterilor capitaliste In jurul unui plan comun pentru combaterea crizei. De aci, bine înţeles, nu trebue să deducem că ar trebui părăsite toate sforţările în această direcţie. Dimpotrivă, ele au rolul important de a pregăti oamenii politici şi opiniile publice de pretutindeni pentru ideia solidarităţii popoarelor, care va trebui,in cele din urmă să călăuzească raporturile internaţionale. Intre timp însă, guvernul fiecărei ţări în parte are îndatorirea de a organiza rezistenţa economiei naţionale fără ca prin aceasta să piardă din vedere că sforţările pe acest tărâm i-ar fi zadarnice dacă n’ar fi însoţite de permanente străduinţe pentru izbândirea ideii de cooperare internațională. J. B. F. Actori şi paiaţe Penultimă repetiţie. In sfârşit, piesa aceasta, de care eşti sătul până’n vârful părului, căci ai gândit-o, ai scris-o, ai copiat-o, ai citit-o, ai recitit-o şi-ai repetat-o câteva săptămâni în şir, piesa nu-ţi mai aparţine. Se ştie pe dinafară. E rândul altora, de acum, să ţi-o apere. Stai într’un colţ întunecat al sălii, nu mai eşti încordat. E o plăcută destindere. N’ai să mai întrerupi actorii căci toate indicaţiile au fost date şi aproape realizate. Urmăreşti succesiunea faptelor cu ochi străin şi întâia oară, te laşi furat, de Text, trăeşti cu actorii, îţi place chiar. ■Repetiţie, generală... S’a adus ultimul decor, proaspăt vopsit şi mobila cea nouă. Splendidă S’au pus lămpile moderne. Admirabile! Actriţeleşi-au arborat toaletele. Una mai frumoasă decât celelalte. Actorii şi-au încălţat pantofii de lac, au tras pantalonii cu dungă, şi-au ondulat părul, şi-au dat cu roşu pe buze şi pe obraz, s’au făcut mai frumoşi unul decât celălalt. Iată şi florile de hârtie, în vasele de carton vopsit, iată şi pe domnişoara de la conservator care joacă servitoarea: are şorţ negru, iar, pe deasupra, şorţuleţ alb, cu, multe broderii, panglici în păr, ciorapi de mătase şi escarpini. O bonboană, nu altceva. In sală a venit directorul, cu câţiva ziarişti, prieteni, câţiva actori şi fotograful. Cortina se, ridică. Ce s’a întâmplat? Textul e rece, fără nerv, situaţiile sunt false, replicile plate. E ceva artificial pe scenă. Nu mai sínt oameni, ci marionete, cari se agită, automat, într’o vitrină luminoasă. Eri erau actori și astăzi sínt paiate...* Premieră.Artificiului de ieri se adaugă emoția. Membrele sínt paralizate, gâtlejurile său strâns. Actorii redevin ei, părăsesc personagiul şi se joacă pe ei înşişi, cu cari sunt familiarizaţi, de atâţia ani şi merg la sigur. Urmăreşti piesa. Ţi-e foarte departe. Nu este ce-ai scris. N’o să fie niciodată. O singură dată a fost ceia ce-ai visat domnia-ta, la penultima repetiţie. Ce se’ntâmplase atunci? Foarte simplu... Actorii nu mai aveau preocuparea textului şi-l puteau spune, în voie. Costumul de stradă puţin uzat, le înlesnea mişcările şi dădea personagiului naturaleţă. Decorul şi lămpile erau anonime, nu-şi cereau dreptul la „m’as tu vu?“. Cele noui vor şi ele să fie văzute. Nemachiată cu rochia de toate zilele, actriţa era o femeie veritabilă. Toate aveau ceva nestânjenit, ceva trăit, omenesc.. Domnişoara de la conservator ştiind că nu e lume în sală spunea: Coniţă, a venit conaşul...“ cu multă simplicitate, fără nimic ostentativ. Gând a trebuit să-şi „joace“ rolul, s’a crezut obligată să vorbească apăsat, ca o adevărată servitoare, dacă nu cumva n’a adăugatşi ceva accent ardelenesc ca să fie, mai veridică. * Dacă s’ar convinge actriţele şi actorii noştri să nu mai fie atât de „frumoşi“, atât de perfecţi, în toate piesele! Perfecţiunea este, de .cele mai multe ori, rigidă. Dacă s’ar convinge directorii de scenă că nu e nevoe de decoruri noui, de mobilă şi de lămpi, care de care mai luxoase, la fiecare, nou spectacol. Dac’ar simplifica toate. E un lucru pe care-l cer de douăzeci de ani, sub toate formele: gazetar, director, autor, prieten! Peste putinţă! Nu poţi lupta cu vechi deprinderi adânc înrădăcinate, cu atâtea superstiţii.. Iată această admirabilă actriţă" care se apropie de cincizeci de ani! Ce splendid cap de teatru ar avea, dacă l-ar lăsa aşa cum i l-a făcut Dumnezeu şi nu l-ar picta cu toate culorile curcubeului, ca să pară „frumoasă“! Câte accente dramatice n’ar scoate dintr’o famată, din nişte ochi fără gene arificiale, dintr’o gură care n’ar încondeiată cu roşu, ca o inimioai dintr’un păr lăsat în voie, nu as sunat de-o perucă/ nu ondulat, pit pe frunte şi aranjat cu tote, de piepteni, ace, postişe, ca si stea ca la păpuşile de ceară,,e fereastra coaforilor! # Mi s'a răspuns, totdeauna: „Aş vrea, publicul“ sau „Şi eu cred e mai bine aşa, dar eu nu pot viu nemachiată, îmbrăcată, simp iar celelalte cu toalete de la Fris“. Tot aşa, directorii de scenă n’ consimte în ruptul capului să li facă măi puţine decoruri decât cuilări care „numai cu asta nubeşte“. Iată de ce, teatru] nostru, ca a progresat atât de mult in calitate, n’a făcut un pas înainte, atâta vreme, pe drumul frumuse simple și adevărate. Victor Eftimiu # NOTE DOMNUL Mihalache şi-a luat răspunderea confiscării unui ziar. Când încep formele pentru punerea în funcţiune a răspunderii ministeriale? ★ DINTR'UN ziar mistico-politic: „Era exclus ca apa să fi luat foc". De ce? Minuni lui mai sunt posibile? * IN bugetul departamentelor, „diversele" — pe lângă capitolul lor special — au subdiviziuni: „diverse personal", „diverse material"... Cu chipul acesta, aproape tot bugetul se formează — cam suspect — din „diverse"... CHESTIA ZILEI FRĂMÂNTARE — Este asta o soluţie sau... disoluţie? Şcoala aşteptată de ţărănime de PROF. C. RĂDULESCU-MOTRU Ceea ceface ca şcoalaburgheză să fie inutilă ţârănimei, nu este atât conţinutul programului ei de studiu, cât spiritul ei individualist.. Elevul ţăran primeşte în şcoala burgheză o pregătire parOficială pentru Viaţă, chiar învăţând obiecte practice, fiindcă viaţa satului în care el Intra, nu se învârteşte împrejurul, individualităţii lui, aşa cum l-a, obişnuit învăţătorul în şcoală, ci el, cu toată individualitatea lui, se învârteşte în jurul altora. . . .. In satul lui, când va fi să înceapă o activitate, chiar şi de aceea de plugar, ce se crede a fi cea mai simplă, el nu se va găsi în faţa,pământului şi a vitelor numai, ci înaintea unui complex de relaţii sociale. Agricultorul are pământul şi creşte vitele în scopul de a trage un profit" Profitul nu vine direct din pământ şi din vite, ci din valorificarea pe care acestora le-o dau raporturile dintre oameni. Fără ajutorul cooperaţiei, agricultorul mic este pierdut. Dar pentru formarea cooperativelor se cer oameni deprinşi cu o muncă conştiincioasă şi făcută, în comun, iar, nu, „cărturari, individualişti, şi pretenţioşi. . . . c . Aceea ce n’a învăţat elevul ţăran în şcoala burgheză, este meşteşugul, de a găsi, cu însuşirile dobândite, o specializare în rostul satului. El ştie" citi şi scrie ; el"ştie socoti ; are şi câteva deprinderi manuale în vede- rea unei munci ipotetice, dar nimeni n’are nevoede talentele lui. Ce’urmează? Urmează uitarea celor învăţate, adică analfabetismul postşcolar. . . . In faţa acestui fapt, ce nu poate fi tăgaduit, legiuitorul burghez încrucişează. Braţele, pe piept şi exclamă eu nu pot să iau pe absolventul şcolii de mână ,şi să-i găsesc o ocupaţie in viaţa practică. Destul că l-am pregătit cu totde ce are nevoe. Absolventul să-şi facă el singur reputaţia. Adică: absolventul trebue să aibă în el însuşi spiritul de iniţiativă , dorinţa de a câştiga şi chiar de a exploata talentele sale dobândite ; cu alte cuvinte, trebue să aibă, din naştere ,instinctul de a deveni burghez... Dar dacă nu-1 are ? Ţăranii români si" ţăranii de peste tot locul, in mare, majoritate, nu-l au, şi nu voesc să-l aibă. Ce trebue ,atunci să facem ? "Să închidem ochii la realitatea sufletească a ţăranilor şi să păstrăm şcoala de până acum, sau să schimbăm şcoala după realitatea sufletească a ţăranilor ? ■Aci stă întreaga problemă a în- văţământului primar rural. Ce elemente teoretice sunt de pus, in primii ani, cu ce atelier practic să fie înzestrată, şcoala, dacă şcoala trebue să fie uniformă sau regională"; acestea toate sunt chestiuni care nu zic ca sunt de dispreţuit, darsunt secundare pe lângă chestiunea indicată mai sus" păstrezi sau nu in şcoala ţărănimii spiritul burghez? De rezolvarea acestei din urmă chestiuni atârnă politica şcolară a unui adevărat partid politic, ţărănesc. Nu, mă îndoesc că asupra acestei chestiuni îşi va concentra atenţiunea şi actualul ministru de inistruie., ţie publică, d. D. Gusti. Eu.îmi voi face datoria să insist pe larg, asupra ei in parlament. .'Şcoala ce'a nouă — pe" care, ţară-; nimea, românească o aşteaptă' dela " partidul naţional - ţărănesc, -r-, trebue să 'deprindă pe fiul d,e, ţăran; cu, ■o tehnică; de muncă simplă dar con- , ştiinţioasă., Fiul de ţăran cunoaşte,; de acasă' rhnica-joc si ' munca mântuială. Şcoala trebue să facă' să iubească'munca conştiinţioasă. Această muncă conştiinţioasă nu poate fi executată de un elev izolat, căci atunci lipseşte stimulentul şi controlul,necesar,fie,aceea şcoală cea nouă, în'locul/ raportului, dirutts învăţător.'şi, elev, luat individual, pune raportul dintre învăţător; gt.do-' lectivitatea.clasei. Elevii, când’ mun- ' cesc împreună' prin aceasta ,se stimulează’; si se controlează' - .reciproc. Această rmuncă în comun înviorează şi activitatea învăţătorului.Mulţi •învăţători • devin rutinari numai din cauză ‘ că n’au înaintea ochilor;/ot muncă ordonată şi spornică ! Să nu se pretindă că mediul şcoalei primare nu oferă ocazii, de muncă ■conştiinţioasă ! Curăţitul unui pom, adăparea unei vite, tăiatul -u(Cîtiţi continuarea în pag. II-a)