Adevěrul, decembrie 1933 (Anul 47, nr. 15309-15334)

1933-12-08 / nr. 15315

ANUL 47 - No. 15315 Decembrie 1933 6 pagini m­inimm AL. V. BELDIMAN 1888» 3A. FONDATORI: CONST MILLE 189,S. A. ABONAMENTE 750 lei pe un an 300 lei pe 6 luni 200 lei pe 3 luni 3 LEI In străinătate dublu BIROURILE: București, Str. Const. Mille (Sărindar) No. 5—7—9 TELEFOANE Centrala: 3-84-30. Provincia: 3-84-31. Străinătatea: 3-84-33. Universitatea din Iaşi şi-a schim­bat numele. ... Rămâne acum să-şi schimb® şi renumele ••• PROGRAME AGRARIENE Mai toate grupările politice nou născute in anii din urmă, chiar da­că n’au adoptat o firmă agrariană, işi afişează acum programe de esenţă agrariană. Ele iau ca punct de plecare afirmaţia, mereu reînoită dar prea arareori serios discutată, că suntem tară „eminamente agri­colă“ pentru ca apoi să formuleze, după clişeie bine cunoscute, progra­mul înfăptuirilor în folosul agricul­torilor. Dacă ne-am raporta la ceia ce ne invată experienţa despre valoarea pe care partidele noastre o pun în programele afişate, întrecerea de acum nu ale agrarienismului, n’ar merita o discuţie serioasă. Ea apare numai ca o tactică electorală: voind să se adreseze massei electorale cu numărul cel mai mare de alegători şi totdeodată cel mai puţin pregă­tiţi pentru a putea discernă valoa­rea făgăduelilor, e firesc ca nouile grupări politice să recurgă la pro­grame agrariene. Cu toate acestea, pletora de agra­rieni şi acţiunea lor In opinia pu­blică românească merită o atenţiu­ne deosebită. Căci chiar dacă nici unul n’ar fi convins de ceiace sus­ţine si incă s’ar putea ca laolaltă să exercite o influenţă hotărîtoare asupra politicei economice a ţării. Să încercăm dar de a ne da seama ce reprezintă mişcarea agrariană de la noi. De bună seamă că majoritatea covârşitoare a populaţiei care tră­ieşte în România din agricultură îi dă acesteia un carcter precumpăni­tor agricol. Este însă această situa­ţie de fapt îndestulătoare pentru ca să justifice orientarea exclusiv a­­grariană a politicii româneşti? In primul rând se opune acestei orientări tendinţa vădită a mai tu­turor ţărilor spre organizare autar­hică şi cerinţele de progres ale ţării noastre. Când toate ţările tind a se emancipa economiceşte cât mai mult de sub depedenţa celor­lalte ţări, ar fi un act de nesocotinţă din partea conducătorilor economiei româneşti de a încerca să menţină România in aceiaşi stare de depen­denţă din trecut, faţă de străinătate. Mai mult decât atât, ar fi chiar o imposibilitate, căci producţia agri­colă a ţârii noastre ne mai având acces neîngrădit pe pieţele străine, nici plata românească n’ar mai avea cu ce să plătească importul produ­selor ce nu pot fi obţinute în ţară. Şi nu e vorba de o stare de lu­cruri trecătoare. Desvoltarea agri­culturii în ţările industriale consti­tuie un fapt definitiv ale cărui con­secinţe asupra tarilor agricole vor fi poate, atenuate într’un viitor în­depărtat. De altă parte, chiar dacă am avea debuşele asigurate pentru produc­ţia noastră agricolă încă n’ar dispă­rea obligaţia de a ne desvolta in­dustria. Numai pe această cale pu­tem ridica productivitatea muncii naţionale şi asigura întrebuinţarea braţelor disponibile, în continuă creştere. Prin urmare chiar şi în presupu­nerea că suntem tară „eminamente agricolă“ nu ar trebui să cruţăm nici o sforţare pentru a ne industrializa. In realitate însă, o analiză cât de sumară a structurii actuale a eco­nomiei româneşti arată că agricul­tura reprezintă mult mai puţin de­cât se crede îndeobşte în totalul venitului naţional. In venitul din export, produsele neagricole şi în special petrolul, de­păşesc cu mult valoarea exportului agricol. Acesta abia dacă mai re­prezintă vre­o 35-40 la sută din to­talul exportului. De asemenea si în producţia des­tinată consumului intern, produsele agricole se prezintă intr’un raport mai puţin precumpănitor ca în tre­cut, faţă de producţia industrială. Mai toate evaluările făcute în acea­stă privinţă arată că producţia in­dustrială a atins o valoare aproape egală celei strict agricole. Din in­dustrie şi îndeletnicirile conexe acesteia trăeşte astăzi nu numai aproape întreaga populaţie orăşe­nească dar şi un procent foarte în­semnat din populaţia rurală. Prin urmare, cei cari proclamă caracte­rul „eminamente agricol“ al ţării noastre şi nevoia de a ne organiza ca un „stat ţărăneşte“ dovedesc o foarte slabă cunoaştere a structurii economice şi sociale a ţării noastre. Din acest punct de vedere, e in­structivă atitudinea la guvern a ce­lui mai puternic partid agrarian de la noi — partidul national-ţărănesc. Nu numai că n’a practicat o politică pronunţat agrariană — fapt recu­noscut de ţărăniştii convinşi ai par­tidului — dar a continuat cu destulă vigoare politica de industrializare a guvernelor precedente. Şi după toate probabilităţile nici un partid serios n’ar fi putut avea o altă atitudine la guvern. Caracterul mixt­ agricol­­industrial al ţării noastre este o realitate prea puternică pentru ca să poată fi nesocotit. Ar fi deci mai cinstit ca și în manifestele electo­rate să se recunoască acest lucru. S’ar evita confuzii dăunătoare și s’ar crea o atmosferă prielnică unei bune orientări a politicii generale. J. B. F. NOTE D. EMIL HAŢIECANU,— spu­ne cineva, — e „călare pe două judeţe”. In sensul că d-sa stă cu un picior In scara unui judeţ şi cu celălalt in scara altuia... restul rămânând în vânt. ★ PĂRINTELE Manu pare sacri­ficat. Vorba sfântă: cine scoate sabia — de sabie va pieri. * CĂLĂTORIA între Europa şi Statele-Unite va dura două zile. Cât de la Hotin la Bucureşti. * A dat faliment politica aurului in Statele-Unite. ...După cum am dat faliment şi noi , fără nici o politică. * DELEGAŢIA municipală a Ca­pitalei a hotărit să suspende lu­crările de dărîmare. Cele de construcţie fiind sus­pendate de la sine din pricina vre­­mnei... ★ D. MANIU a fost invitat la Cambridge. Nimeni nu-i profet în ţara lui... Glose politice* •• n ■— ŞICANA Pe lângă atâtea feluri de şica­ne oficiale, se mai practică una — nu de autorităţi — dar nu mai puţin exasperantă. Este vorba de dreptul pe care şi-l arogă părţile, într’un proces civil sau penal — şi când zicem părţile, înţelegem avocaţii împricinaţilor — de a cita ca martori oameni cari n’au nimic dea face cu chestia în liti­giu. Ceva mai mult. Şicana a luat în ultimul timp forme cu adevărat maladive. In procese particulare se văd citate, la tribunal sau ju­decătorul de instrucţie, ca mar­tori, mulţi foşti sau actuali dem­nitari cari nu cunosc nimic din procesul în sine. E un mijloc in­genios de reclamă şi poate şi de dulce presiune asupra părţii ad­verse. Decât un lucru. Nimeni n-ar trebui să-şi permită, nepedepsit, luxul de a deranja oameni, de a-i face să-şi piardă vremea pentru ca, la urmă, la întrebarea magis­tratului, să răspundă pe bună dreptate: „Habar n’am de toată chestia în discuţie". In legea de organizare a jude­cătoriilor de ocoale se prevede că avocatul care duce procesul cu rea credinţă, poate fi amendat. Este de văzut dacă dispoziţia nu trebue extinsă şi dacă avocaţii şi părţile, cari işi fac „gustul”, nu ar trebui să cunoască sancţiunea daunelor. MAREŞALUL q,J1ll*l m~- . .t —«—— i ■ n nu-Un ziar vorbeşte despre zgăr­cenia de promisiuni ce se poate lesne constata in manifestul par­tidului poporului, semnat de d. mareşal Aver­escu. Ne vom ocupa in curând de cu­prinsul interesant şi caracteristic al acestui manifest. Pentru mo­ment recunoaştem şi noi că d. A­­verescu este extrem de sobru în promisiuni şi se fereşte ca de foc de demagogie. Să provie acest lucru numai din conştiinţa răspunderii la un om de stat care ştie să vadă rea­litatea vremurilor de astăzi şi îşi dă perfect seama că supe­ricita­­ţia înseamnă o şi mai mare aţă­­tare a spiritelor? Sau este şi conştiinţa omului care, considerându-se rezerva de mâine, nu înţelege să-şi îngreu­ieze eventuala guvernare? Noi socotim că ambele aceste consideraţiuni au determinat ţi­nuta manifestului averescan, — fiindcă pentru omul de stat cu a­­devărat importă tot atât de mult un considerent general pe cât contează şi un calcul politic. N’am putea spune care din cele două motive a cântărit mai mult Dar că ambele au contat, — a­­ceasta e sigur! Sever NĂZBÂTII AMINTIRI NEȘTERSE Propunerile de colaborare electo­rală — făcute de argetoianişti — au fost respinse de iorghişti. Fiindcă d. Iorga n’a uitat încă de "dlabo­rarea cu d. Argetoianu în • V guvernării „tehnicienilor“. Kix L.Dolarul necinstit“ Lupta contra d-lui Roosevelt — Dela corespondentul nostru din Paris — Telegramele din Washington şi New-York arată că lupta ce se dă acolo dela un timp între partizanii „monedei sănătoase“ şi cei ai in­­flaţiunii devine din ce în ce , mai crâncenă. Toate forţele bancare şi industriale se imobilizează acu­m pentru a-l sili pe d. Roosevelt * să revie cât mai repede la etalonul aur. Comitetul consultativ al lui ,,Federal Reserve Board", adică al institutului de emisiune, cere ca dolarul să fie numaidecât stabili­zat. — la nevoe chiar la nivelul de­ azi, — şi pus din nou în raport cu aurul. D. Al. Smith, care este membru al partidului democrat, cast d. Roosevelt, şi care în 1928 a candidat în numele acestui partid la preşidenţie, sa declarat şi dân­sul pentru stabilizare pe bază de aur. Deasemenea şi­­ câţiva foşti membri ai faimosului „trust al in­teligenţii", azi în dizolvare, cum şi câţiva înalţi funcţionari ai ministe­rului de finanţe sau ai Departa­mentului Tezaurului, cum li se spune în America. D. James War­burg, de pildă, care în cele dintâi luni ale regimului rooseveltian, a fost unul din principalii membri ai trustului, este acum unul din cei­ mai înverşunaţi adversari ai politi­cei de depreciere a dolarului. SUPĂR­AREA D-LUI SPRAGUE Dar primul care, în ultimele săp­tămâni, s’a ridicat împotriva ace­stei politici şi care a reclamat sta­bilizarea pe baza etalonului aur, a fost d. dr. Sprague, funcţionar su­perior al Tezaurului. D. Sprague este cunoscut ca unul din cei mai mari specialişti în chestiuni valuta­re. Ani de zile a lucrat ca expert la Banca Angliei care la angajat cu frumoasa leafă de 25.000 dolari (dolari-aur) pe an. Anglo-saxonii obicinuesc să plătească regeşte pe cei pe cari î i socotesc capabili şi utili. D. Sprague trăia mulţumit la Londra, unde, pe un preţ excelent, sfătuia cele mai înalte autorităţi monetare din lum­e. Ar fi nenit să continue atâta vreme cât Banca An­gliei ar fi apreciat că are nevoe de luminile lui. Dar, d. Roosevelt care, după venirea la putere (4 Martie anul curent), simţea trebuinţă să aibe în jurul lui cât mai mulţi tech­­nicieni financiari, făcu apel între alţii, şi la Sprague. Am uitat să spunem că acesta este american din naştere şi de cetăţenie. Che­mat de Preşedinte, îşi dădu demi­sia de la Banca Angliei şi intră la Departamentul Tezaurului din Wa­shington. Dar, odată în funcţie, observă că nu este de acord cu politica mo­netară a d-lui Roosevelt. D. Spra­gue este ortodox. Crede în aur, contrariu Preşedintelui Statelor­ Unite care, după cum ne amintim, a declarat, în timpul conferinţei in­ternaţionale de la Londra, că meta­lul acesta este un simplu fetiş (va­riantă a expresiei idol barbar", întrebuinţată de alţi adversari ai etalonului aur). Fostul consilier al Băncei Angliei nu vrea o monetă care să se agite mereu sau care să oscileze după prețurile — variabile — ale materiilor prime, ci una sta­bilă. Aceasta însem­nează că este pentru un dolar-aur, iar nu pentru un dolar-marfă, („comodity do­­llar‘‘), cum pare a fi d. Roosevelt. Diverginta de păreri între şeful statului şi expert nu putea să ră­­mâe fără de consecinţe. D. Roose­velt încetă să-l vază pe d. Sprague. Acesta, supărat, se decise, după câteva luni de tăcere,­­ lunile în care popularitatea preşedintelui fă­cuse ca orice poziţie să fie inutilă să treacă la atac. După cum se ştie, scrisoarea lui de demisie fu semnalul de revoltă al duşmanilor politicei rooseveltiane şi al anti­­inflaţioniştilor. Bătălia e acum în plin. Ea este dusă pe tema monedei sănătoase. Va rezista d. Roosevelt? Cei cari vor revenirea la ei, tonul aur şi stabilizarea dolarului dispun de forţe considerabile : de înalta fi­nanţa şi de marea industrie, de presa de tiraj, de WaiB­ Street (Bur­sa din New-York), de Camerile de comerţ etc. Este „ZIDUL DE BANI“ (le mur d'argent") de care, aci în Franţa, s-a iubit d. Herriot în 1926 şi a fost răpus. D. Roosevelt, polemizând acum de curând cu cei care‘l combat, a spus despre­ ei că pot fi asemuiţi cu acei tory-i (conservatorii) cari, în trecut, n'au înţeles nimic şi s-au o­­pus schimbărilor devenite necesare şi ideilor noui. Adversarii mei, a spus Preşedintele, sunt tory mo­derni. A doua zi, anti-rooseveltiştii au creat o organizaţie căreia drept sfidare, i-au dat denumirea de Asociaţia tory­lor moderni". Va putea aceasta să-l distrugă pe d. Roosevelt ? Lucrul pare greu. Preşedintele are de partea lui — cel puţin deocamdată, — majorita­tea Congresului şi un număr de re­publicani. D. Borah s’a pronunţat în contra celora cari vor stabiliza­rea dolarului pe o nouă bază-aur. Dolarul din trecut, cel de sub d. Hoover — a explicat d. Borah­­» a fost un dolar necinstit. Ce doresc adversarii Președintelui, a între­bat dânsul ? Să revenim la dolarul neonest, la dolarul aur care ne-a a­­dus catastrofa de acum. MONEDA SANATOASA Punctul slab al celora cari au a­­doptat platforma „monedei sănă­toase", a monetei aur şi a anti-in­­flaţiunii, este tocmai acesta : că moneda, aceasta a existat acum opt-nouă luni, înainte de venirea d-lui Roosevelt, şi că n’a putut opri dezastru­ economic, şomajul a pe­ste 12 milioane de lucratori, tezau­rizarea, falimentul a zeci de mii de bănci, etc. Oricine înţelege că in­­flaţiunea duce la prăbuşire. Dar s’a observat că şi moneda sănătoasă nu poate împiedica prăbuşirea. Moneta sănătoasă este sănătoasă pentru cei cari o au. Americanii cari tezaurizează dolarul aur, cel de sub Hoover, nedepreciat, câşti­gau enorm. Cu cât economia na­ţională era mai bolnavă şi cu cât preţurile cădeau, cu atâta tezauri­­zatorii câştigau mai mult. Banii lor se revalorizau mereu, creşteau fără de întrerupere în valoare. Situaţia devenise intolerabilă. Do­larul sporea în sănătate pe măsură ce economia americană slăbea de pe urm­a scăderii preţurilor. Mo­neta sănătoasă aşezată pe un munte de aur, ruina totul în jurul ei, în afară de un număr de profitori. Da­toriile bancare şi hipotecile nu mai puteau fi plătite. In ziua când d. Roosevelt s’a instalat la Casa Albă, la 4 Martie, a trebuit să se închidă toate băncile din Statele­ Unite. Do­larul nu era încă depreciat atunci nici măcar cu un cent și noul pre­ședinte spera să-l poată conserva la paritatea aur. Abandonarea etalonului aur şi deprecierea au fost impuse de îm­prejurări, nu de d. Roosevelt. Ace­sta n’a făcut decât ceia ce i-a dictat situaţia. El ar reveni bucuros la moneta sănătoasă dacă ar putea. Dar nu poate. Condiţiile cari au dus la căderea dolirului-aur subsistă şi dacă d. Roosevelt ar stabiliza mâi­ne moneta la cursul depreciat de azi, de 55 cents sau chiar şi mai jos, la 50 de cents, n’ar avea sigu­ranţa că noul dolar aur ar putea fi menţinut. O monetă nu este sănătoasă de­cât atunci când şi economia ţării respective este astfel. Una trebuie să fie expresia celeilalte. Altminteri se ajunge la stări haotice şi impo­sibile ca cele din Statele­ Unite, unde partizanii diferitelor doctrine, contradictorii între ele, au toţi drep­­­­tate din punctul lor de vedere şi unde niciuna nu poate fi aplicată. O contradicţie impresionantă Atitudinea şi declaraţiile cancela­rului Hitler au fost prezentate de către unul din personagiile foarte marcante ale Germaniei democrate, intr’o lumină ciudată. Este vorba de d. Breitscheid, fost deputat in Reichstag şi fost şef al partidului social-democrat, prin urmare , al unui partid care reprezenta încă acum un an, mai mult de opt mi­lioane de alegători. D-sa a ţinut o conferinţă la Paris în seria organi­zată de către asociaţia „Nouei şcoli a păcii“. In această conferinţă s-a ocupat exclusiv de atitudinile opuse ale cancelarului Hitler faţă de pace. D. Breitscheid a arătat că social­­democraţii au fost insultaţi, calom­niaţi, persecutaţi şi izgoniţi din Ger­mania, pentru că au considerat pa­cea ca cel mai mare bine al omenirii şi au lucrat pentru consolidarea ei. Când social-democraţii au procla­mat nevoia unei apropieri de Franţa, naţional-socialiştii au spus că sunt vânduţi Franţei. Când au cerut o so­luţionare paşnică a diferendului cu Polonia, naţional-socialiştii au afir­mat că socialiştii trădează interesele cele mai sfinte ale poporului ger­man. Iar astăzi cancelarul Hitler se de­clară pacifistul cel mai sincer şi şi-a manifestat printr’un act diplomatic voinţa de a ajunge la o soluţie pa­cifică a diferendului cu Polonia. In acelaş timp însă zecile de mii de ce­tăţeni germani, suspectaţi de paci­fism de către naţional-socialişti, zac în închisori şi în lagăre de concen­trare. Suferă prin urmare pentru un cuvânt, pentru o ideie, pentru dra­gostea lor de pace, in acelaş timp în care cancelarul Hitler a făcut de­­claraţiuni de pacifism cu o profu­ziune pe care nu şi-a ingad­uit-o până acuma nici unul dintre oa­menii politici militanţi, cari zac as­tăzi în închisori. Şi atunci d. Breitscheid se întreabă cu drept cuvânt de ce Germania hi­tlerista a calificat ori ca act de înaltă trădare, ceia ce potrivit afir­­maţiunilor cancelarului Hitler ar fi devenit astăzi „cea mai patriotică raţiune de stat“? Este evident că d. Breitscheid are perfectă dreptate. Dar în afară de această lăture etică, este mai inte­resantă contrazicerea dintre vorbele şi acţiunile cancelarului Hitler, de acum câteva luni, şi intre declara­­ţiunile de un pacifism fierbinte, cu cari încearcă să capteze încrederea şi bunăvoinţa ţărilor anglo-saxone. Şi astăzi autobiografia d-lui Hi­tler „Mein Kampf“, se găseşte în mâinile tuturor germanilor, cari nu vor să aibă de furcă cu detaşamen­tele de asalt şi cu metodele acestora de convingere. Iar în această­ sfântă scriptură a Germaniei hitleriste, pe care toţi funcţionarii de stat au fost obligaţi să o cumpere şi să se supuie unui adevărat examen dacă au ci­tit-o, cancelarul Hitler a precizat personal „Pacifismul“ său, scriind: „Forţele vitale ale Germaniei nu trebuie să se risipească în apărarea pasivă, trebuie dimpotrivă să fie mobilizate în vederea unei explica­­ţiuni active şi definitive c­u Franţa, spre a le arunca cu ultima energie în lupta finală şi decisivă. Numai atunci vom fi în măsură de a pune capăt acestei lupte eterne şi în fond atât de sterile cu Franţa „Rămâne însă bine înţeles că Germania nu vede într’adevăr în distrugerea Franţei decât mijlocul de a da poporului nostru posibilita­tea de a se întinde în alte regiuni“. * Tratativele directe cari vor în­­cepe în curând între Franţa şi Ger­mania, vor avea să dovedească când a spus cancelarul Hitler adevărul. Şi în orice caz rezerva prudentă a tuturor faţă de asigurările pacifiste ale cancelarului nu poate fi pără­sită. L. P. Nas­ta Problema cărţii literare de GEORGE ACS­INTE­ANU Radio-interview cu d. Em. Pauker, directorul editurii „Adevĕrului II Să discuţi în faţa microfonului o problemă de vitală importanţă, aşa cum este problema cărţii în­­tr’o ţară ca a noastră cu câteva mii de cititori şi aceştia, majori­tatea, cititori de carte străină, este incontestabil un punct lumi­nos în cercul boabelor de ceaţă al preocupărilor noastre de toate zi­lele. Că această problemă, atât de grea şi atât­­ de complexă, nu se poate rezolva printr-o serie de convorbiri radiofonice, am afir­mat-o de la început, de când di­recţia jurnalului vorbit a Societă­ţii de Radio a luat iniţiativa in­­terviewurilor cu editorii, adică cu tehnicienii cărţii; mai exact, cu acei cari dau lumina tiparului manuscriselor cu gânduri noui, cugetări, vieţi închipuite de crea­tori, de artişti. Cu toate acestea, interviewurile noastre au stârnit un viu interes în lumea cărturarilor. Mulţi ne-au mulţumit prin scri­sori. Câţiva purtători de condei au scris prin ziare şi reviste, co­mentând aceeaş problemă a căr­ţii la sate şi la oraşe, aceeaş po­runcă a culturii. Am dori totuş ca discuţiile a­­cestea să ocupe un câmp mai larg, să atragă atenţiunile către care se îndreaptă gândurile noastre, să se înalţe de pe planul convor­birilor platonice pe acela adevă­rat al înfăptuirilor. Societatea de Radio continuă cu însufleţire aceste interviewuri. Cu cât sugestiile vor fi mai multe, iniţiativele mai deosebite, mai fecunde, cu atât această grea pro­blemă se va uşura. Dumineca trecută, am stat de vorbă cu d. Em. Pauker, directo­rul editurii „Adevărul”, editură care a tipărit în ultimii doi ani un mare procent de cărţi româ­neşti de literatură. D-sa ne-a făcut câteva sugestii cu totul noui, de o reală impor­tanţă. Reproducem convorbirea, aşa cum s’a desfăşurat la micro­fon. — Ca editor de carte românea­scă, cum vedeţi rezolvarea proble­mei cărţii, din punctul de vedere al răspândirii ei în massele popu­lare? — Este o problemă care prive­şte atât instituţiile de cultură, cari sunt editurile, cât şi statul însuşi. Editorii cunosc bine con­diţiile literare şi tehnice, pe caii trebue să le îndeplinească o carte, spre a satisface gustul faţă de cu­vântul tipărit. Prin îndeletnicirea lor, ei sunt în contact permanent cu publicul care citeşte şi cu cel care ar voi şi nu poate să citea­scă. Numai o colaborare între stat şi editor poate duce la o mai mare răspândire a cărţii în mas­sele populare. Cunoaştem toate greutăţile financiare ale statului. Totuşi din puţinul de care dispu­ne, se pot găsi sumele necesare Mai zilele trecute, citeam in ga­zete că un convoi de şase sute turci s’au îmbarcat la Constanţa spre a se stabili în Asia Mică, acolo unde Republica le oferă un trai pe care ei îl cred mai bun decât aci, în ve­chile lor aşezări. Bieţii turci dobro­geni!... Eu îi compătimesc căci ne­spus de greu şi de dureros trebue să fie ca omul care este legat de sute de­­ani de pământul pe care el strămoşii lui l-au locuit, să-l pă­răsească cu iluzia unui trai mai les­nicios pe un nou pământ, pe care nu-l cunoaşte şi de care nu îl lea­gă nici o amintire. Populaţiune în genere de plugari, turcul dobrogean este un element de ordine, de mun­că, fără altă veleitate decât acela de a fi lăsat în pace, de a nu i se încărca ziua cu corvezi şi angarale cari nu stau scrise în legi, ci doar în abuzul răspândit din nefericire pe cuprinsul întreg al Dobrogei Nouă. Acesta este unul şi din păcate nu cel mai puţin apăsător din re­lele de care se plânge şi turcul şi bulgarul cetăţean român din dreap­ta Dunării. Elementul turc din cele patru ju­deţe dobrogene este cam de 171.298 suflete repartizate astfel: judeţul Tulcea 5785, Constanţa 28074, Ca­­liacra 49351 iar Durostorul 88088. Statul român, socotind înainte vreme, că la un astfel de număr de cetăţeni musulmani, le este nece­sar, pentru religia lor, o instituţiu­­ne din care să se recruteze preoţi, a înfiinţat un seminar musulman la Medgidia, mic orăşel în centrul ju­deţului Constanţa, situat pe linia ferată Cerna Vodă-Constanţa. Să nu surprindă însă pe nimenea, dacă voi spune că această instituţiune de cult musulman are un director, care nu e musulman ci creştin! Ce aţi zice când în capul seminarului no­stru creştin, Nifon, de pildă, am a­­vea un conducător, de­ religie mu­sulmană? !! Aţi râde şi dv. precum am râs şi eu când am aflat de această ad­mirabilă şi potrivită numire a unui creştin la un seminar musulman... Să trecem însă peste această grotescă conducere. Maj­oritatea populaţiei turce o formează cele două judeţe ale Dobrogei Nouă un­de locuesc 137.439 de locuitori şi a­­tunci buna orânduială cere ca se­minarul musulman de la Medgidia să fie mutat în centrul cadrilate­­rului, adică în oraşul Silistra unde este un seminar particular al co­­munităţei dar aproape neexister­t acum. Pe timpul bulgarilor, pe lân­gă marea geamie din Silistra era şi un seminar ai cărui absolvenţi deveneau nogi (preoţi) şi învăţă­tori fără nici un amestec din partea statului bulgar. Fiecare geamie — şi erau pe vremuri geamii presă­rate pe întregul cuprins al Bulga­riei — avea averea ei proprie, con­stând din pământuri, prăvălii, case etc. care se administra de un co­mitet ales anume pentru acest scop în puterea unei legi din 1895 ce îi recunoștea dreptul de persoană ju­ridică. ...Și pare-mi-se că de la 1895, până astăzi când lucrurile s’au schimbat atâta, au trecut 39 de ani!... La 1913, epoca anexiunei Dobro­gei Nouă, la statul român, comu­nitatea turcă din Silistra a desfiin­ţat toate celelalte seminarii şi le-a concentrat în seminarul central musulman particular de la Silistra ai cărui absolvenţi mai puteau fi in­că numiţi ca hatibi, imami, hogi şi muezini. Ulterior a intervenit însă autoritatea (!) seminarului din Medgidia aşa că acum nu se mai recunoaşte dreptul absolvenţilor se­minarului care se stinge la Silistra. Şcoala primară turcă există, ceva mai puţin decât pe hârtie. In jud. Durostor sunt din 154 sate cu populaţie turcă, 56 posturi pentru limba maternă, plătite de Stat. Lim­ba turcă şi religia mahomedană se (Citiţi continuarea în pagina H-a) REVENDICĂRI DOBROGENE TURCII DIN DOBROGEA NOUĂ de EUGEN­IU ZAMFIROLU CHESTIA ZILEI DIFICULTATE CETĂȚEANUL. — Cel puțin dacă s’ar amâna a­­legerile până să pot stud­ia toate manifestele! D. EM. PAUKER pentru a se cumpăra o sumedenie de volume, care zac astăzi în depo­zitele editurilor. Aceste volume, ar trebui trimise în special şco­lilor rurale, cari asaltează astăzi toate editurile cu cereri de cărţi gratuite, cereri cari din nenoro­cire nu pot fi satisfăcute. S’ar ob­ţine astfel şi un preţ mai redus al cărţii şi răspândirea ei, învă­ţătorii căpătând instrucţiuni de a răspândi cărţile primite printre săteni. Un exemplu l-am citit de curând: d. Iacovlev, fostul pri­mar al Botoşanilor, a cumpărat un număr de peste 1500 de cărţi pentru biblioteca­ comunală popu­lară din localitate. Cărţile cum­părate sunt toate româneşti, spu­(Citiți continuarea în pag. II-a)

Next