Adevěrul, decembrie 1933 (Anul 47, nr. 15309-15334)
1933-12-08 / nr. 15315
ANUL 47 - No. 15315 Decembrie 1933 6 pagini minimm AL. V. BELDIMAN 1888» 3A. FONDATORI: CONST MILLE 189,S. A. ABONAMENTE 750 lei pe un an 300 lei pe 6 luni 200 lei pe 3 luni 3 LEI In străinătate dublu BIROURILE: București, Str. Const. Mille (Sărindar) No. 5—7—9 TELEFOANE Centrala: 3-84-30. Provincia: 3-84-31. Străinătatea: 3-84-33. Universitatea din Iaşi şi-a schimbat numele. ... Rămâne acum să-şi schimb® şi renumele ••• PROGRAME AGRARIENE Mai toate grupările politice nou născute in anii din urmă, chiar dacă n’au adoptat o firmă agrariană, işi afişează acum programe de esenţă agrariană. Ele iau ca punct de plecare afirmaţia, mereu reînoită dar prea arareori serios discutată, că suntem tară „eminamente agricolă“ pentru ca apoi să formuleze, după clişeie bine cunoscute, programul înfăptuirilor în folosul agricultorilor. Dacă ne-am raporta la ceia ce ne invată experienţa despre valoarea pe care partidele noastre o pun în programele afişate, întrecerea de acum nu ale agrarienismului, n’ar merita o discuţie serioasă. Ea apare numai ca o tactică electorală: voind să se adreseze massei electorale cu numărul cel mai mare de alegători şi totdeodată cel mai puţin pregătiţi pentru a putea discernă valoarea făgăduelilor, e firesc ca nouile grupări politice să recurgă la programe agrariene. Cu toate acestea, pletora de agrarieni şi acţiunea lor In opinia publică românească merită o atenţiune deosebită. Căci chiar dacă nici unul n’ar fi convins de ceiace susţine si incă s’ar putea ca laolaltă să exercite o influenţă hotărîtoare asupra politicei economice a ţării. Să încercăm dar de a ne da seama ce reprezintă mişcarea agrariană de la noi. De bună seamă că majoritatea covârşitoare a populaţiei care trăieşte în România din agricultură îi dă acesteia un carcter precumpănitor agricol. Este însă această situaţie de fapt îndestulătoare pentru ca să justifice orientarea exclusiv agrariană a politicii româneşti? In primul rând se opune acestei orientări tendinţa vădită a mai tuturor ţărilor spre organizare autarhică şi cerinţele de progres ale ţării noastre. Când toate ţările tind a se emancipa economiceşte cât mai mult de sub depedenţa celorlalte ţări, ar fi un act de nesocotinţă din partea conducătorilor economiei româneşti de a încerca să menţină România in aceiaşi stare de dependenţă din trecut, faţă de străinătate. Mai mult decât atât, ar fi chiar o imposibilitate, căci producţia agricolă a ţârii noastre ne mai având acces neîngrădit pe pieţele străine, nici plata românească n’ar mai avea cu ce să plătească importul produselor ce nu pot fi obţinute în ţară. Şi nu e vorba de o stare de lucruri trecătoare. Desvoltarea agriculturii în ţările industriale constituie un fapt definitiv ale cărui consecinţe asupra tarilor agricole vor fi poate, atenuate într’un viitor îndepărtat. De altă parte, chiar dacă am avea debuşele asigurate pentru producţia noastră agricolă încă n’ar dispărea obligaţia de a ne desvolta industria. Numai pe această cale putem ridica productivitatea muncii naţionale şi asigura întrebuinţarea braţelor disponibile, în continuă creştere. Prin urmare chiar şi în presupunerea că suntem tară „eminamente agricolă“ nu ar trebui să cruţăm nici o sforţare pentru a ne industrializa. In realitate însă, o analiză cât de sumară a structurii actuale a economiei româneşti arată că agricultura reprezintă mult mai puţin decât se crede îndeobşte în totalul venitului naţional. In venitul din export, produsele neagricole şi în special petrolul, depăşesc cu mult valoarea exportului agricol. Acesta abia dacă mai reprezintă vreo 35-40 la sută din totalul exportului. De asemenea si în producţia destinată consumului intern, produsele agricole se prezintă intr’un raport mai puţin precumpănitor ca în trecut, faţă de producţia industrială. Mai toate evaluările făcute în această privinţă arată că producţia industrială a atins o valoare aproape egală celei strict agricole. Din industrie şi îndeletnicirile conexe acesteia trăeşte astăzi nu numai aproape întreaga populaţie orăşenească dar şi un procent foarte însemnat din populaţia rurală. Prin urmare, cei cari proclamă caracterul „eminamente agricol“ al ţării noastre şi nevoia de a ne organiza ca un „stat ţărăneşte“ dovedesc o foarte slabă cunoaştere a structurii economice şi sociale a ţării noastre. Din acest punct de vedere, e instructivă atitudinea la guvern a celui mai puternic partid agrarian de la noi — partidul national-ţărănesc. Nu numai că n’a practicat o politică pronunţat agrariană — fapt recunoscut de ţărăniştii convinşi ai partidului — dar a continuat cu destulă vigoare politica de industrializare a guvernelor precedente. Şi după toate probabilităţile nici un partid serios n’ar fi putut avea o altă atitudine la guvern. Caracterul mixt agricolindustrial al ţării noastre este o realitate prea puternică pentru ca să poată fi nesocotit. Ar fi deci mai cinstit ca și în manifestele electorate să se recunoască acest lucru. S’ar evita confuzii dăunătoare și s’ar crea o atmosferă prielnică unei bune orientări a politicii generale. J. B. F. NOTE D. EMIL HAŢIECANU,— spune cineva, — e „călare pe două judeţe”. In sensul că d-sa stă cu un picior In scara unui judeţ şi cu celălalt in scara altuia... restul rămânând în vânt. ★ PĂRINTELE Manu pare sacrificat. Vorba sfântă: cine scoate sabia — de sabie va pieri. * CĂLĂTORIA între Europa şi Statele-Unite va dura două zile. Cât de la Hotin la Bucureşti. * A dat faliment politica aurului in Statele-Unite. ...După cum am dat faliment şi noi , fără nici o politică. * DELEGAŢIA municipală a Capitalei a hotărit să suspende lucrările de dărîmare. Cele de construcţie fiind suspendate de la sine din pricina vremnei... ★ D. MANIU a fost invitat la Cambridge. Nimeni nu-i profet în ţara lui... Glose politice* •• n ■— ŞICANA Pe lângă atâtea feluri de şicane oficiale, se mai practică una — nu de autorităţi — dar nu mai puţin exasperantă. Este vorba de dreptul pe care şi-l arogă părţile, într’un proces civil sau penal — şi când zicem părţile, înţelegem avocaţii împricinaţilor — de a cita ca martori oameni cari n’au nimic dea face cu chestia în litigiu. Ceva mai mult. Şicana a luat în ultimul timp forme cu adevărat maladive. In procese particulare se văd citate, la tribunal sau judecătorul de instrucţie, ca martori, mulţi foşti sau actuali demnitari cari nu cunosc nimic din procesul în sine. E un mijloc ingenios de reclamă şi poate şi de dulce presiune asupra părţii adverse. Decât un lucru. Nimeni n-ar trebui să-şi permită, nepedepsit, luxul de a deranja oameni, de a-i face să-şi piardă vremea pentru ca, la urmă, la întrebarea magistratului, să răspundă pe bună dreptate: „Habar n’am de toată chestia în discuţie". In legea de organizare a judecătoriilor de ocoale se prevede că avocatul care duce procesul cu rea credinţă, poate fi amendat. Este de văzut dacă dispoziţia nu trebue extinsă şi dacă avocaţii şi părţile, cari işi fac „gustul”, nu ar trebui să cunoască sancţiunea daunelor. MAREŞALUL q,J1ll*l m~- . .t —«—— i ■ n nu-Un ziar vorbeşte despre zgărcenia de promisiuni ce se poate lesne constata in manifestul partidului poporului, semnat de d. mareşal Averescu. Ne vom ocupa in curând de cuprinsul interesant şi caracteristic al acestui manifest. Pentru moment recunoaştem şi noi că d. Averescu este extrem de sobru în promisiuni şi se fereşte ca de foc de demagogie. Să provie acest lucru numai din conştiinţa răspunderii la un om de stat care ştie să vadă realitatea vremurilor de astăzi şi îşi dă perfect seama că supericitaţia înseamnă o şi mai mare aţătare a spiritelor? Sau este şi conştiinţa omului care, considerându-se rezerva de mâine, nu înţelege să-şi îngreuieze eventuala guvernare? Noi socotim că ambele aceste consideraţiuni au determinat ţinuta manifestului averescan, — fiindcă pentru omul de stat cu adevărat importă tot atât de mult un considerent general pe cât contează şi un calcul politic. N’am putea spune care din cele două motive a cântărit mai mult Dar că ambele au contat, — aceasta e sigur! Sever NĂZBÂTII AMINTIRI NEȘTERSE Propunerile de colaborare electorală — făcute de argetoianişti — au fost respinse de iorghişti. Fiindcă d. Iorga n’a uitat încă de "dlaborarea cu d. Argetoianu în • V guvernării „tehnicienilor“. Kix L.Dolarul necinstit“ Lupta contra d-lui Roosevelt — Dela corespondentul nostru din Paris — Telegramele din Washington şi New-York arată că lupta ce se dă acolo dela un timp între partizanii „monedei sănătoase“ şi cei ai inflaţiunii devine din ce în ce , mai crâncenă. Toate forţele bancare şi industriale se imobilizează acum pentru a-l sili pe d. Roosevelt * să revie cât mai repede la etalonul aur. Comitetul consultativ al lui ,,Federal Reserve Board", adică al institutului de emisiune, cere ca dolarul să fie numaidecât stabilizat. — la nevoe chiar la nivelul de azi, — şi pus din nou în raport cu aurul. D. Al. Smith, care este membru al partidului democrat, cast d. Roosevelt, şi care în 1928 a candidat în numele acestui partid la preşidenţie, sa declarat şi dânsul pentru stabilizare pe bază de aur. Deasemenea şi câţiva foşti membri ai faimosului „trust al inteligenţii", azi în dizolvare, cum şi câţiva înalţi funcţionari ai ministerului de finanţe sau ai Departamentului Tezaurului, cum li se spune în America. D. James Warburg, de pildă, care în cele dintâi luni ale regimului rooseveltian, a fost unul din principalii membri ai trustului, este acum unul din cei mai înverşunaţi adversari ai politicei de depreciere a dolarului. SUPĂRAREA D-LUI SPRAGUE Dar primul care, în ultimele săptămâni, s’a ridicat împotriva acestei politici şi care a reclamat stabilizarea pe baza etalonului aur, a fost d. dr. Sprague, funcţionar superior al Tezaurului. D. Sprague este cunoscut ca unul din cei mai mari specialişti în chestiuni valutare. Ani de zile a lucrat ca expert la Banca Angliei care la angajat cu frumoasa leafă de 25.000 dolari (dolari-aur) pe an. Anglo-saxonii obicinuesc să plătească regeşte pe cei pe cari î i socotesc capabili şi utili. D. Sprague trăia mulţumit la Londra, unde, pe un preţ excelent, sfătuia cele mai înalte autorităţi monetare din lume. Ar fi nenit să continue atâta vreme cât Banca Angliei ar fi apreciat că are nevoe de luminile lui. Dar, d. Roosevelt care, după venirea la putere (4 Martie anul curent), simţea trebuinţă să aibe în jurul lui cât mai mulţi technicieni financiari, făcu apel între alţii, şi la Sprague. Am uitat să spunem că acesta este american din naştere şi de cetăţenie. Chemat de Preşedinte, îşi dădu demisia de la Banca Angliei şi intră la Departamentul Tezaurului din Washington. Dar, odată în funcţie, observă că nu este de acord cu politica monetară a d-lui Roosevelt. D. Sprague este ortodox. Crede în aur, contrariu Preşedintelui Statelor Unite care, după cum ne amintim, a declarat, în timpul conferinţei internaţionale de la Londra, că metalul acesta este un simplu fetiş (variantă a expresiei idol barbar", întrebuinţată de alţi adversari ai etalonului aur). Fostul consilier al Băncei Angliei nu vrea o monetă care să se agite mereu sau care să oscileze după prețurile — variabile — ale materiilor prime, ci una stabilă. Aceasta însemnează că este pentru un dolar-aur, iar nu pentru un dolar-marfă, („comodity dollar‘‘), cum pare a fi d. Roosevelt. Diverginta de păreri între şeful statului şi expert nu putea să rămâe fără de consecinţe. D. Roosevelt încetă să-l vază pe d. Sprague. Acesta, supărat, se decise, după câteva luni de tăcere, lunile în care popularitatea preşedintelui făcuse ca orice poziţie să fie inutilă să treacă la atac. După cum se ştie, scrisoarea lui de demisie fu semnalul de revoltă al duşmanilor politicei rooseveltiane şi al antiinflaţioniştilor. Bătălia e acum în plin. Ea este dusă pe tema monedei sănătoase. Va rezista d. Roosevelt? Cei cari vor revenirea la ei, tonul aur şi stabilizarea dolarului dispun de forţe considerabile : de înalta finanţa şi de marea industrie, de presa de tiraj, de WaiB Street (Bursa din New-York), de Camerile de comerţ etc. Este „ZIDUL DE BANI“ (le mur d'argent") de care, aci în Franţa, s-a iubit d. Herriot în 1926 şi a fost răpus. D. Roosevelt, polemizând acum de curând cu cei care‘l combat, a spus despre ei că pot fi asemuiţi cu acei tory-i (conservatorii) cari, în trecut, n'au înţeles nimic şi s-au opus schimbărilor devenite necesare şi ideilor noui. Adversarii mei, a spus Preşedintele, sunt tory moderni. A doua zi, anti-rooseveltiştii au creat o organizaţie căreia drept sfidare, i-au dat denumirea de Asociaţia torylor moderni". Va putea aceasta să-l distrugă pe d. Roosevelt ? Lucrul pare greu. Preşedintele are de partea lui — cel puţin deocamdată, — majoritatea Congresului şi un număr de republicani. D. Borah s’a pronunţat în contra celora cari vor stabilizarea dolarului pe o nouă bază-aur. Dolarul din trecut, cel de sub d. Hoover — a explicat d. Borah» a fost un dolar necinstit. Ce doresc adversarii Președintelui, a întrebat dânsul ? Să revenim la dolarul neonest, la dolarul aur care ne-a adus catastrofa de acum. MONEDA SANATOASA Punctul slab al celora cari au adoptat platforma „monedei sănătoase", a monetei aur şi a anti-inflaţiunii, este tocmai acesta : că moneda, aceasta a existat acum opt-nouă luni, înainte de venirea d-lui Roosevelt, şi că n’a putut opri dezastru economic, şomajul a peste 12 milioane de lucratori, tezaurizarea, falimentul a zeci de mii de bănci, etc. Oricine înţelege că inflaţiunea duce la prăbuşire. Dar s’a observat că şi moneda sănătoasă nu poate împiedica prăbuşirea. Moneta sănătoasă este sănătoasă pentru cei cari o au. Americanii cari tezaurizează dolarul aur, cel de sub Hoover, nedepreciat, câştigau enorm. Cu cât economia naţională era mai bolnavă şi cu cât preţurile cădeau, cu atâta tezaurizatorii câştigau mai mult. Banii lor se revalorizau mereu, creşteau fără de întrerupere în valoare. Situaţia devenise intolerabilă. Dolarul sporea în sănătate pe măsură ce economia americană slăbea de pe urma scăderii preţurilor. Moneta sănătoasă aşezată pe un munte de aur, ruina totul în jurul ei, în afară de un număr de profitori. Datoriile bancare şi hipotecile nu mai puteau fi plătite. In ziua când d. Roosevelt s’a instalat la Casa Albă, la 4 Martie, a trebuit să se închidă toate băncile din Statele Unite. Dolarul nu era încă depreciat atunci nici măcar cu un cent și noul președinte spera să-l poată conserva la paritatea aur. Abandonarea etalonului aur şi deprecierea au fost impuse de împrejurări, nu de d. Roosevelt. Acesta n’a făcut decât ceia ce i-a dictat situaţia. El ar reveni bucuros la moneta sănătoasă dacă ar putea. Dar nu poate. Condiţiile cari au dus la căderea dolirului-aur subsistă şi dacă d. Roosevelt ar stabiliza mâine moneta la cursul depreciat de azi, de 55 cents sau chiar şi mai jos, la 50 de cents, n’ar avea siguranţa că noul dolar aur ar putea fi menţinut. O monetă nu este sănătoasă decât atunci când şi economia ţării respective este astfel. Una trebuie să fie expresia celeilalte. Altminteri se ajunge la stări haotice şi imposibile ca cele din Statele Unite, unde partizanii diferitelor doctrine, contradictorii între ele, au toţi dreptate din punctul lor de vedere şi unde niciuna nu poate fi aplicată. O contradicţie impresionantă Atitudinea şi declaraţiile cancelarului Hitler au fost prezentate de către unul din personagiile foarte marcante ale Germaniei democrate, intr’o lumină ciudată. Este vorba de d. Breitscheid, fost deputat in Reichstag şi fost şef al partidului social-democrat, prin urmare , al unui partid care reprezenta încă acum un an, mai mult de opt milioane de alegători. D-sa a ţinut o conferinţă la Paris în seria organizată de către asociaţia „Nouei şcoli a păcii“. In această conferinţă s-a ocupat exclusiv de atitudinile opuse ale cancelarului Hitler faţă de pace. D. Breitscheid a arătat că socialdemocraţii au fost insultaţi, calomniaţi, persecutaţi şi izgoniţi din Germania, pentru că au considerat pacea ca cel mai mare bine al omenirii şi au lucrat pentru consolidarea ei. Când social-democraţii au proclamat nevoia unei apropieri de Franţa, naţional-socialiştii au spus că sunt vânduţi Franţei. Când au cerut o soluţionare paşnică a diferendului cu Polonia, naţional-socialiştii au afirmat că socialiştii trădează interesele cele mai sfinte ale poporului german. Iar astăzi cancelarul Hitler se declară pacifistul cel mai sincer şi şi-a manifestat printr’un act diplomatic voinţa de a ajunge la o soluţie pacifică a diferendului cu Polonia. In acelaş timp însă zecile de mii de cetăţeni germani, suspectaţi de pacifism de către naţional-socialişti, zac în închisori şi în lagăre de concentrare. Suferă prin urmare pentru un cuvânt, pentru o ideie, pentru dragostea lor de pace, in acelaş timp în care cancelarul Hitler a făcut declaraţiuni de pacifism cu o profuziune pe care nu şi-a ingaduit-o până acuma nici unul dintre oamenii politici militanţi, cari zac astăzi în închisori. Şi atunci d. Breitscheid se întreabă cu drept cuvânt de ce Germania hitlerista a calificat ori ca act de înaltă trădare, ceia ce potrivit afirmaţiunilor cancelarului Hitler ar fi devenit astăzi „cea mai patriotică raţiune de stat“? Este evident că d. Breitscheid are perfectă dreptate. Dar în afară de această lăture etică, este mai interesantă contrazicerea dintre vorbele şi acţiunile cancelarului Hitler, de acum câteva luni, şi intre declaraţiunile de un pacifism fierbinte, cu cari încearcă să capteze încrederea şi bunăvoinţa ţărilor anglo-saxone. Şi astăzi autobiografia d-lui Hitler „Mein Kampf“, se găseşte în mâinile tuturor germanilor, cari nu vor să aibă de furcă cu detaşamentele de asalt şi cu metodele acestora de convingere. Iar în această sfântă scriptură a Germaniei hitleriste, pe care toţi funcţionarii de stat au fost obligaţi să o cumpere şi să se supuie unui adevărat examen dacă au citit-o, cancelarul Hitler a precizat personal „Pacifismul“ său, scriind: „Forţele vitale ale Germaniei nu trebuie să se risipească în apărarea pasivă, trebuie dimpotrivă să fie mobilizate în vederea unei explicaţiuni active şi definitive cu Franţa, spre a le arunca cu ultima energie în lupta finală şi decisivă. Numai atunci vom fi în măsură de a pune capăt acestei lupte eterne şi în fond atât de sterile cu Franţa „Rămâne însă bine înţeles că Germania nu vede într’adevăr în distrugerea Franţei decât mijlocul de a da poporului nostru posibilitatea de a se întinde în alte regiuni“. * Tratativele directe cari vor începe în curând între Franţa şi Germania, vor avea să dovedească când a spus cancelarul Hitler adevărul. Şi în orice caz rezerva prudentă a tuturor faţă de asigurările pacifiste ale cancelarului nu poate fi părăsită. L. P. Nasta Problema cărţii literare de GEORGE ACSINTEANU Radio-interview cu d. Em. Pauker, directorul editurii „Adevĕrului II Să discuţi în faţa microfonului o problemă de vitală importanţă, aşa cum este problema cărţii într’o ţară ca a noastră cu câteva mii de cititori şi aceştia, majoritatea, cititori de carte străină, este incontestabil un punct luminos în cercul boabelor de ceaţă al preocupărilor noastre de toate zilele. Că această problemă, atât de grea şi atât de complexă, nu se poate rezolva printr-o serie de convorbiri radiofonice, am afirmat-o de la început, de când direcţia jurnalului vorbit a Societăţii de Radio a luat iniţiativa interviewurilor cu editorii, adică cu tehnicienii cărţii; mai exact, cu acei cari dau lumina tiparului manuscriselor cu gânduri noui, cugetări, vieţi închipuite de creatori, de artişti. Cu toate acestea, interviewurile noastre au stârnit un viu interes în lumea cărturarilor. Mulţi ne-au mulţumit prin scrisori. Câţiva purtători de condei au scris prin ziare şi reviste, comentând aceeaş problemă a cărţii la sate şi la oraşe, aceeaş poruncă a culturii. Am dori totuş ca discuţiile acestea să ocupe un câmp mai larg, să atragă atenţiunile către care se îndreaptă gândurile noastre, să se înalţe de pe planul convorbirilor platonice pe acela adevărat al înfăptuirilor. Societatea de Radio continuă cu însufleţire aceste interviewuri. Cu cât sugestiile vor fi mai multe, iniţiativele mai deosebite, mai fecunde, cu atât această grea problemă se va uşura. Dumineca trecută, am stat de vorbă cu d. Em. Pauker, directorul editurii „Adevărul”, editură care a tipărit în ultimii doi ani un mare procent de cărţi româneşti de literatură. D-sa ne-a făcut câteva sugestii cu totul noui, de o reală importanţă. Reproducem convorbirea, aşa cum s’a desfăşurat la microfon. — Ca editor de carte românească, cum vedeţi rezolvarea problemei cărţii, din punctul de vedere al răspândirii ei în massele populare? — Este o problemă care priveşte atât instituţiile de cultură, cari sunt editurile, cât şi statul însuşi. Editorii cunosc bine condiţiile literare şi tehnice, pe caii trebue să le îndeplinească o carte, spre a satisface gustul faţă de cuvântul tipărit. Prin îndeletnicirea lor, ei sunt în contact permanent cu publicul care citeşte şi cu cel care ar voi şi nu poate să citească. Numai o colaborare între stat şi editor poate duce la o mai mare răspândire a cărţii în massele populare. Cunoaştem toate greutăţile financiare ale statului. Totuşi din puţinul de care dispune, se pot găsi sumele necesare Mai zilele trecute, citeam in gazete că un convoi de şase sute turci s’au îmbarcat la Constanţa spre a se stabili în Asia Mică, acolo unde Republica le oferă un trai pe care ei îl cred mai bun decât aci, în vechile lor aşezări. Bieţii turci dobrogeni!... Eu îi compătimesc căci nespus de greu şi de dureros trebue să fie ca omul care este legat de sute deani de pământul pe care el strămoşii lui l-au locuit, să-l părăsească cu iluzia unui trai mai lesnicios pe un nou pământ, pe care nu-l cunoaşte şi de care nu îl leagă nici o amintire. Populaţiune în genere de plugari, turcul dobrogean este un element de ordine, de muncă, fără altă veleitate decât acela de a fi lăsat în pace, de a nu i se încărca ziua cu corvezi şi angarale cari nu stau scrise în legi, ci doar în abuzul răspândit din nefericire pe cuprinsul întreg al Dobrogei Nouă. Acesta este unul şi din păcate nu cel mai puţin apăsător din relele de care se plânge şi turcul şi bulgarul cetăţean român din dreapta Dunării. Elementul turc din cele patru judeţe dobrogene este cam de 171.298 suflete repartizate astfel: judeţul Tulcea 5785, Constanţa 28074, Caliacra 49351 iar Durostorul 88088. Statul român, socotind înainte vreme, că la un astfel de număr de cetăţeni musulmani, le este necesar, pentru religia lor, o instituţiune din care să se recruteze preoţi, a înfiinţat un seminar musulman la Medgidia, mic orăşel în centrul judeţului Constanţa, situat pe linia ferată Cerna Vodă-Constanţa. Să nu surprindă însă pe nimenea, dacă voi spune că această instituţiune de cult musulman are un director, care nu e musulman ci creştin! Ce aţi zice când în capul seminarului nostru creştin, Nifon, de pildă, am avea un conducător, de religie musulmană? !! Aţi râde şi dv. precum am râs şi eu când am aflat de această admirabilă şi potrivită numire a unui creştin la un seminar musulman... Să trecem însă peste această grotescă conducere. Majoritatea populaţiei turce o formează cele două judeţe ale Dobrogei Nouă unde locuesc 137.439 de locuitori şi atunci buna orânduială cere ca seminarul musulman de la Medgidia să fie mutat în centrul cadrilaterului, adică în oraşul Silistra unde este un seminar particular al comunităţei dar aproape neexistert acum. Pe timpul bulgarilor, pe lângă marea geamie din Silistra era şi un seminar ai cărui absolvenţi deveneau nogi (preoţi) şi învăţători fără nici un amestec din partea statului bulgar. Fiecare geamie — şi erau pe vremuri geamii presărate pe întregul cuprins al Bulgariei — avea averea ei proprie, constând din pământuri, prăvălii, case etc. care se administra de un comitet ales anume pentru acest scop în puterea unei legi din 1895 ce îi recunoștea dreptul de persoană juridică. ...Și pare-mi-se că de la 1895, până astăzi când lucrurile s’au schimbat atâta, au trecut 39 de ani!... La 1913, epoca anexiunei Dobrogei Nouă, la statul român, comunitatea turcă din Silistra a desfiinţat toate celelalte seminarii şi le-a concentrat în seminarul central musulman particular de la Silistra ai cărui absolvenţi mai puteau fi incă numiţi ca hatibi, imami, hogi şi muezini. Ulterior a intervenit însă autoritatea (!) seminarului din Medgidia aşa că acum nu se mai recunoaşte dreptul absolvenţilor seminarului care se stinge la Silistra. Şcoala primară turcă există, ceva mai puţin decât pe hârtie. In jud. Durostor sunt din 154 sate cu populaţie turcă, 56 posturi pentru limba maternă, plătite de Stat. Limba turcă şi religia mahomedană se (Citiţi continuarea în pagina H-a) REVENDICĂRI DOBROGENE TURCII DIN DOBROGEA NOUĂ de EUGENIU ZAMFIROLU CHESTIA ZILEI DIFICULTATE CETĂȚEANUL. — Cel puțin dacă s’ar amâna alegerile până să pot studia toate manifestele! D. EM. PAUKER pentru a se cumpăra o sumedenie de volume, care zac astăzi în depozitele editurilor. Aceste volume, ar trebui trimise în special şcolilor rurale, cari asaltează astăzi toate editurile cu cereri de cărţi gratuite, cereri cari din nenorocire nu pot fi satisfăcute. S’ar obţine astfel şi un preţ mai redus al cărţii şi răspândirea ei, învăţătorii căpătând instrucţiuni de a răspândi cărţile primite printre săteni. Un exemplu l-am citit de curând: d. Iacovlev, fostul primar al Botoşanilor, a cumpărat un număr de peste 1500 de cărţi pentru biblioteca comunală populară din localitate. Cărţile cumpărate sunt toate româneşti, spu(Citiți continuarea în pag. II-a)