Adevěrul, martie 1934 (Anul 48, nr. 15384-15410)
1934-03-01 / nr. 15384
ABONAMENT AL. V. BELDIMAN CONST. MILLE 1888—1897 1897—1936_ FONDATORI: ——..........— ---------------------—..................... .................. ^_______________CONST. MILLE ______1897—1936 _ _.................. I ai I dublu I 3 LEI I MOTOILE: București, Str. Sonst« Mills (Sirisoar) j§u« $—7—f I 'telefoane : j pro^c**.331Mj. „Viitorii!“ crede că poate anunţa „lichidarea“ partidului naţional-ţărănesc. Crede partidul liberal că, dacă lucrul ar fi exact ar fi in folosul propăşirii acestei ţări? ..^JL^-^f=r- |.||. ^==SSifii^SM==i||^^ _________________________________________________Străinătatea: 34MI Democraţia şi dictatura Cu privire la deetaîiil® d-lui Mihalachie Lămuririle pe care d. Mihalache le-a dat în şedinţa de Duminică a comitetului executiv al partidului naţional-ţărănesc, au o deosebită importanţă, atât prin situaţiunea ce ocupă d-sa, cât şi prin conţinutul lor. Deoarece şedinţa nu a fost publică, nu dispunem decât de un rezumat al cuvântării d-lui Mihalache, venit din a doua mână. Dar atâta cât se poate vedea din acest rezumat, care coincide cu alte manifestaţii publice ale d-sale, este suficient pentru ca să ne putem forma o părere. In general, faptul că d-sa a amintit că nu a acceptat şefia decât sub condiţia ca partidul naţional-ţărănesc să adopte programul pe care l-a expus la Câmpulung, e complect edificator, aşa că nu am avea decât să ne referim la cele ce am observat când am comentat acel discurs şi să punem punct. Dar în declaraţiile de Duminică, d. Mihalache a mai spus, examinând situaţia, alte lucruri excelente. A făcut constatări interesante şi cari trebuie ţinute in seamă. A vorbit de carenţa acţiunei democratice, faţă de cea a forţelor reacţionare, sau cum a spus mai drastic şi mai precis, faţă de cea a oamenilor cari ,pierzând rosturile in organismele politice prin cari au trecut, şi nemai contând pe forţa proprie, cred că pot să conteze pe exploatarea unor idei nesocotite“. In fine alarmând partidul său asupra atmosferei şi a stărei de lucruri în care trăim, d. Mihalache a pronunţat cuvintele grave, că la răspântia moravurilor şi luptelor politice, cari bântuie ţara, „mijeşte dictatura”. Toate aceste constatări sunt întemeiate pe anume realităţi. Mulţi sunt conştienţi de ele, mai toţi le simt oarecum instinctiv, iar d. Mihalache, şeful unui mare partid de guvernământ, ştie desigur, mai multe decât alţii, pentru ca să se fi decis să vorbească astfel. Evident că întrebarea ce se pune tot fața acestor constatări, omului politic, care nu se poate limita la afirmări teoretice, este: ce-i de făcut? In primul rând este evident că răspunsul la această întrebare, trebuie să fie, că nimic nu-i mai periculos, decât să se aştepte desfăşurarea evenimentelor, cu braţele încrucişate, că deci o acţiune se impune. Garda de Fier, a spus d. Mihalache, se datoreşte lipsei noastre de acţiune, lipsei de acţiune a democraţiei. E mult adevăr şi în această enunţare. Democraţia de toate nuanţele s’a mărginit întâi să lase pe duşmanii ei, ca profitând de toate libertăţile pe cari ea le acordă şi pe cari ei le urăsc şi proclamă că le vor desfiinţa, să pornească o agitaţie nesocotită, a cărei reuşită ar pune în risc, odată cu ordinea constituţională actuală, însăşi existenţa statului. Agitaţia aceasta s’a desfăşurat, aproape fără ca din partea partidelor democratice să se opuie o rezistenţă, nu prin mijloace violente, ci prin forţa ideilor de libertate şi dreptate, cari, dat fiind bunul simţ, cuminţenia şi ponderaţiunea ţăranului român, s-ar fi dovedit desigur mai tari. D. Mihalache revendică de aceia pentru partidul ce conduce, partid democratic prin alcătuire şi doctrină, rolul de salvator al ordinei democratice. El e, după d-sa, aceia, care trebuie şi poate să lumineze massa mare a poporului, asupra avantagiilor ce-i asigură regimul democratic, care, dacă lasă de dorit in unele privinţi, apoi nu fiindcă e rău, ci fiindcă e departe de a fi aplicat In mod complect şi aşa ca să poată da tot randamentul său. Cu drept cuvânt şeful partidului naţional-ţărănesc mai socoteşte, că pentru ca acest partid să poată îndeplini rolul ce-i incumbă, trebuie el să se organizeze întâi în aşa fel, încât purtătorii doctrinei şi a cuvântului său, să apară în faţa multiplei, cu sufletul curat şi, mai ales, cu mâinile curate. Epurarea propriului partid, stă după d. Mihalache, la începutul campaniei pe care e dator s’o pornească. D. Mihalache insă mai socoate că anume reforme, chiar constituţionale, se impun, pentru a putea devia curentul de opinie publică, întrucât este captat de propagandiştii şi fagădue ale reacţiunei. Nici ideia aceasta nu este, in principiu, reprobabilă. Constituţia nu e un fetiş. Numai că prea frequenta ei revizuire, implică primejdia, ca din modificare in modificare, esenţa ei să se piardă in drum. Să nu uităm că în unele privinti esenţiale, cea a României mari este mai puţin liberală decât a fost cea a României mici. Mai vârtos încă trebuie hezitat in faţa unei revizuiri care ar avea, fie şi numai aparenţa, unei concesiuni, tocmai faţă de ideile, pe cari democraţia trebuie să le combată. Deosebirea între enunţarea formală a unei asemenea idei şi modalitatea ei practică, scapă multimei, a cărei imaginaţie e frapată de formule generale şi e inaccesibilă nuanţelor. Apoi, experienţa din alte ţări, arată, că odată pronită pe calea unor asemenea concesiuni, democraţia se îndreaptă spre un impas, la capătul căruia o aşteaptă înfrângerea integrala. Spunem acestea gândindu-ne la ideia d-lui Mihalache, de a înzestra România cu un Senat corporatist- Parlamentul corporatist nu este o invenţie nouă. El a precedat parlamentul naţional, aşa cum există astăzi în ţările democratice- El este, înainte de toate, practiceşte irealizabil in societatea modernă, cu complicata ei structură economică. El este însă, înainte de toate, potrinic spiritului democratic, esenţialului principiu democratic, fiindcă substituie libertăţei individului, reprezentanţimea grupurilor. Democraţia nu are nevoie să imite, nici pe de departe, dictaturile. Ea nu are nimic de învăţat de la ele. Parlamentul corporatist, ori e ceva, ori nu e. Cine crede că e ceva, trebuie să ceară aplicarea lui integrală. Cine nu crede, nu poate să-l accepte, aşa în mod parţial, încât să fie vorba şi să nu fie fapta. De altfel, e drept, că până acum parlamentul corporatist nu este decât o vorbă. Nimeni nu l-a aplicat. însuşi d. Mussolini, a anunţat că abia de acum încolo, începe să-l realizeze, dar a adăugat că nu consideră ceea ce întreprinde, ca o soluţie, ci numai ca o experienţă, iar pentru aprecierea rezultatelor acestuia, d-sa a pus o scadenţă îndepărtată, fascismul având, după cum a spus, timp, şi neavând deci de ce să se grăbească. D. Mihalache Însuşi pare a fi de altfel convins, că o Cameră sau un Senat corporatiste, nu poate avea decât un rol consultativ. Intr’adevăr, in regimul fascist, vicţiunea parlamentară, ce este corporatismul, e numai consultativă. Dictatorul face apoi ce vrea, dacă lucrurile nu se petrec aşa — şi in realitate aşa se petrec — că consultaţia parlamentului corporatist, corespunde totdeauna voinţei şefului. In tot cazul un Senat corporatist consultativ, cu o Cameră deliberativă, nu are nici un rost, fiindcă a doua va putea anula totdeauna recomandaţiunile celui dintâi. Şi in tot cazul nu vedem ce ar putea aduce ca Îndreptare stării actuale, când in Senatul nostru, până la un punct oarecare, prin reprezentarea Camerelor de comerţ, de agricultură şi de muncă, corporaţiunile economice sunt şi azi reprezentate. Nu. Democraţia poate găsi in propriile ei concepţii, leacul pentru a face ca sistemul să funcţioneze mai bine, acolo unde nu funcţionează îndestul de bine. Democraţia nu are nimic de invidiat regimurilor dictatoriale şi nimic de împrumutat de la ele. Al ei şi un al lor, este viitorul. B. Brănişteanu CARNETUL NOSTRU O „NUNTĂ DE AUR“ LITERARĂ Un celibatar îşi serbează nunta de aur. La Radio, el va citi astăzi sonete, şi poate şi rondele, de dragul celui al 50-lea an de când duce căsnicie cu Muza. Sub iniţialele A. G. O. , Alexandru Gheorghiade Obedenaru, a început să scrie acum o jumătate de secol la „România“ eșită din fuziunea „Timpului“ cu „Binele Public“. Ziarul avea ca subtitlu „organul partidului liberal-conservator“, împerechere ciudată pentru cine nu ştie ca împotriva guvernului Ion C. Brătianu, la 1884, partidul conservator s’a unit cu dizidenţa liberală numită „partidul liberal sincer“. In redacţia acestei gazete, tânărul A. G. Obedenaru (avea, pe atunci, 18 ani!) l-a cunoscut pe Ioan Athanasiade, proprietar-director de reviste umoristice. Tocmai dispăruse „Scaiul“ acestuia — scaia ce răsărea „la zile mari“ — şi Athanasiade scoate Ciulinul care avea să apară „după chieful nostru“. O periodicitate capricioasă care s’a stabilit a fi, apoi, aproape săptămânală. Aci Athanasiade l’a chemat şi pe Obedenaru, pe care — ceva mai târziu — l a avut colaborator şi la „Tărbăceală“ nepoata de fiu a „Scaiului“. In versurile-i prime Obedenaru arată puterea iscoadelor acelei vremi în care până şi Astrele aerolite A ’nvelişului ceresc, Bănuite La poliţie s’opresc împărţirii decoraţiilor din acel an, el ii dedică o poezie a cărei ştanţă finală este epigramatică. Pe la ministere are Cancelarul de vânzare Tinichele ce-s menite Să arate Că nu bate Pieptul unde sunt lipite. # De atunci a trecut o jumătate de veac. Poetul, care a inaugurat la noi forma elegantă a rondelelor drage veacului al XVI-lea francez, a scris nenumărate sonete și poeme. Iar de vreo doi ani ne dă, la Radio , şi în foiletoanele „Adeverului“, interesante amintiri ce fac să ne bucurăm cănu i s’a împlinit dorinţa exprimată în una din macabrele lui; in cari „Întrezărind a morţii mână“ eî striga: • Aprindeţi iute o făclie, Am nostalgie de ţărână! Barbu Lăzăreanu „Facturile“ şi problema Basmului Dunărean Şefii unora dintre partidele noastre politice au pus în discuţiune problema pactelor în legătura cu chestiunile de colaborare economică a ţării noastre cu statele vecine. Este evident că nu numai in momentul de faţă, dar încă pentru mulţi ani de zile aceste două chestiuni esenţiale vor stăpâni preocupările de politică externă ale României. Şi de aceia a fost bine că,in declaraţiunile cetite cu prilejul discuţiunilor la mesaj,s’au făcut amintire despre ele. Pentru lămurirea obiectivă a acestor probleme şi a situaţiunei în genere, este necesar să adăgăm insă unele lămuriri şi precizări, pentru ca oricine să le poată cunoaşte in lumina lor adevărată. Orice operă poate fi uşor criticată şi se pot găsi argumente de suprafaţă pentru ca să se diminueze o creaţiune oricât de mare şi oricât de importantă, — ceea ce nu poate schimba însă nici esenţa lucrurilor şi nici valoarea reală a operei în sine. In declaraţiunile cetite cu prilejul discuţiei la mesaj s’a pus de pildă în discuţie problema pactelor de neagresiune şi de amiciţie. In primul rând problema pactului încheiat anul trecut de către d. Titulescu cu Turcia. Şi s-a spus că pactul acesta nu poate avea nici un fel de valoare pentru noi şi că prin urmare încheerea lui a fost cu totul de prisos. Argumentul care a fost servit spre a se susţine acest punct de vedere era că nu avem nici un fel de atingere geografică cu Turcia, de care dealtfel nu ne desparte politiceşte nici o divergență, deci pactul ar fi fost de prisos. Dacă problema este prezentată în liniile acestea simple, in conturul acesta superficial, este evident că argumentul ar putea să impresioneze. In realitate însă nu este decât o cârtire măruntă, împotriva miei problemecu rădăcini adânci şi cu repercusiuni de seamă pe planul problemelor internaţionale. Căci încheerea tratatului nostru cu Turcia a fost a doua piatră de temelie pentru încheerea pactului balcanic. A fost mijlocul imediat de a deplasa Turcia de pe terenul şovăelnic faţă de chestiunea revizuirii tratatelor de pace, trecând-o în tabăra noastră a celor cari consideră cu drept cuvânt orice încercare de modificare a frontierelor de astăzi, ca un atentat împotriva intereselor vitale şi deci ca o ameninţare de război. Pontul cu Turcia ne-a asigurat la Geneva încă un vot categoric pentru momentul când, prin cine ştie ce împrejurări s’ar pune in discuţiune aplicarea art. 19 din statutul Societăţii Naţiunilor. Iar dacă, prin improbabil magnifica organizaţie internaţională de la Geneva ar ajunge să-şi piardă din importanţa juridică internaţională pe care o deţine încă, ne-am asigurat în oricare viitoare configuraţie europeană, un prieten cu care ne-am pus de acord prin acel pact şi care va sta alături de noi. •Iar pactul îneţelegerei balcanice, aşa cum a fost realizat- cuprinde o forţă dinamică din cele mai serioase. Consiliul celor patru miniştri de externe a hotărât cu ocazia semnării acestui act internaţional la Atena, să complecteze pactul printr’un statut, asemănător în oarecare măsură cu statutul care a dat atâta forţă şi a reliefat la maximum importanţa internaţională a Micei înţelegeri. Cei patru miniştri de externe in Întâlnirile lor anuale vor discuta împreună problemele cari interesează cele patru ţări şi vor căuta să se puie de acord, politiceşte asupra unor atitudini comune faţă de acele probleme. Din punct de vedere politic este prin urmare de prisos să mai insistăm asupra importanţei acestei hotărîri. Iar din punct de vedere economic este de asemenea o chestiune elementară că dela un prieten poţi obţine oricând avantagii mai însemnate, decât de la un străin, cu care nu ai nici uun fel de legături. Privind complexul acestor probleme din punctul subiectiv al valorii tratatelor internaţionale în sine, trebuie să prezentăm teoria juridică foarte simplă şi deci convingătoare despre obligativitatea lor. Forţa obligatorie a tratatelor şi pactelor internaţionale este voinţa concordantă a statelor semnatare, de a stabili raporturi obligatorii, însăşi voinţa de a le crea, cuprinde şi voinţa de a le da forţe obligatorii. Tratatele se închee tocmai pentru a se asigura anumite raporturi, şi deci forţa obligatorie este însăşi raţiunea de a fi a tratatelor. Ele constituie garanţia executării unui angajament din momentul în care textul a fost redactat şi semnat. Forţa obligatorie a pactelor şi tratatelor rezultă în mod evident din Însăşi intenţiunea manifestată prin Încheerea lui, prin ratificarea clauzelor imperative pe care le cuprinde. Deci oricare pact sau tratat va continua sa existe şi să-şi Îndeplinească rolul său până ce nu se manifestă prin aceleaşi forme, o voinţă concordantă contrarie. Iată de ce pactele acestea au nu numai o valoare morală, ci o valoare juridică şi de fapt, jucând un rol hotărîtor astăzi în Întâlnirea atâtor forţe diplomatice, diferenţiate în unele împrejurări până la opoziţia cea mai înverşunată. In ce priveşte criticile care au fost aduse aicei înţelegeri, privită sub unghiul intereselor economice, lămurirea problemei este şi mai uşoară. Din punct de vedere politic alianţa dintre cele trei state a dat până acum rezultatele cele mai mari şi de cari nu se poate îndoi nimeni. Din punct de vedere economic s-au făcut realizări de ordin practic in cadrul fixat cu ocazia conferinţelor dela Sinaia şi dela Praga. Schimbul de mărfuri pe anul 1934 între cele trei ţări a fost sporit in mod considerabil şi se lucrează in toate domeniile pentru ca aceste raporturi economice şi comerciale să devie cât mai strânse. Şi se lucrează cu folos. Insă toţi acei cari s’au aşteptat la realizarea unei autarhii economice a Micei înţelegeri, au privit problema din punct de vedere cu totul greşit. Realizarea linei asemenea autarhii este imposibilă, şi nimeni n’o doreşte. Teritoriile României, Iugoslaviei şi Cehoslovaciei nu sunt nici pe departe suficiente pentru o asemenea realizare. Activând mereu schimbul de mărfuri, comunicaţiile feroviare, poştale, fluviale şi aeriene, nu facem decât să acceptăm realizarea doritei colaborări economice a ţărilor din Basinul Dunărean. Mica înţelegere n'a împiedicat încheerea uirui asemenea acord. Şi totdeauna a accentuat dorinţa sa cea mai sinceră pentru o colaborare economică strânsă cu Ungaria şi ci Austria. Această colaborare nu este insă îngăduit să se facă, ţinând seama, de interesele speciale sau exclusive ale uneia sau alteia dintre marile puteri. Ea trebue să se închee direct între cei interesaţi şi ţinând de principiu’ elementar: asigurarea intereselor proprii, intereselor statelor vecine şi în sfârşit ale marilor puteri. Prin urmare tot ce s’a putut face in acest domeniu s’a făcut împrejurările n’au îngăduit să se facă până acum mai mult Dar vina pentru aceasta este departe de Mica înţelegere. Liviu P. Nasta NOTE GUVERNUL englez va fi, şi el, remaniat. Ca să nu se spună că nu avem nimic comun cu apusul..., STUDENŢII de la Academia comercială au făcut „un program constructiv pentru educarea şi propăşirea maselor ţărăneşti’’. ...Rămânând ca masele să se înscrie, în schimb la Academie.SE spune că d. Xeni intră in guvern — „cu titlu de specialitate”. Dar ceilalţi ce-s? Chibiţi? * UN ziar spune că moratoriul trebuia să vină automat. Ba ■— in mod automat — ne aşteptam la legea conversiunii.... ¥ SE reglementează exploatarea pădurilor particulare. Pe când o lege de apărare a codrilor statului? S’A interzis lucrat femeilor in mine. Va.să zică săntem obligați să le vedem absolut pe toate... * Glose politice,. MAJORITATEA Se repetă şi cu majoritatea liberală neajunsul observat la mai toate majorităţile din ultimii ani. Şi doar disciplina, celebra disciplină liberală, ar fi justificat speranţa în mai bine! Intr’adevăr, membrii majorităţii nu înţeleg ceea ce le impune situaţia, respectul de sine şi asigurarea prestigiului parlamentarismului. O opoziţie zgomotoasă se mai poate admite. O majoritate zgomotoasă, însă, nu. Şi apoi mai e un lucru. Pe vremuri, deputaţii tineri făceau adevărată şcoală. Lăsau să interne pe cei pregătiţi şi chemaţi. Acum nimeni nu mai are răbdare şi fiecare este grăbit să se afirme. Spiritul autocritic lipseşte şi oricare deputat se crede în măsură să vorbească. Efectul poate lesne fi întrevăzut. Un infern. Neajunsul acesta s’a putut constata ori nu numai cu ocazia cuvântărilor reprezentanţilor opoziţiei, ci chiar în timpul cuvântării d-lui Victor Iamandi, subsecretar de stat la interne. Majoritatea nedisciplinată şi fără leader a reuşit de multe ori să acopere până şi glasul d-lui Iamandi. Şi doar spunea, atât de frumos, lucruri atât de interesante! Primul ministru, care şi-a făcut un punct de program, din ridicarea prestigiului parlamentarismului ar trebui să facă rugăminţile necesare, în ce priveşte, atitudinea disciplinată a majorităţii. REÎNCEPE La începutul, activităţii Camerei şi imediat după ce a fost ales preşedinte, d. N. Săveanu a amintit deputaţilor, ce este dreptul la comunicări şi a accentuat că interpelările şi comunicările, fiecare în parte, nu pot depăşi intervalul de 20 de minute. Or, de atunci, încoace, deşi şedinţele au început la 3 juni, nu s’a intrat în ordinea de zi decât la orele 6 sau 6 luni. N’am avea nimic de obiectat, dacă metoda aceasta n’ar avea repercusiuni rele, asupra desfăşurărei ulterioare a activităţii parlamentare. Noi am mai cunoscut sesiuni întregi, în care comunicările şi interpelările au durat la, infinit şi aceasta fiindcă guvernul n’avea proecte gata. Şi am văzut apoi că, odată cu apropierea sfârşitului sesiunei, s’au votat zeci de legi pe zi. Când zicem „s’au votat”, întrebuinţăm eufemisme. Au fost ştampilate pur şi simplu cu „votat”. Rezultatul s’a’ văzut, după aceia. Nu numai că nimic n’a fost controlat, iar puterea executivă și-a impus ce a voit, dar nu a existat nici măcar un spirit de control. Legile au fost trecute astfel încât acum este nevoie să se facă modificări și coordonări. De aceia, socotim şi interesul unei bune gospodăriri legislative să se curme excesul, de comunicări și interpelări, pentru ca să se treacă la cercetarea serioasă a legilor. Sever Evoluţia constituţională a Germaniei de I. V. MERLESCU Conferenţiar universitar Evoluţiunea constituţionala a Germaniei, la care asistăm, constitue fără îndoială cel mai interesant eveniment în cronica constituţională contemporană. Prin adâncimea, precum şi prin ritmul ei precipitat, această prefacere se manifestă ca o consecinţă imediată a revoluţiei naţional-socialiste, care tinde să schimbe odată cu instituţiile fundamentale ale Reichului, şi mentalitatea poporului german. Iată pentru ce cercetările întreprinse în aceastăprivinţă de d- Const. C. Angelesco, laureat al şcoalei de ştiinţe politice din Paris1) prezintă un deosebit interes, şi merită să fie semnalate, nu numai pentru valoarea lor juridică, cât mai ales pentru perspectivele politice ce ele lămuresc, dându-ne posibilitatea de a judeca obiectiv situaţiunea actuală în cel de-al treilea Reich. După răsboiu, adunarea, naţională de la Weimar, sub influenţa înfrângerii, ca şi sub impulsiunea nouilor idei, prin Constituţia din 11 August 1919 a adoptat o serie de instituţii democratice, necunoscute până la acea dată poporului german. Printre acestea, iniţiativa populară şi referendumul, constituiau două mijloace puternice, prin care poporul putea să intervină, direct în opera de guvernare. Potrivit Constituţiei de la Weimar, poporul putea să intervină nu numai în căzu conflictelor ivite intre diversele puteri în stat, dar chiar în opera de legiferare propriu zisă, luând iniţiativa unor proecte de legi, sau pronunţându-se în mod definitiv asupra proectelor respinse sau admise de corpurile legiuitoare. Astfel, iniţiativa populară se putea exercita în primul rând, în cazul când o zecime din numărul total al alegătorilor Reichului, ar fi luat iniţiativa unui proect de lege. Dacă Reichstagul adopta proectul el căpăta putere de lege, trebuind să fie imediat promulgat. In cazul însă când proectul era respins sau amendat, poporul trebuia să se pronunţe pe cale de referendum. Dar iniţiativa populară se putea exercita şi într’altă ipoteză, care interesa însăş constituirea statului. Potrivit principiului de autodeterminare a popoarelor, cristalizat în cunoscutele puncte wilsoniene, Constituţia de la Weimar recunoştea dreptul pentru cel puţin o treime din alegătorii unui ţinut, de a putea' cere • constituirea unui nou stat, sau de a se alipi unui alt stat, în cuprinsul..Reichului. to-lâţa unei —— ■ t astfel de iniţiative, guvernul Reichului. trebuia să consulte populaţiunea interesată, pe cale de referendum. Partea cea mai interesantă a reformei constituţionale din 1919, a fost fără îndoială instituirea referendumului, care până la aceasta dată nu fusese exercitat decât în micile state, cu o populaţiune puţin numeroasă. De acum înainte, această instituţie democratică avea să fie experimentată într’un cadru u.uriaş, avându-se în vedere că numărul alegătorilor în Germania, se ridica la acea dată la 36 milioane, prin faptul extinderii sufragiului la femei, şi că ulterior el a crescut până la 44 milioane, instituţia referendului a fost admisă într o serie de ipoteze, care în genere se referă la conflictele posibile dintre preşedintele Reichului şi puterea legiuitoare, sau între cele două corpuri ale puterii legiuitoare, Reichstagul adunarea constituită pe baza sufragiului universal, şi Reichsratul, *a«Adunarea compusă din reprezentau(Citiţi continuarea in pag. II-ai CHESTIA ZILEI — .'ii văzut, că s’au tic pus la Cameră, procetele de degrevare fiscală... ---____— Bun mă tem să nu fie o agravare... Pactul celor patru puteri şi revizuirea Conferinţa d-lui profesor It. Sofronie, la Institutul Social Român Conferinţele Institutului Social Român despre „Securitatea colectivă şi revizionism“ se ţin regulat la Fundaţia Carol şi se dovedesc a fi în centrul actualelor probleme de politică internaţională. In rândul prelegerilor acestora, d. profesor G. Sofronie a expus stadiul de azi al încercărilor de reorganizare a Societăţii Naţiunilor cu tendinţele de revizionism ce implică reorganizarea. Reorganizarea vrea să se facă după sugestia şi instigaţia ducelui Mussolini, care a proclamat răsunător în luna Noembrie trecut proectul său de reorganizare a Societăţii Naţiunilor. In domeniul ideologic este vorba de înlocuirea principiului egalitar care rezidă azi ca bază juridică a Societăţii Naţiunilor prin principiul ierarhic. •Pactul Societăţii Naţiunilor stă pe două fundamente care sunt : suveranitatea naţională şi egalitatea tuturor statelor membre ale Societăţii Naţiunilor. Ca urmare fiecare stat îşi are respectat dreptul său de toate celelalte şi orice schimbare din actuala sa compunere nu se poate face decât prin acordul unanim al tuturor statelor. Egalitarismul şi democratismul Societăţii Naţiunilor au reflectare şi la compunerea consiliului S. N„ statele mici având reprezentanţi cel puţin în aceiaş proporţie cu statele mari. D. prof. Gh. Sofronie a trasat recunoaşterea principiilor de egalitate şi unanimitate încă din 1919— 20, ele fiind înscrise atât în tratatele de pace cât şi în pactul S. N. D-sa a subliniat că în 1919 conceptul de egalitate a devenit axiomatic în desfăşurarea vieţii internaţionale datorită ascendentului şi influenţei preşedintelui Woodrow Wilson. Din 1919 până astăzi s-au produs încercări când surde, când deschise, pentru înlocuirea egalitarismului prin ierarhizare sau dictatură internaţională cum se exprimă d. Sofronie. D-sa a înşirat toate fazele controversei şi luptei între cele două tendinţe, cele două principii. In 1926 democratismul a fost solid instaurat în consiliul S. N. S’a marcat atunci apogeul egalitarismului între state — după cum data de 15 iulie 1933 marchează începutul ascensiunii ideii de ierarhie, care este sintetizată în pactul celor patru puteri. Pactul mussolinian al celor patru puteri profesează în formă ataşamentul la S. N„ se prezintă ca o garanţie a păcii, întăreşte caracterul european al S. N„ dar el este o concepţie a ierarhiei, a dictaturii în relaţiile Internaţionale : directoriul celor patru puteri va avea să decidă în chestiunile internaţionale, deci pactul musolinian include revizionismul pe de o parte, şi înăbuşe egalitarismul în acelaş timp pe de altă parte. Dar proectul musolinian din Noembrie trecut a desvăluit precis şi brutal tendinţa de ierarhizare . Societatea Naţiunilor ar fi să fie aşezată pe voinţa marilor puteri, cari totdeauna vor forma majoritatea; revizuirea va rămâne la dispoziţia (Citiţi continuarea în pagina ii-a] N A Z B A T I BUCURIILE LOR Liberalii sunt fericiţi fiindcă naţional-ţărăniştii sunt dezbinaţi.^ Naţional-ţărăniştii se bucură de dezbinarea liberalilor. ...Şi lucrurile merg mai departe, în această fericire şi bucurie generală! Kix