Adevěrul, februarie 1935 (Anul 49, nr. 15659-15682)
1935-02-01 / nr. 15659
ABONAMENTE 200 iei pe 3 luni In st£tate 3 LES 'BIROURILE: Bucureşti, Str. Const. Mille ( sărindar) No. 5—7—9 telefoane.(750 lei pe un an j | ' * înainte—idealul politic era acordul dintre guvern şi opoziţie. Acum idealul se reduce la acordul din sânul guvernului. D. Dinu Brătianu şi prefecţii După cum se va vedea în corpul ziarului, d. Armand Călinescu a făcut ori la Cameră o comunicare privitoare la discursul ţinut acum câteva zile de către d. Brătianu prefecţilor adunaţi în Capitală. Se ştie că şeful partidului liberal a cerut prefecţilor să răspândească printre funcţionarii de stat, profesori, magistraţi şi ofiţeri, broşura în chestiunea Skoda. D. Armand Călinescu a întrebat pe primul minisitru dacă se poate accepta ca ..prefecţii să fie transformaţi în mod făţiş în agenţi de partid şi întrebuinţaţi la propaganda politică”. Apoi „dacă este admisibil ca magistraţii şi militarii să fie aduşi pe un asemenea tărâm” şi dacă „se pot răsturna normele de viaţă publică într’un chip atât de păgubitor intereselor superioare de stat?”. Nu ştim dacă şeful guvernului va răspunde şi, în cazul afirmativ, ce va spune. Lucrul este indiferent. Intr’o chestiune ca cea ridicată de d. Armand Călinescu, în care se cuprinde întreaga acţiune guvernamentală, în care intră toată istoria administrativă a României moderne, un ministru abil poate oricând găsi argumente în sensul intereselor ce are de apărat în momentul când vorbeşte. D. Tătărescu, dacă va voi deci să răspundă, va putea să-şi aleagă uşor tangentele prin cari să scape. întrebările d-lui Armand Călinescu au altă importanţă decât cea a propagandei d-lui Dinu Brătianu prin prefecţi. Ele trec dincolo de cadrul fixat de autorul comunicării. Este adevărat că şeful partidului liberal a făcut o greşală. Răspândirea broşurii Skoda se poate face prin nenumărate alte căi decât prin prefecţi. Dar d. Dinu Brătianu, care ştie aceasta ca şi oricare altul, a voit desigur să facă o demonstrațiune. De aceia comunicarea ar fi fost mult mai interesantă, dacă d. Armand Călinescu s’ar fi folosit de prilejul ce i s’a oferit ca, pe lângă indignarea, — justificată, — în contra propagandei de partid prin prefecţi, să mai fi spus ceva şi despre necesitatea despoliticianizării administrative prin despoliticianizarea — pe cât posibil mai mare — a reprezentantului guvernelor în fruntea judeţelor. Problema fundamentală a ţării în materie administrative este aceasta din urmă. Dacă s’ar putea ajunge ca prefecţii să fie ai administraţiei, iar nu ai partidelor, o iniţiativă ca cea a d-lui Dinu Brătianu ar fi evident imposibilă. Atâta vreme, însă, cât nu este cu putinţă să se obţie aceasta, abuzurile guvernelor prin mijlocirea prefecţilor sunt fatale. Deosebirea între un guvern şi altul stă atunci numai în mulţimea şi în gradul abuzului, nu în absenţa de abuzuri. N’a existat încă guvern care să nu fi întrebuinţat prefecţii pentru acte arbitrare. Despoliticianizarea prefecţilor este o veche aspiraţiune a ţării. In această direcţie s’au emis în cursul anilor, atât înainte de război cât şi după, un număr mare de idei. Abia acum câteva zile s’a propus introducerea principiului inamovibilităţii la numirea de prefecţi. Dar nu vedem cum se pot realiza proectele acestea. Condiţiunile noastre politice şi sociale nu sunt încă propice pentru asemenea reforme profunde şi cei cari cred în posibilitatea lor acum îşi fac iluzii. Despoliticianizarea administraţiei şi a prefecţilor, nu se va putea face decât printr’o evoluţie treptată şi printr’o ridicare continuă a nivelului economic şi moral al ţării. Guvernele ar putea fireşte să grăbească procesul acesta. Dacă d. Călinescu îşi va transforma comunicarea în interpelare, ar face bine să ne vorbească le partea aceasta a chestiunii. Am auzi atunci, poate lucruri mai utile decât simpla şi puţin eficace veştejire a atitudine! d-lui Dinu Brătianu. Adr Sfârşitul anului 1934 a adus un potop de lamentaţii şi de pronostipuri tragice. La fiecare colţ de stradă, un cafenele, în birouri, astrologi amatori, cu frunţile încreţite şi cu voci sugrumate de calcule — din afara oricărui echilibru matematic — vesteau nenumărate catastrofe planetare sau citadine. Să fi fost în aer semnele unui sfârşit de epocă? Oamenii ridicau ochii spre cer, întrebau stelele, nourii, încrucişările de luceferi, încercau din imponderabile presimţiri, din nostalgii nejustificate să găsească un înţeles al prezentului şi poate al viitorului. E, fără îndoială, de la o vreme o întoarcere spre unele interpretări, spre unele „moduri“ de cunoaştere pe care ştiinţa pozitivistă şi materialistă a timpului nostru le lăsase cu totul deoparte. Nu se vorbeşte din ce în ce mai mult, în medicină de pildă, despre preceptele cosmice ale teoriilor hipocratice? S‘ar părea că bunul mers al mădularelor noastre, că starea noastră de sănătate sau de boală n‘ar fi străine de anume fluctuaţii ale mărilor, ale aerului sau ale planetelor. Să nu mai fie nicăeri în jurul nostru o fărâmă de soare, o năframă cât de mică de iubire, de generozitate, care să ne dea dreptul la o nouă nădejde, la o prelungire de viaţă? Ceasul in care plantele se vor lovi ca bilele de biliard nu a sosit încă şi nu va sosi desigur înainte ca multe milioane de ani să se fi scurs. Moda macabrului, a aspectelor perpetuu tragice şi întunecate va trebui înlăturată. Paza nenorocirii, a demoniacului, are şi astăzi succesul asigurat în saloane. E atât de uşor pe cât interesant să pari desgustat de viaţă, să trâmbiţezi că orice sforţare e inutilă, că un cataclism, universal pândeşte din clipă în clipă. Dar cu cât mai profund şi mai aproape de adevăr e să cauţi să anunţi bucuria, lumina. Marii poeţi ai romantismului cu toată atenţia lor pentru tragic,, ca un Jean Paul, Hölderlin, au scris paginile cele mai emoţionante de lumină şi de împăcare. Panica improvizaţilor cititori de stele de azi e asemenea dorinţii acelui student cu examenele Întârziate care aştepta stăruitor izbucnirea unui cataclism, a unui război de pildă, care să-i justifice inactivitatea şcolară. Poetul, omul de ştiinţă, care îmbogăţesc bagajul de inteligenţă al omenirii, au şi misiunea de a dezvălui hotarele unei lumi a frumosului şi a bucuriei. Fireşte nu din mulţumirea de sine, din lenea de a gândi, din confortabila aşezare în fotoliul rutinei, va izbucni această lumină, această bucurie înaltă. Ci din conştiinţa unei misiu-i de îndeplinit, unui efort neîntrerupt spre mai bine, spre desăvârşire. Şi ce altceva mai mult decât generozitatea, decât strădania de a aduce împăcare şi speranţă celor umili şi nedreptăţiţi, ar putea fi această lumină. Mai sunt încă oameni cu inima, caldă ca un soare care se străvede prin transparenţa hainelor şi a trupului. Dar trebuie şi un ochi mai atent, un ochi radiografic. Mai sunt zile fericite. Mai sunt zile cu soare. Şi în cinstea acestora se cuvine să ne scuturăm din lamentaţii şi pronosticuri tragice. Ilarie Voronca Carnetul meu Mai multă lumină Glose politice. OCULTA GREŞALA D. Bordeni a pus ieri la Cameră o întrebare cu privire la condiţiile in care se tratează reinoirea contractului Skoda. Se dovedeşte astfel că această ofertă nu mai constitue un secret, ci un act public. Despre izvorul indiscreţiei se şoptesc, în rândurile guvernamentale, lucruri din cele mai interesante. Acest izvor dovedeşte că d. Tătărescu nu trebue să-şi mai facă iluzii în privinţa fondului sentimentelor care stau la baza acţiunii brătieniste. Interesant este insă un alt fapt. Si anume: că imediat după comunicarea d-lui Bordeni, s’a rostit in rândurile majorităţii cuvântul: oculta. Unii pretindeau, într'adevăr, că documentările d-lui Bordeni învederează nu numai că există o legătură de fapt între nuanța brătienistă și partidul d-lui Gheorghe Brătianu, dar că au fost reluate metodele de luptă de odinioară ale ocultei, se lovește indirect și se face uz de orice ar putea contribui la crearea unei atmosfere imposibile. D. Tătărescu este manevrat sub toate formele și cu toate mijloacele. Când nu se poate direct, vine o răsunătoare comunicare indirectă, care își trage obârşia din ceea ce, cu bună credinţă, însuş primul ministru a înţeles să încredinţeze unui prieten. Am arătat la timp că prin felul cum a pus d. Dinu Brătianu, in discuţia prefecţilor, chestiunea Skoda, a făcut o dublă greşală. Mai întâi a învederat o divergenţă, până acum neconfirmată oficial, intre d-sa si şeful guvernului, in ce priveşte ancheta Skoda. In al doilea rând, a nesocotit faptul că deşi prefecţii sunt recrutaţi din rândurile partidului de la guvern, teoretic cel puţin ei devin funcţionari administrativi din ziua numirii lor. In plus d. Dinu Brătianu a mai cerut prefecţilor ca, între altele, să activeze în chestia Skoda în rândurile magistraţilor şi ofiţerilor. Cum era totul, chestiunea a fost adusă în discuţia Camerei, printr-o întrebare, foarte abilă şi cu serios substrat politic, a d-lui Armand Călinescu. Cu o artă desăvârşită d. Armand Călinescu a ştiut să tragă foloase din divergentele care există in sânul partidului liberal si a fluturat dinaintea tineretului liberal numele d-lui Tancred Constantinescu, pe care d. Dinu Brătianu l-a cerut ministru al armamentului. A fost suficient pentru ca major ritatea să asculte cu încordare si I uneori cu satisfacţie criticile for- J mulate de d. Armand Călinescu. Sever DOCTORUL SATULUI -•IA Senatul a votat în şedinţa sa de Marţi, o lege, care ar putea să aibă cele mai fericite consecinţe, pentru sănătatea poporului şi prin aceasta, pentru propăşirea acestei ţări. E vorba de legea pe care a formulat-o d. dr. Costinescu, ministrul sănătăţi, lege care urmăreşte să creieze la sate o situaţiune pentru medicii cari iesă an de an din facultăţile noastre şi au tot mai puţine posibilităţi de a-şi asigura o situaţiune materială, cât de modestă, în aglomeraţiile orăşeneşti. Legea aceasta e scurtă, mică. Urmările, ei însă pot fi mari de tot. Pentru ca să se vadă importanţa ei, e deajuns să cităm faptul de o gravitate excepţională că ţara noastră înregistrează o mortalitate infantilă de şaizeci la sută. Ceiace însemnează că dintre o sută de copii cari se nasc, şaizeci mor în primul sau în primii ani de viaţă. Cifra e cunoscută mai de mult. Dar nu e niciodată de prisos ca să fie amintită. Ea este un mare rebel permanent, pentru cei răspunzători de conducerea şi prin urmare de viitorul acestei ţări. Spuneam mai ieri, într’o altă ordine de idei, că respectul pentru copil, este un semn de civilizaţie. Dacă luăm în consideraţie cifra mortalităţei infantile de la noi, trebuie să ne spunem singuri, că suntem departe de a avea dreptul să ne lăudăm cu civilizaţia noastră. Dar mortalitatea aceasta la copii, este în bună parte urmarea ignoranţei, a neglijenţei, a resemnărei fataliste, care stăpâneşte încă o bună parte a păturei noastre ţărăneşti, a ceia ce Mihail Kogălniceanu a numit, cu un cuvânt devenit clasic, talpa ţărei. Mor copiii, dar nici adolescenţii, nici oamenii copţi, nu o duc mai bine. Sănătatea, adică vlaga naţiunei, este miza cea mare, ce se joacă în lupta contra neigienei şi a bolilor. Şi miza e dinainte pierdută, dacă lipseşte partenerul opus boaiei, medicul. Dar, se vor gândi unii : ce ? nu avem medici la ţară ? Nu avem medici de plasă, de judeţ, inspectori şi directori sanitari ? etc., etc. Avem, după unii prea mult, după alţii, ca d. D. R. Ioanitescu de exemplu, care, deşi nu e medic,a fost un foarte bun ministru al sănătăţei, avem prea puţini. Critica împotriva categoriei medicilor acestora oficiali, e tot atât de veche, cât însăşi instituţia lor. Ne aducem aminte de un mare discurs pe care l-a rostit răposatul Eleva, ca ministru de interne, discurs care a făcut senzaţie în vremea lui şi în care a citat nenumărate cazuri impresionante şi adesea umoristice, când nu erau tragice, decurgând din biurocratizarea medicilor oficiali sau din impasul în care ei se găsiau şi se găsesc, prin situaţia falsă, am zice , prin promiscuitatea în cari îi punea, amestecul de obligaţii biurocratice şi de obligaţii sanitare. • Nu vom nega că acest amestec a slăbit la unii dintre medicii funcţionari simţul răspunderei. Că racilele biurocraţiei, nu i-au cruţat pe alţii. Dar au fost şi mulţi, cari s’au străduit să-şi facă datoria. Zadarnică strădanie, dacă luăm în considerare, că raza activităţii lor era atât de mare şi indemnizaţiile lor de transport erau atât de mici, încât cu cea mai mare bunăvoinţă activitatea lor medicală, nu putea fi decât superficială. D. dr. Costinescu prin legea d-sale, caută o soluţiune a problemei sanitare la sate, pe o cale, care, după cum a menţionat, a fost mai întâi recomandată în acest ziar. Calea aceasta a definit-o foarte bine doctorul Skupievski, în cuvântarea ce a rostit, ca raportor al legei dini Costinescu. „Medicul funcţionar — a spus d-sa — medicul care face poliţie sanitară, care face profilaxia populaţiei, nu trebuie confundat cu medicul practician. Medicul funcţionar este acela pe capul căruia cade întreaga lucrare a poliţiei sanitare, obligaţia de a elabora numeroase tabele statistice, de a face numeroase inspecţii, de a încheia procese verbale, aşa încât întreaga lui activitate este absorbită numai de formalităţi, iar populaţia, e condamnată să sufere din cauza acestei activităţi biurocratice a medicului funcţionar“. Proectul de lege al d-lui dr. Costinescu, a arătat mai departe doctorul Skupievski, vrea să creieze la sate, pe medicul curant, pe medicul practician, care va complecta sau va fi complectat de medicul funcţionar. Acesta va rămâne, ca orice funcţionar, un agent sanitar plătit integralmente de stat şi nu va mai avea obligaţiunea imposibilă de îndeplinit în mod conştiincios, de a trata pe bolnavii răspândiţi pe suprafeţe mari şi risipiţi prin satele plasei. Medicul curant, va avea să se ocupe în permanenţă de bolnavii din comuna sa şi din satele care o compun şi va primi de la stat sau de la comune numai o subvenţie. Urmează, din aceasta că rolul lui nu va fi numai pur medical, ci va trebui să fie şi educativ. Fiindcă ţăranul nostru trebuie abia obicinuit cu ideia, ca în caz de boală să se adreseze medicului, pe care trebuie să-l plătească pentru munca şi străduinţa sa. După părerea noastră acesta este nodul problemei. Este exact, ce a spus d. doctor Skupievski că azi avem pletoră de medici, pe când înainte de război nu am avut destui, cum s’a dovedit în timpul războiului, ceiace, în treacăt fie zis, dovedeşte că problema plasării şi existenţei medicilor, este nu nimai problema apărării naţiunei dar şi a apărării naţionale. Dar dacă sunt medici cari o duc greu sau chiar nu o duc de loc la oraşe, aceasta fiu e un motiv suficient, ca să prefere s’o ducă greu la sate. Ei trebuie să mai aibă sentimentul, convingerea, că sunt chemaţi la un apostolat. Cum altă dată poporaniştii ruşi s’au dus la sate pentru a propaga alfabetul, baza elementară a culturii, medicul care se duce la sate, cu o mică subvenţie, trebuie să o facă şi din convingerea că e chemat să răspândească la sate igiena şi sănătatea, bazele elementare ale civilizaţiei. Lucrând astfel, el se ajută şi pe sine în acelaş timp, căci săteanul va deveni cu vremea şi un bun client, cum este în toate ţările din Occident şi chiar în unele din imediata noastră apropiere, în Cehoslovacia, Austria, Ungaria şi cum este chiar la noi în Ardeal. Drept este că la început lucrul va fi anevoios. Dar afară de subvenţia în numerar, va trebui să se caute a se asigura medicului o locuinţă convenabilă. Aceasta-i necesar şi pentru a-i asigura prestigiul şi pentru a-l pune în situaţie să servească de pildă şi în ce priveşte cultura şi igiena casnică. Ar mai fi multe de spus şi vor trebui spuse. Dar spaţiul nu o mai îngăduie. Se poate însă spune ca încheiere că legea doctorului Costinescu, e mică, dar ar putea da rezultate mari, dacă ar fi aplicată într’un spirit larg, complect străin de politică, cu atât mai mult de politicianism. B. Brănișteanu Spiritul de colaborare începem prin a invoca un fapt, in aparenţă mărunt, dar care serveşte pentru ilustrarea unui adevăr ce vroim să scoatem în evidenţă. In şedinţa Camerei din ziua de Luni, d. Cezar Spineanu, deputat naţional-ţărănist de Dâmboviţa, protestând împotriva hotărârii prin care oraşul Targovişte a fost trecut in rândul oraşelor de categoria a doua, a cerut d-lui ministru de finanţe ca această fostă Capitală a ţării să fie socotită ca un oraş de categoria întâia. Lămurim că funcţionării şi pensionarii, cari domiciliază in oraşele de categoria Întâia, au precădere când e vorba de plata salariilor şi pensiilor. La cererea d-lui Spineanu s’a grăbit să se asocieze şi d. N. Rizescu Hrăneşti, tot deputat de Dâmboviţa, insă deputat naţional-liberal. Repetam, în aparenţă faptul e mărunt şi n’are decât o însemnătate locală. Apare însă în altă lumină, când ţinem seama de adevărul că nu se constată o mai acută ostilitate politică, mergând uneori chiar până la o pronunţată duşmănie, personală, decât între parlamentarii şi şefii politici, cari işi au fieful electoral în unul şi acelaş judeţ, dar sunt înregimentaţi in partide adverse. Iar parlamentarii şi şefii de organizaţie politică din judeţul Dâmboviţa s’ar părea că se silesc să deţină recordul sub raportul restrânselor animozităţi politice şi personale. Totuşi, când este vorba de o chestiune, care interesează ansamblul judeţului, ii vedem procedând de acord şi stând alături unii de alţii. Pornind de la faptul citat şi lărgind domeniul de observaţiuni şi cercetări, vedem că această tendinţă spre colaborare şi bună înţelegere se manifestă din când in când, insă la intervale foarte rare şi atunci când situaţia este aşa de gravă, încât se prezintă ca fără eşire. Dar tocmai aci stă răul, tocmai aci e nenorocirea. E oare nevoe să se ajungă la situaţii desperate, pentru ca oamenii noştri politici, conducătorii de eri, de azi şi de mâine ai ţării, să-şi amintească de datoria ce au faţă de ţară, datorie ce impune desbrăcarea de patimi mărunte, de strâmtul şi răufăcătorul egoism politicianist? E oare nevoie ca ţara să ajungă la marginea prăpăstiei, pentru ca ei să se gândească la datoria ce au de a uita ce-i desparte şi de a-şi întinde unii altora mâna? Oare nu este destul de delicată situaţia de astăzi a ţării şi această situaţie nu constitue un îndemn suficient, pentru a trezi in lumea noastră politica spiritul de colaborare şi pornirea spre o bună înţelegere? Colaborare între partidele de guvernământ şi armonie in sânul unuia şi aceluiaş partid. Se ştie doar că nu numai raporturile de la partid la partid sunt din cele mai duşmănoase, dar se mai ştie că sunt desbinări şi grave neînţelegeri şi în sânul unor anumite partide politice. De multe luni de zile, de pildă, pe primul plan al discuţiilor şi comentariilor din opinia publică şi din presă stau divergenţele dintre conducătorii şi fruntaşii partidului naţional-ţărănesc. Această situaţie e regretabilă, iar atmosfera ce domneşte între partide şi în sânul partidelor este — se simte oare nevoe să o relevăm? — profund dăunătoare ideei de partid şi menţinerea regimului nostru constituţional şi normal. Cât despre interesele generale ale ţării, aceste interese nu pot fi decât adânc păgubite. Iată lucruri asupra cărora se impune ca toţi fruntaşii vieţii noastre politice să mediteze cu mai mult sânge rece şi cu mai puţin egoism. N. Batzaria NOTE VA apărea un studiu despre problema constituţională. Vrar să zică — constituţionalismul a şi, intrat în literatură... # D. DINU BRĂTIANU cere comprimarea cheltuelilor, iar miniştrii se opun. . ...Fiind ei sunt acei care fac cheltuelile. * AM aflat că d. Dinu Brătianu a convocat pe prefecţi „fără ştirea şi peste capul primului ministru". Noroc că această acţiune n’a mers pe subt capul d-lui Tătărescu. '■# •r D. MANOLESCU-STRUNGA ar fi spus, că d-sa preferă să demisioneze — decât să cedeze. ...Fiindcă el știe precis că nu cedează. *■ S’A spus, că monetăria va putea fi utilizată și la altfel de operaţiuni. De pildă, la baterea monetelor de şocolată?... * O primărie a adoptat, ca dezinfectant împotriva gripei, formolul... N’ar fi mai bun acidul fenic concentrat în care să fie muiaţi bolnavii? DINU NICODIN de E. LOVINESCU Acum vreo douăzeci de ani se evoca într’un cerc existenţa reală a unui Des Esseintes bircureştean: un om de societate aservit pasiunii de a părea american. Apariţie yankee in inima uliţei autoctone; probabilă înfăţişare atletică ,dezarticulată puţin, roşcovană, cu fălci carnasiere şi cu pipă în colţul gurii; largi costume de stofe cadrilate, cu martingală, caschetă de călătorie şi pe timp ploios, macferlan transatlantic sau cauciuc Burberry; în mână, o carte cu scoarţe roşii, un Baedecker desigur. Americanul nostru se primbla turistic în mijlocul Bucureştilor de dinainte de război; circula interesat, şi încordat în jurul statuilor lui Brătianu sau Mihai Viteazul, referindu-se atent la cartea cu scoarţe roşii; căuta străzile în ghid şi admira Cişmigiul într-o descripţie englezească; întors la Capsa, cerea un cocktail şi, la plată, îşi scutura toate buzunarele; n’avea lei ci numai dolari. Chema pe chelnerul Jean: — John, i have not lei. No! şi cu o sforţare subliniată în a vorbi româneşte cu autentic accent yankeu. — Keiner, schimbetşen doleri? * Evocare, desigur, caricaturală şi retuşată cu amintirea literară a lui Des Esseintes, care călătoria imaginar la Londra, tratându-se cu altoluri englezeşti printre ladşi şi jochei în fundul unui bar londonez din inima Parisului. Eroul se pare totuşi că a existat şi a circulat cândva prin societatea bucureşteană. II uitasem cu totul, când o întâmplare, arbitrară de altfel, şi cu raporturi numai incidentale, într’o linie cu mult mai interesantă şi mai onorabilă, îmi împrospăta amintirea lui aproape ştearsă. In sâmbăta dinspre Duminica Tomei, pe cheiul portului Constanţa. Din larg se apropie de radă un mare vas de călători italian Aventino, în care ar fi putut intra elementele unei noi colonizări. In mijlocul descărcăturii uriaşe de Olio Sasso şi de „aranci” călabreze, din pântecele vast al vaporului nu se scoborî decât un singur călător: un englez blond-roşcovan, în costum cadrilat, cu bască, cu monoclu şi, mai ales, cu o imperturbabilă flegmă şi siguranţă de om ce e la el acasă la Londra ca şi la Sidney, la Bombay ca şi la Cap- Town sau Singapor. A doua zi, în personalul de Bucureşti, Englezul se nimeri în compartimentul meu, unde, cu cel mai autentic accent londonez, se prezintă: — Dinu Nicodin. Căci Englezul acesta atletic, sportiv, blond-roşcovan, cadrilat, monoclat, spălat şi călcat la Londra, distins, flegmatic, lent, ceremonios, protocolar, cu o elocuţiune exotică, cu vocalele nazalizate, cu silabele prelungite, ca şi cum cuvintele n’ar veni direct ci s’ar lăsa traduse din altă limbă, acest Englez, care în Duminica Floriilor plecase la Londra şi acum, după două săptămâni, apărea într’un vapor italian ce venea de la Cairo, pe cheiul Constanţei, nu era decât un compatriot al nostru, răspândit şi preţuit în societatea bucureşteană, iar pentru cunoscătorii scrisului românesc autorul Lupilor, adică al unei cărţi de proză somptuoasă şi ritmică, inegală, originală, cu vigoare de viziune plastică, scrisă într’o limbă românească autentică, uneori rurală, pură, alteori arhaică, umflată de sevă şi savoare. Un scriitor de talent autocton incontestabil şi de mari posibilităţi artistice, o personalitate curioasă şi originală, asupra căreia aş dori să arunc lumina simpatiei şi înţelegerii pentru a-i înlesni, de se poate, concursul de împrejurări, de care are nevoie orice talent în afirmarea autorităţii sale asupra publicului. N’aş putea spune că prima lectură de anul trecut a Lupilor s’a desfăşurat în ritmul obişnuit al oricărei lecturi şi că n’a fost întovărăşită şi de iritări şi de hiaturi neîmplinite, de altfel, nici până azi. Originalitate evidentă, dar şi originalitate de stofă engleză trucată. Pe lângă originalitate, inegalitate: compoziţie deslânată, discursivă, cu lungi digresiuni platoniciene, cu erudiţie inutilă, cu lungimi intolerabile într’un stil totuşi scurt, propoziţional, abrupt, ca o lovitură de gong, funie răsucită şi cu noduri şi apoi, brusc, revărsat în pânze de largi perioade ritmate, totul, şi cascadă şi napă, insă într’o limbă mustoasă, plină ca un mugur. Alături de digresiunea filozofică şi de dialogul eliptic, strangulat şi torturat, manierat, luminişuri de viziuni plastice de mare vigoare: un mâncău un(Cititi continuarea in pagina H~a) CHESTIA ZILEI VISTIERNICUL INSPIRAT D. V. Slăvescu pentru a echilibra bugetul a pus un nou impozit asupra scriitorilor. (ZIARELE) -----Uite d-le că Slavescu ăsta fire mai multă fantezie decât noi... Biserica unită şi sentimentele româneşti ale Blajului de ION CLOPOŢEL însemnări despre marii cărturari greco-catolici şi despre mitropolitul Vasile Suciu Cele patru pagini ale ziarului în chenar negru Unirea din Blaj, organul mitropoliei române greco-catolice, aduc prin condeiul viguros şi de mare talent al scriitorului Alexandru Lupeanu nu numai informa- tiunile cele mai autentice asupra ultimelor clipe ale vieţii de martir trăite de mitropolitul Vasile Suciu, ci şi câteva înalte consideraţiuni asupra sentimentelor profund româneşti dovedite înainte şi după Unire de marele dispărut. Publicul vechiului regat nu este îndestul de lămurit asupra organizaţiei bisericeşti a românilor uniţi, şi de multe ori pleacă atacuri necugetate împotriva lor sub bănuiala că n’ar fi tocmai români din creştet până’n tălpi, că ar fi într’o anume măsură înstrăinaţi prin catolicismul lor îmbrăţişat în 1700. Unirea caracterizează sub acest raport pe mitropolitul Suciu ca pe „cel mai neînfricat exponent al românismului integral“ şi afirmă, că el a fost care a depus în Blaj cel dintâiu jurământ, încă în perioada tulbure a revoluţiei din 1918, statului român şi şi-a luat bucuros sarcina de preşedinte al Consiliului naţional... Frumoase, emoţionante mărturisiri. Dealtfel noi românii transilvăneni ne vindecaserăm de mult să ne mai facem proces pe chestiunea simţământului românesc, egal de pur şi de integru la ambele confesiuni. Pacea era demult restabilită. Noi gazetarii vorbiam toată vremea despre bisericile noastre de la Sibiu şi Blaj... . Fireşte, că între anii 1692 şi 1700 zarva a fost mare, împăratul din Viena făcea presiuni şi întindea mrejile tuturor ispitelor. Se prea poate, că tentaţiile materiale au fost mari şi hotărâtoare. La ce-am mai răscoli motivele care au determinat unirea cu cele patru puncte dogmatice (primatul papal, întrebuinţarea pâinei nedospite la cuminecătură, purgatorul şi filioque) ? Puhoiul umilinţelor era demoralizator. Unirea canonică putea aduce uşurarea de greutăţi, stăvilirea persecuţiilor, accesul la sfere superioare (vlădica Atanasie fusese primit la Viena de împăratul şi cardinalul Kollonits). Dedesubturile acestea fireşte, că aveau substrat materialist: „preoţii răsăriteni să nu mai plătească datoria de iobagi către domniii de pământ“... Insă în lumina cercetării obiective consecinţele actului unirii cu Roma a sinodului celor 55 protopopi cari reprezentau nu mai puţin de 1582 preoţi, au provocat şi rezultate atât de remarcabile, încât astăzi istoria este gata să recunoască făţiş, că pierderile morale au fost compensate prin întărirea sentimentului de romanitate deşteptat prin marii cărturari ai Blajului.! Samoil Micu, G. Şincai şi Petru (Citit! continuarea în pag. II-a) NAZBATII JUMA-JUMAL. Faţă de naţional-ţărănişti, şeful partidului liberal vrea războiu, iar şeful guvernului — acord. Să o dăm pe din două: neutralitate... . „ . KIx