Albina, ianuarie-iunie 1934 (Anul 37, nr. 1-25)

1934-01-05 / nr. 1

Idjiti­­um illliitim­­ = 2 .......................................................................................................................................................IIIIMHIIIIMIIIIIIIIIIIIIII..................................................................................................... ALBINA PASTORALA DE CRĂCIUN Miron, Din mila lui Dumnezeu Arhiepiscop al Bucureștilor, Mitropolit al Ungro-Vlahiei și Patriarh al României. Cetitorilor și celor ce vor asculta acesta scrisoare pa­storală, har și pace dela Cer de sus, iar dela noi doriri de bine și sănătate. <!Christos se naște, măriți-L! Christos din ceruri intâmpinați-L ! Christos pre pământ, Inălțați-vă ! ! Cântați Domnului tot pământul Și cu veselie lăudați-L popoare. Că s'a preamărit ». (Din Mineiul lunii Decembrie). Iubiții unei fii sufletești, Nașterea Domnului nostru Iisus Hristos este eve­nimentul cel mai de seamă, de care s'a putut bucura și se bucură astăzi omenirea. Mii de ani suspinaseră oamenii sub povara întune­­ricului și a rătăcirilor sufletești, pentru a putea relua legătura sufletească cu adevăratul Dumnezeu, în lu­mina cunoștinței, ce avea să răsară după cuvântul proorocilor. Generații după generații s’au perindat în această sacră nădejde, până ce oștirile îngerești ale cerului ,au vestit în ceruri deasupra peșterii dela Vifleem plinirea tainei divine : « Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pre pământ pace, între oameni bunăvoire ». (Luca II 14). Era ziua cea mare, când s­emnele cerești ale atot­puterniciei dumnezeești, cutremurau și pe Regii pă­mântului în fața coborîrei între oameni a împăratului Cerurilor și al lumii întregi. Zorii unei noui vieți s'au ivit pentru omenirea întreagă. Numărul anilor lumii vechi se încheiau ; o lume nouă își așeza temelia unei vieți creștine, nu­­mărându-și anii de la această Naștere a Domnului nostru Iisus Hristos. Transformarea vieții umane pe continentele pă­mântului și-a început drumul, pătrunsă de duh cțeștu­v.­cepând de la peștera Vifleemului acest și urmând­ calea dela răsărit la apus, ca și soarele lumina zilei. Drumul pe care-l face cultura umană cu tot pro­gresul ei, începând cu Asia, mergând prin Europa, și ajungând în America, este paralel cu drumul pe care-l face Creștinismul, așa cum afirmă însăși istoria ome­­nirei, cu toată obiectivitatea. Iată­ de ce Biserica noastră creștină strămoșească, îmbrăcată în haina de sărbătoare, cântă la Nașterea Domnului, după cuvintele marelui nostru părinte bisericesc, Sfântul Grigorie de Nazians : «Cântați Domnului tot pământul și cu veselie lăudați-L po­poare, că S'a preamărit ». Iubiți credincioși, întreaga creștinătate de pe fața pământului se bucură și-L preamărește pe Domnul nostru Iisus Christos, în prăznuirea aceleiași zile. Putem zice însă, că nici un popor din lume nu este mișcat și înălțat sufletește, la această zi mare, ca po­porul nostru românesc. Căci « Crăciunul », i-a rămas o comoară scumpă sufletului său. Sfintele noastre bi­serici peste tot sunt neîncăpătoare de mulțimea cre­dincioșilor, ce vin să se închine pruncului Iisus, la sfintele noastre altare. Satele și orașele țării noastre, sunt în frământarea acestei bucurii creștine, a marei sărbători. Dela copil până la bătrân, dela coliba săracului până la casa bogatului, bucuria creștină se revarsă în suflete. In deosebi, pentru copii și tot tineretul românesc, ziua Nașterii Domnului este cea mai așteptată zi din timpul anului. Tinerii doresc să reconstituiască cu sufletul lor curat și neprihănit marele eveniment biblic, atât în credința sufletului lor, cât și prin manifestațiuni exte­riorizate, în vieața lor religioasă. Steaua, vifleemul, moș­ajm­ul, și toate colindele noastre românești, constituesc nu numai o comoară scumpă a vieții noastre religioase, ci o realitate vie, ce se desfășoară an de an sub ochii noștri. Copilașii noștri creștini socotesc o datorie scumpă de a fi crainicii și purtătorii vestirii divine a înge­rilor, până în cea din urmă colibă a satului, pregătind cu voioșie venirea slujitorilor Bisericii, cu icoana Sf. Nașteri, așteptată de suflete cucernice cu candele aprinse. Săracul încă ar trebui să se bucure în această zi mare, căci ușa colibei sale trebue să fie deschisă de o mână milostivă, care să-i aducă ajutorare, de la casa bogatului. Orașele se scutură și ele pentru un moment de zgomotul lor prea obișnuit, lăsând să trăiască și în mijlocul lor tradițiile creștinești ale satelor. Gazetăria zilnică își amână lucrurile prea omenești, pentru a se îmbrăca și ea în cucernica haină de sărbătoare și a înscrie pe paginile ei, cât de multe din învăță­turile Celui ce s'a născut în peștera de la Vifleem. Această pace și bunăvoire dintre oameni sunt cele mai prețioase daruri, pe care Domnul nostru Iisus Hristos le-a dorit de la oameni, încă de când era prunc pe pământ . El le dorește și astăzi dela toți creștinii. Căci inima noastră creștină, sufletul nostru complet încreștinat și dacă însăși vieața noastră cu toate faptele ei, este cel mai prețios dar, pe care-l putem aduce Domnului Iisus. Acesta este răsunetul sfânt al cântărilor Bisericii noastre ortodoxe, pe care le auzim la Nașterea Dom­nului : « Hristos este puterea Dumnezeu și Domnul ; cinstita Biserică cu dumnezeiască cuviință cântă stri­gând : Din cuget curat întru Domnul prăznuind ». De aceia sărbătoarea Nașterii Domnului din acest an, ne cheamă la reînvierea Mântuitorului Hristos în sufletele noastre și deci în vieața noastră creștină de toate zilele, pentru a urma pilda marilor Sfinți ai orto­doxiei noastre. Acesta este însuși înțelesul curat și înalt al cuvintelor, pe care Biserica ortodoxă le rostește în cântările ei, aproape bimilenare : «Hristos se naște măriți-L! «Hristos din ceruri, intămpinați-L ! Iubiții mei fii duhovnicești, Să folosim această sărbătoare a Nașterii Domnului, întărindu-ne mai mult credința în puterea lui Dum­nezeu, adâncindu-ne în suflete dragostea cătră El, în iubirea noastră creștină față de aproapele și ofe­­lindu-ne voința creștină întru virtuțile cele creștinești. De aceea și acum, ca părintele vostru duhovnicesc, rugător pururea înaintea lui Dumnezeu pentru voi și buna propășire a întregului­ neam românesc, rog pe Dumnezeu să reverse și din prilejul acestui praznic asupra sufletelor voastre, harul Său mântuitor și să vă binecuvânteze vieața căminului vostru, cu toți cei scumpi ai familiilor voastre, dându-vă sănătate, liniște și bună sporire întru toate cele ale vieții voa­stre creștine, acum și totdeauna. Amin. Patriarh : MIRON I. P. S. 4. Miron Cristea ^ . .­ 1 . • In an nou = duh nou ÎNCEPUT DE AN Greu ca ori­ce început, în­­tr’o lume, în care se începe totdeauna cam greu, orice lu­cru bun. Pen­­tru că începu­tul unui an nou, este, în dorință și nă­dejde, începu­tul unui an bun și mai bun. Ci bi­nele, din pricina osândei, care apasă, din strămoșească vină, firea noastră omenească este anevoie de împlinit. Atât de anevoie, că oamenii :­e leapădă ușor, de bine ca să se scuture de povara, pe care el o așează cu­getului nostru, slab și atât de greșelnic. Dar, s’ar putea închipui, că binele, este sortit, totdeauna, să-și zăbovească ispră­vile lui, din pricina neocolitei noastre vre­melnicii. Noi avem, însă, un temeiu, îm­potrivă. Dacă Părintele nostru cel ceresc, și-a luat, sie­ și aproape 4000 de ani, ca să pregătească drum, în duh și 'n veac. Fiului său și Mântuitorului nostru, cum ne putem pripi, noi, smeriții și nevrednicii, să vedem, cu ochii noștri, odrăslind pustia, lumii, din mila noastră! Ci totuși, a sosit ceasul și, acum este " ca noi din somn să ne sculăm, că mai aproape este nouă mântuirea decât, când am crezut" (Romani 13, 11). NOAPTEA A TRECUT aici a trecut, ca să nu ne mai speriem de ivirea ei din nou. De bună seamă, destia ^ nopții a fost spartă de lumina harului. Dar cine se leapădă de har, se înneacă, iarăși, în = pentru o lume nouă noapte. Și cine știe cât, și până când. Cu adevărat ,« ziua s’a apropiat ». Zorile ei au răsbit, dincolo de zidurile de umbră, ale spaimei și urii — din noi și din jurul nostru. Dar nu este de ajuns. Ca să dăm izbânzii ei, toată strălucirea și toată puterea suntem datori, să ne îmbrăcăm « in arma luminii ». ARMA LUMINII Somnul sufletului este somn greu. Atât de greu, că, nici chemarea cu glas de tunet, a lui Dumnezeu, n’o aude. Câți păcătoși nu s’ar fi îndreptat, dacă n’ar fi dormit atât de adânc, învăluiți de desmierdările pă­catului. Dar pe cât de greu este somnul păcatului, pe tot atât de ușoară este trezirea din el. Pentru că unde a sporit păcatul, prisosește de apururi darul. Acest, prisos de dar, însă, nu este de folos, sufletului nostru, decât, dacă, ne ispitim, cu deamănuntul, trecutul vieții noastre — gândurile, cuvintele și faptele noastre, îndatoririle noastre duhovnicești — și lip­sirile noastre dela împlinirea lor — în vre­mea, pe care bunătatea lui Dumnezeu, ne-a dăruit-o pentru trezire din somn și pentru înălțare din lunecare în păcat. LUCRURILE INTUNERICULUI Precum îi priește sfoiagului întunerecul beciului, și putreziciunii, mormântul așa îi sporește păcatului vlaga când el se ascunde de lumina dreptei judecăți a lui Dumnezeu. Poți tăinui un păcat pentru privirea și înțelegerea oamenilor, dar nu pentru Dum­nezeu . Dar cugetului tău i-l poți ține îmbrobodit, până 'n sfârșit? Fapta săvârșită în întunerec este fapta de rușine. Și fapta de rușine nu dă pace cu­getului. E o lege a cugetului aceasta. Rănias­a, n­eștiută de Dumnezeu și de oameni uciderea de om a lui Cain? Fără­delegea Sodomei și Gomorei? și câte altele? Noaptea în care noi, oameni cercăm să ne ascundem fără­delegile —, e zi limpede, pentru Dumnezeu — și dacă nu, îndată, cel puțin, mai târziu, și pentru cugetul nostru. ÎMBRĂCAȚI INTRU DOMNUL ISUS HRISTOS Lesnicios și nefolositor lucru este să faci din poftele nesățiosului trup lucrul cel mai­­ de preț al vieții. Greutatea începe însă din clipa în care, îți dai seama, că nu prin sațul tru­pului poți fi, ceea ce ai fost menit să ajungi, ci, prin sporul dumnezeesc, pe care i-l dă­­ruești sufletului tău, flămând de lucrul cel nepieritor. Ci sporul acesta vine de sus, ca mila lu­minii și-a ploii. Din nesfârșitele visterii ale Sfântului Duh. UN AN NOU, DUH NOU, PENTRU O LUME NOUĂ . De aceea, se cade, ca să ne înoim mai întâi duhul nostru, din Duhul cel ceresc și sfânt, ca să putem primeni, lumea, în care păcatul, a svârlit, atâtea semințe de putre­ziciune. Stau bogate și la îndemâna oricui ham­barele duhovnicești ale Bisericii noastre strămoșești. Nu este foame a sufletului pe care ele să n'o poată sătura și nu este râvnă de îmbunătățire, pe care ele să n’o poată face să urce la cer. Cu un duh nou, se poate începe un an nou și se poate zidi, o­ lume nouă. Câteva gânduri smerite, care s’ar cuveni să tulbure, măcar, pentru o clipă, sufletul nostru. Că nu în zadar au fost vedeniile prooro­cilor. Și, nu, în zadar, a fost coborîrea, pe pământ. Și în trup­a Fiului lui Dumnezeu. N'a sângerat Mântuitorul, pe cruce pentru că noi să trăim cum am trăit și înainte de răstignirea lui. Și n’au plâns sfinții, cari i-au împinit în trupul și sufletul lor, lipsu­rile suferințelor lui. FIU DE IMPARAT îmi vine în gând o poveste tristă și fru­moasă, în acelaș timp. Ascultați-o, cu luare aminte. Trăia, undeva, un biet om, dărăpănat de toate păcatele, care bântuie, lumea. De băut, bea. De furat, fura. De mințit, mințea. De desfrânat, desfrâna. De hulit pe Dum­nezeu hulea. Fără frică și fără rușine. Nici chipul cel văzut al omului, nu­mai avea. Intr’o zi, fu găsit, prăbușit, în dobitoceasca nesimțire, într’un șanț, pe marginea dru­mului. Slab, murdar, fără graiu. Cel ce se apropie de el, cu milă, era un om de viță împărătească. Il ridică, îl așează alături de el și-l duse în cămările lui lumi­nate. Porunci slugilor lui să-l îmbrace în straie de porfiră ca pe un fiu de împărat. Și-1 lăsa apoi să-și doarmă, înainte, somnul de plumb al nesimțirii, în care-1 cufundase beția. După câteva ceasuri nenorocitul se desme­­tici. In jurul lui stau în sobor, curtenii. Se plecară până la pământ în semn de cinste. Să trăești, luminăția ta. Domnul să-ți dă­ruiască domnie, cu spor și isbândă. Bietul om, se privi uluit. Și se văzu îm­brăcat în haine domnești, își roti, ochii în jur, și se văzu, în palat domnesc. Și cei cari îi făceau alaiu, erau, cu adevărat oameni domnești. Ridică fruntea, zâmbi­a bunătate, și le răspunse : Să trăiți și voi, boieri dumnea­­vostră. Și omul căzut în șanț fu­, din acel ceas, ceea ce îl făcuse împăratul, fiu de îm­părat. La începutul unui an nou, am socotit că nu va fi, fără folos, să vă amintesc fraților, ce ați fost, сi-ați ajuns, și ce puteți fi, iarăși, prin dragostea lui Hristos. De ne-am recunoaște măcar, azi, fii de împărat, totul s’ar îndrepta. Că Dumnezeu, ne-a îmbrăcat, în veștmântul luminii, prin harul îndurării sale de oameni, ca să nu mai fim robi păcatului — ci fii și ca fii ai luminii să umblăm. Preotul GRIGORE CRISTESCU

Next