Albina, 1950 (Anul 53, nr. 105-149)
1950-01-08 / nr. 105
Dumnecă 8 Ianuarie 1950 VIAȚA COPACILOR IN TIMPUL IERNII Se abătuse toamna peste câmpuri. Zi de zi, meșterii ei coborau ruginind miriștele, pădurile, livezile. Și așa într’o zi, cam către gătatul verii, s’a desprins o frunză, apoi alta și iar altele. Acum in pădure îs covor, dacă treci peste ele foșnesc. Tot la fel in livadă. Întâi s’au copt prunele, apoi s’au scuturat frunzele, de au ajuns merii și perii golași.Așa se pregătesc copacii de iarnă. La fel ca animalele, aidoma omului, copacii își trăesc viața după aceleași legi, și unele și altele se nasc, cresc și mor. Când dispar, rămân urmașii lor, așa încât viața își urmează mai departe rânduiala, nu se oprește niciodată cursul vieții colectivității ca acela al individului. ... Atunci înseamnă că pomul din livadă, copacul din pădure, mor iarna ? Nu ! Și de lucrul acesta poate să-și dea seama orice om. Fiindcă cine nu știe că ursul, ori liliacul de pildă, își petrece iarna dormind. Copacul nostru la fel! înseamnă că a murit? Firește că nu! Dar ce înseamnă viața pentru copac? Cine n’a tăiat vreodată o ramură de viță de vie ? Cine n’a văzut atunci cum pică din ea stropi de apă, se zice atunci că vița „plânge” și că mlădița ceva e „vie Așadar ce e viața copacului? Fiindcă și copacul, ca și vița de vie, se umezește la tăietură. Tocmai apa ce ia, seva cum i se mai zice în științele naturale. Și ce e seva? Apă încărcată cu fel de fel de săruri minerale. Dacă ai pune o picătură de seră pe un ciob de geam, după evaporarea apei rămân pe geam niște pete mici, albe, care nu sunt altceva decât săruri minerale, puse pe vârful limbei, sau diferite gusturi, după cum e pământul locului, sălciu ori păros, pe care rădăcinile o trag din pământ și o duc frunzelor. Frunzele, cu ajutorul soarelui, evaporă apa și opresc sărurile pe care le dau înapoi copacului, ajutăndu-i în creștere și’n viață. Dar pe unde se face toată treaba asta cu umblatul sevei ? Sub scoarța copacului — și cine nu știe că scrijelind scoarța, copacul se usucă tocmai fiindcă se împiedică cursul sevei — se găsesc, roată, zeci și mii de vase prin care seva curge. Ba dacă tai de-a curmezișul o creangă ori o tulpină, îți poți da mai bine seama, vezi fel de fel de cercuri, la început mici, apoi din ce în ce mai mari, cercuri care nu sunt altceva decât aceste vase, și nu e poveste rea aceea care spune că pe fiece an copacul se-ngroașe tocmai cu un asemenea cerc de vase, și deci, că poți număra vârsta copacului după numărul cerculețelor astea, pornind dela coajă și mergând către mijloc. Așadar viața copacului constă tocmai în mersul sevei de la rădăcini la frunze, în soarberea sărurilor. Ce se’ntâmplă iarna ? Frunzele nu mai pot îndeplini funcția evaporării apei din cauza frigului. Pe de altă parte, urmele de apă rămase în ele le face să înghețe și să cadă. Prin vasele din trunchi nu mai circulă seva. Copacul doarme , seva, câtă mai este, se retrage în rădăcini, unde formează un fel de provizii pentru pornitul din primăvară, iar la subsuoara fiecărei frunze se formează uin mugur, din care iarăși va ieși în primăvară o frunză. Și viața merge astfel înainte. Știut e că tocmai din pricina somnului acesta de peste iarnă se pot muta primăvara și toamna copacii din loc în loc, mugurul nu e altceva decât o frunzuliță mică, nu se poate vedea bine decât mărită cu lupa, ce își petrece iarna la căldură, fiind învelită în straturi de aer prinse de forțele mugurelui. De ce mugurul trebue să fie mai mic decât frunza întâi pentru că numai așa poate fi ferit de îngheț în învelișurile sale și apoi fiindcă proviziile de seră din rădăcină n’ar ajunge frunzelor mari și multe ca să le hrănească. Mugurii fiind mai mici, mănâncă mai puțin. Peste iarnă dar, copacii nu mor ci își duc o viață vecină cu somnul, seva se retrage în rădăcini, iar frunzele se desprind și cad lăsând în locul lor muguri mai bine pregătiți pentru înfruntatul iernii și pornirii vieții primăvara. Se zice uneori : ger de crapă lemnele. Ce să însemne asta ? Ori și cum ar dormi, rămășița de sevă tot mai rămâne în trunchi și ramuri. Știut este că la ger apa înghiață și se umflă- Așadar, înghețând și seva în trunchi, atât de mare trebue să fie gerul, plesnesc vinișoarele prin care șade petrecându-și somnul. Copacul se înțelege că moare atunci-Sunt însă copaci care trec iarna fără să lepede frunzele. Brazii de pildă. Ori dacă i ai freca iarna, în mână, acele frunzelor, ai vedea că îți lasă pe degete un fel de grăsime. E ceara cu care se’nvelesc încă din toamnă, pentru a împiedica evaporarea apei! Strânse în haina lor de ceară, își pot petrece iarna pe ramuri, fiindcă înghețul nu le lovește. Dar și bradul doarme. Somnul acesta al copacilor a fost cercetat îndeaproape de învățații sovietici Lâsenko și Miciurin. Ei au așezat pomi fructiferi într-o seră, unde deși era cald, iarna, e drept că mult mai târziu decât copacii din afara serei, își lepădau totuși frunzele. Ce înseamnă asta ? Că un copac are nevoe de somn ca orișice viețuitoare. Dar acolo în țările unde nu e iarnă ? Acolo schimbul de frunze se face treptat, pe nesimțite, fără să se vadă. Și acolo copacii dorm, îndeobște în anotimpul ploilor, ceea ce înseamnă iarna la noi, când mai mult de jumătate din copac este desfrunzit. Elastten Jianu „Dimineața pe schele”, de Gavril Mihai, Editura pentru Literatură și Artă a Uniunii Scriitorilor din R. P. R. Tânărul poet muncitor Gavril Mihai, în acest volum de versuri cântă, în aspectele ei năvalnice, lupta clasei muncitoare din Republica noastră Populară tare a pornit cu toată dârzenie în muncă pe drumul socialismului. ! Tovarăși ! Partidul e lupta ! Partidul e clocotul muncii, Poporul ne cere tractoare, Conducte sub glii Republicii noastre, Din fontă-i durăm temelii. E imnul luptei ce a început în acest „Poem de întrecere“. E imnul tuturor acelora care din toate clipele închinate luptei pentru ridicarea Patriei noastre și-au creiat o lozincă biruitoare. Minerii, țăranii muncitori, lucrătorii din uzine, fabrici, cei de pe schele, de pe șantiere pun umăr la umăr să bată normele, să depășească planurile de Stat, cari pe zi ce trece, cu dragostea bină, înaltă Partidului în ttot mai sus steagul neînvins al păcii, al muncii, al socialismului biruitor. Lupta de clasă, care fără încetare se ascute și duce drumul înainte, e pusă în vorbele uunui muncitor strungar : Călăii să afle. Aminte să ia Și corbii ce‘n vânt croncănesc La strung, Republica, Patria mea Și pacea în lume păzesc Viața nouă care se naște la fiecare pas, nu mai cunoaște zăgaz- Satele și oamenii s’au schimbat și‘n ele bate acum o viață nouă. In poezia „Spre bibliotecă și stelele bat“, autorul arată cum stau acum lucrurile în satul lui La căminbătrânii și tinerii citesc și învață, tractoriștii, seara după lucru, povestesc copiilor adunați cuminți în jur, despre electricitate, agronomul de la ocol vorbește despre tarlale, pământ și de tractoare „ce au o sută de plărani putere”. Aici, în mijlocul acestor oameni simți viata adevărată. Alianța clasei muncitoare cu țărănimea muncitoare se întărește tot mai mult. In poezia „Sus că nu e modrul !“ (Că nu e chip), tocmai acest lucru e arătat, când sub vremurile de urgie, clasa muncitoare și țărănimea muncitoare își țineau puterile și mâînele împotriva exploatatorilor. Un muncitor otelar „cu amuranii ortaci“ e urmărit de țăndarii regimului de prize. Noi nu l-am gonit Și’n sat l-am primit. Venit pe’nserat Cald sălaș i-am dat, că nu-i frate bun Fapta i-o cunun Și vorba-i v’o spun : Cu Partidul hai! Sus că nu e modru. Și vremurile, așa cum simțeau cu toții în inimile lor, s’au schimbat. Tovarășul otelar a avut dreptate. Ochii mari ai copiilor nu mai erau mari de foame, ci de lumina care le era adusă de dragostea Partidului. Oamenii începeau să priceapă și să vadă de unde vine adevărul și fericirea, să-și dea seama că numai prin unire pot să răzbească și să învingă. Buzele au început să se descleșteze, dar nu ca înainte, pentru sudalmă și umilire, ci pentru vorbe de mulțumire către cei care-și dau toată truda să-i ridice din întuneric, să-i îndrumeze spre o viață mai bună și luminoasă. Lupta clasei muncitoare în frunte cu Partidul, dusă pentru lămurirea țărănimii muncitoare, dă rod, și viață nouă clocotește biruitoare la sate, spre binele și îndestularea tuturor, căci țărănimea muncitoare a început să se adune în Gospodării Agricole Colective. In sat țăranii, copilandrii lor Din bordee scot azi sărăcia Cu plugul tras de meșterul tractor. Ce mândră crește’n sat gospodăria ! Calea colhwurilor, calea spre socialism In această carte, profesorul F. Coșelev arată calea pe care au mers țărănii sovietici după Marea Revoluție din Octombrie. Țărănimea sovietică a ales calea asocierii, a muncii în comun in gospodării colective și a devenit țărănimea cea mai luminată, cu un trai asigurat. Marea Revoluție Socialistă din Octombrie e distrus odată pentru totdeauna puterea moșierilor și a capitaliștilor din Țara Sovietelor. Proprietatea particulară asupra pămăntului a fost desființată. Pământul a devenit proprietatea întregului popor. Țăranul a răsuflat ușurat. El a căpătat dreptul de a lucra pământul, fără să se înglodeze în datorii, pe care să nu le poată plăti. Revoluția a pus la dispoziția țăranilor săraci și inventarul luat de la moșieri, i.a scutit de impozit, complect sau în parte, le-a dat împrumuturi ca să-și cumpere semințe, vite, inventar. Dar felul de trai al țăranului s’a schimbat de tot când din inițiativa și sub conducerea Partidului Comunist bolșevic al lui Lenin și Stalin, s’a ales calea asocierii gospodăriilor țărănești, calea colectivizării. Intre anii 1929 — 1930, țărănimea a luat, în masă, calea colhozurilor. Chiaburimea a fost lichidată cu clasa. Statul socialist a dat țărănimii colhoznice, in folosință veșnică, fără plată, 488 milioane hectare de pământ. In colhozuri revine in medie câte 20 hectare de pământ de fiecare gospodărie. Mulțumită colhozurilor a dispărut sărăcia de la sate. Viața țăranului colhoznic a devenit mai înstărirită, mai civilizată. Tovărășia pentru cultivarea in comun a pământului este cea mai simplă întovărășire a țăranilor muncitori. Aici munca in comun se face numai în timpul muncilor agricole. Vitele și inventarul, rămân proprietatea țăranului. La împărțirea veniturilor se ține seama nu numai de munca fiecăruia, ci și de valoarea uneltelor, puse la dispoziția tovărășiei în timpul muncilor agricole. Din cartea profesorului Coșelev veți mai putea afla ce mare ajutor a dat Statul Sovietic colhozurilor prin stațiunile de mașini și tractoare și alte multe forme de ajutorare. Veți mai afla cum sunt împușcate nevoile personale ale colhoznicilor cu nevoile colhozului, cum se face planificarea producției in colhoz, cum se organizează și se plătește munca în artei, ce este democrația colhoznică, cum au ajutat colhozurile Statul în timpul războiului de apărare a Patriei, precum și munca colhozurilor în timpul primului plan cincinal de de după război, adică între anii 1945—1950.