Albina, 1950 (Anul 53, nr. 105-149)

1950-01-08 / nr. 105

Dum­necă 8 Ianuarie 1950 VIAȚA COPACILOR IN TIMPUL IERNII Se abătuse toamna peste câmpuri. Zi de zi, meșterii ei coborau ruginind miriștele, pădurile, livezile. Și așa într’o zi, cam către gătatul verii, s’a desprins o frunză, apoi alta și iar altele. Acum in pădure îs covor, dacă treci peste ele foșnesc. Tot la fel in li­­vadă. Întâi s’au copt prunele, apoi s’au scu­turat frunzele, de au ajuns merii și perii golași.­­Așa se pregătesc copacii de iarnă. La fel ca animalele, aidoma omului, co­pacii își trăesc viața după aceleași legi, și unele și altele se nasc, cresc și mor. Când dispar, rămân urmașii lor, așa încât viața își urmează mai departe rânduiala, nu se oprește niciodată cursul vieții colectivității ca acela al individului. ... Atunci înseamnă că pomul din livadă, copacul din pădure, mor iarna ? Nu ! Și de lucrul acesta poate să-și dea seama orice om. Fiindcă cine nu știe că ursul, ori liliacul de pildă, își petrece iarna dormind. Copacul nostru la fel! înseamnă că a mu­rit? Firește că nu! Dar ce înseamnă viața pentru copac? Cine n’a tăiat vreodată o ramură de viță de vie ? Cine n’a văzut atunci cum pică din ea stropi de apă, se zice atunci că vița „plânge” și că mlădița ceva e „vie Așa­dar ce e viața copacului? Fiindcă și co­pacul, ca și vița de vie, se umezește la tăie­tură. Tocmai apa ce ia, seva cum i se mai zice în științele naturale. Și ce e seva? Apă în­cărcată cu fel de fel de săruri minerale. Dacă ai pune o picătură de seră pe un ciob de geam, după evaporarea apei rămân pe geam niște pete mici, albe, care nu sunt altceva decât săruri minerale, puse pe vâr­ful limb­ei, sau diferite gusturi, după cum e pământul locului, sălciu ori păros, pe care rădăcinile o trag din pământ și o duc frun­zelor. Frunzele, cu ajutorul soarelui, evaporă apa și opresc sărurile pe care le dau înapoi copacului, ajutăndu-i în creștere și’n viață. Dar pe unde se face toată treaba asta cu umblatul sevei ? Sub scoarța copacului — și cine nu știe că scrijelind scoarța, copacul se usucă tocmai fiindcă se împiedică cursul se­vei — se găsesc, roată, zeci și mii de vase prin care seva curge. Ba dacă tai de-a curmezișul o creangă ori o tulpină, îți poți da mai bine seama, vezi fel de fel de cercuri, la început mici, apoi din ce în ce mai mari, cercuri care nu sunt altceva decât aceste vase, și nu e poveste rea aceea care spune că pe fiece an copacul se-ngroașe tocmai cu un asemenea cerc de vase, și deci, că poți număra vârsta copacului după numărul cer­­culețelor astea, pornind dela coajă și mer­gând către mijloc. Așa­dar viața copacului constă tocmai în mersul sevei de la rădăcini la frunze, în soarberea sărurilor. Ce se’ntâmplă iarna ? Frunzele nu mai pot îndeplini funcția eva­porării apei din cauza frigului. Pe de altă parte, urmele de apă rămase în ele le face să înghețe și să cadă. Prin vasele din trunchi nu mai circulă seva. Copacul doar­me , seva, câtă mai este, se retrage în­­ ră­dăcini, unde formează un fel de provizii pentru pornitul din primăvară, iar la sub­suoara fiecărei frunze se formează uin mugur, din care iarăși va ieși în primăvară o frunză. Și viața merge astfel înainte. Știut e că tocmai din pricina somnului acesta de peste iarnă se pot muta primăvara și toamna co­pacii din loc în loc, mugurul nu e altceva decât o frunzuliță mică, nu se poate vedea bine decât mărită cu lupa, ce își petrece iarna la căldură, fiind învelită în straturi de aer prinse de forțele mugurelui. De ce mu­gurul trebue să fie mai mic decât frunza­ întâi pentru că numai așa poate fi ferit de îngheț în învelișurile sale și apoi fiindcă proviziile de seră din rădăcină n’ar ajunge frunzelor mari și multe ca să le hrănească. Mugurii fiind mai mici, mănâncă mai puțin. Peste iarnă dar, copacii nu mor ci își duc o viață vecină cu somnul, seva se retrage în rădăcini, iar frunzele se desprind și cad lăsând în locul lor muguri mai bine pregă­tiți pentru înfruntatul iernii și pornirii vieții primăvara. Se zice uneori : ger de crapă lemnele. Ce să însemne asta ? Ori și cum ar dormi, ră­mășița de sevă tot mai rămâne în trunchi și ramuri. Știut este că la ger apa înghiață și se umflă- Așa­dar, înghețând și seva în trunchi, atât de mare trebue să fie gerul­­, plesnesc vinișoarele prin care șade petre­­cându-și somnul. Copacul se înțelege că moare atunci-Sunt însă copaci care trec iarna fără să lepede frunzele. Brazii de pildă. Ori dacă i ai freca iarna, în mână, acele frunzelor, ai­­ vedea că îți lasă pe degete un fel de gră­sime. E ceara cu care se’nvelesc încă din toamnă, pentru a împiedica evaporarea apei! Strânse în haina lor de ceară, își pot petrece iarna pe ramuri, fiindcă înghețul nu le lo­vește. Dar și bradul doarme. Somnul acesta al copacilor a fost cercetat îndeaproape de învățații sovietici Lâsenko și Mi­ciur­in. Ei au așezat pomi fructiferi în­tr-o seră, unde deși era cald, iarna, e drept că mult mai târziu decât copacii din afara serei, își lepădau totuși frunzele. Ce în­seamnă asta ? Că un copac are nevoe de somn ca orișice viețuitoare. Dar acolo în țările unde nu e iarnă ? Acolo schimbul de frunze se face treptat, pe nesimțite, fără să se vadă. Și acolo co­pacii dorm, îndeobște în anotimpul ploilor, ceea ce înseamnă iarna la noi, când mai mult de jumătate din copac este desfrunzit. Elastten J­ianu „Dimineața pe schele”, de Gavril Mihai, Editura pentru Lite­ratură și Artă a Uniu­nii Scriitorilor din R. P. R. Tânărul poet muncitor­­ Gavril Mihai, în acest vo­­­­lum de versuri cântă, în aspectele ei năvalnice, lupta clasei muncitoare din Re­publica noastră Populară tare a pornit cu toată dâr­zenie în muncă pe drumul socialismului. ! Tovarăși ! Partidul e lupta ! Partidul e clocotul muncii, Poporul ne cere tractoare, Conducte sub glii Republicii noastre, Din fontă-i durăm temelii. E imnul luptei ce a înce­put în acest „Poem de în­trecere“. E imnul tuturor acelora care din toate cli­pele închinate luptei pen­tru ridicarea Patriei noa­stre și-au creiat o lozincă biruitoare. Minerii, țăranii muncitori, lucrătorii din u­­zine, fabrici, cei de pe sche­le, de pe șantiere pun umăr la umăr să bată normele, să depășească planurile de Stat, cari pe zi ce trece, cu dragostea b­ină, înaltă Partidului în t­­tot mai sus steagul neînvins al păcii, al muncii, al socialismului biruitor. Lupta de clasă, care fără încetare se ascute și duce drumul înainte, e pusă în vorbele uunui muncitor strungar : Călăii să afle. Aminte să ia Și corbii ce‘n vânt croncănesc La strung, Republica, Patria mea Și pacea în lume păzesc­ Viața nouă care se naște la fiecare pas, nu mai cu­noaște zăgaz- Satele și oa­menii s’au schimbat și‘n ele bate acum o viață nouă. In poezia „Spre biblio­tecă și stelele bat“, autorul arată cum stau acum lucru­rile în satul lui­ La cămin­­bătrânii și tinerii citesc și învață, tractoriștii, seara după lucru, povestesc co­piilor adunați cuminți în jur, despre electricitate, agronomul de la ocol vor­bește despre tarlale, pă­mânt și de tractoare „ce au o sută de plărani putere”. Aici, în mijlocul acestor oa­meni simți viata adevărată. Alianța clasei muncitoare cu țărănimea muncitoare se întărește tot mai mult. In poezia „Sus că nu e m­o­­drul !“ (Că nu e chip), tocmai acest lucru e arătat, când sub vremurile de ur­gie, clasa muncitoare și ță­rănimea muncitoare își ți­neau puterile și mâînele împotriva exploatatorilor. Un muncitor otelar „cu am­uranii ortaci“ e urmărit de țăndarii regimului de prize. Noi nu l-am gonit Și’n sat l-am primit. Venit pe’nserat Cald sălaș i-am dat, că nu-i frate bun Fapta i-o cunun Și vorba-i v’o spun : Cu Partidul hai! Sus că nu e modru. Și vremurile, așa cum simțeau cu toții în inimile lor, s’au schimbat. Tovarășul otelar a avut dreptate. O­­chii mari ai copiilor nu mai erau mari de foame, ci de lumina care le era adusă de dragostea Partidului. Oa­menii începeau să priceapă și să vadă de unde vine a­­devărul și fericirea, să-și dea seama că numai prin unire pot să răzbească și să învingă. Buzele au început să se descleșteze, dar nu ca înain­te, pentru sudalmă și umi­lire, ci pentru vorbe de mul­țumire către cei care-și dau toată truda să-i ridice din întuneric, să-i îndrumeze spre o viață mai bună și lu­minoasă. Lupta clasei muncitoare în frunte cu Partidul, dusă pentru lămurirea țărănimii muncitoare, dă rod, și viață nouă clocotește biruitoare la sate, spre binele și îndestu­larea tuturor, căci țărănimea muncitoare a început să se adune în Gospodării Agri­cole Colective. In sat țăranii, copilandrii lor Din bordee scot azi sărăcia Cu plugul tras de meșterul tractor. Ce mândră crește’n sat gospodăria ! Calea colhwurilor, calea spre socialism In această carte, pro­­fesorul F. Coșelev arată calea pe care au mers ță­­rănii sovietici după Marea Revoluție din Octombrie. Țărănimea sovietică a ales calea asocierii, a m­uncii în comun in gospodării colective și a devenit țără­­nimea cea mai luminată, cu un trai asigurat. Marea Revoluție Sociali­­stă din Octombrie e­ dis­­trus odată pentru totdeau­­na puterea moșierilor și a capitaliștilor din Țara Sovietelor. Proprietatea particulară asupra pă­­măntului a fost desfiin­­țată. Pământul a devenit proprietatea întregului po­­por. Țăranul a răsuflat u­­șurat. El a căpătat drep­­tul de a lucra pământul, fără să se înglodeze în da­­torii, pe care să nu le poa­­tă plăti. Revoluția a pus la dis­­poziția țăranilor săraci și inventarul luat de la mo­­șieri, i.a scutit de impozit, complect sau în parte, le-a dat împrumuturi ca să-și cumpere semințe, vite, in­­ventar. Dar felul de trai al ță­­ranului s’a schimbat de tot când din inițiativa și sub conducerea Partidului Comunist bolșevic al lui Lenin și Stalin, s’a ales ca­­lea asocierii gospodăriilor țărănești, calea colectivi­­zării. Intre anii 1929 — 1930, țărănimea a luat, în masă, calea colhozurilor. Chiabu­­rimea a fost lichidată cu clasa. Statul socialist a dat țărănimii colhoznice, in folosință veșnică, fără pla­­tă, 488 milioane hectare de pământ. In colhozuri revine in medie câte 20 hectare de pământ de fie­­care gospodărie. Mulțumită colhozurilor a dispărut sărăcia de la sa­­te. Viața țăranului colhoz­nic a devenit mai înstări­­rită, mai civilizată. Tovărășia pentru culti­­var­ea in comun a pămân­­tului este cea mai simplă întovărășire a țăranilor muncitori. Aici munca in comun se face numai în timpul muncilor agricole. Vitele și inventarul, ră­­mân proprietatea țăranu­­lui. La împărțirea venitu­­rilor se ține seama nu nu­­mai de munca f­iecăruia, ci și de valoarea uneltelor, puse la dispoziția tovără­­șiei în timpul muncilor a­­gricole. Din cartea profesorului Coșelev veți mai putea a­­fla ce mare ajutor a dat Statul Sovietic colhozurilor prin stațiunile de mașini și tractoare și alte multe forme de ajutorare. Veți mai afla cum sunt împuș­cate nevoile personale ale colhoznicilor cu nevoile colhozului, cum se face planificarea producției in colhoz, cum se organizea­­ză și se plătește munca în artei, ce este democrația colhoznică, cum au ajutat colhozurile Statul în tim­pul războiului de apărare a Patriei, precum și mun­ca­­ colhozurilor în timpul primului plan cincinal de de după război, adică în­tre anii 1945—1950.

Next