Almanah Cinema, 1978
Teodor Mazilu pune o întrebare capitală: «de ce mergem la cinema ?» M-am întrebat adeseori. De ce, indiferent de vîrstă, studii, sex, statură, convingeri estetice, iubim cu atita patimă filmul? De ce suntem atît de glorioși, de plini de speranțe, de copilărie cînd pășim într-o sală de cinema? La această întrebare fundamentală pentru viața noastră de fiecare zi,voi încerca să vă răspund ln măsura posibilităților. Sunt convins că mi-am luat o sarcină dificilă dar nu-i nimic, asta îmi face o mare plăcere. * Nu sunt dintre cei care, după o expresie foarte răspîndită, mănîncă filme pe pîine. La tinerețe mergeam la orice film, acum, spre rușinea mea, am ajuns să am criterii estetice, la unele filme mă duc, la altele nu... A merge la un film nu e tot una cu a merge la teatru. A merge la teatru presupune cravată și solemnitate, pe cînd la un film poți să te duci oricum, chiar în picioarele goale. Filmul presupune intimitate, discreție, a merge la un film echivalează cu o escapadă copilăroasă, o ștrengărie, ca și cum te-ai duce să furi cireșe. Există păcate care se dovedesc egale virtuții. Mi-am dat seama că o femeie mă iubește cu adevărat cînd m-a întrebat suav, așa, parcă în treacăt: — Nu vrei să mergem la un film? —La care film? —am răspuns cu nătîng, depășit de evenimente, amețit de binefacerile și primejdiile certitudinii. — N-are importanță... Și un film prost ne-ar face bine! Importantă deci era nevoia de a trăi împreună o iluzie, nevoia de a trăi împreună această iluzie atit de scurtă, atît de nemiloasă încît ne puteam lipsi de ajutorul capodoperei... Filmul, după cum reiese din declarația foarte explicită a iubitei de acum un deceniu —are și valoarea unui medicament. «Și un film prost ne-ar face bine!» Cînd femeile sînt îndrăgostite, mărturisesc odată cu iubirea lor și adevăruri fundamentale, implacabile, științifice. E foarte mult adevăr în această frază în aparență frivolă, grăbită, parfumată, ondulată, prea feminină: «Și un film prost ne-ar face bine!». Da. Așa este. A merge la un film, fie el și prost, înseamnă a ieși în lumea cea mare, înseamnă că poți să depășești granițele propriilor tale dileme. Numai aspirinei îi mai acord această deșănțată încredere. * Filmul, spre deosebire de celelalte arte, și-acreat foarte repede și cu resurse proprii o vastă mitologie afectivă. Filmul e o poveste arătată care, la rîndul lui, a născut alte povești. Filmul implică obligatoriu solidaritate, e ridicol să mergi la un film de unul singur, tot așa cum e trist, nedrept și neindicat medical să bei de unul singur. Nici pe Fellini nu l-aș putea vedea singur, am nevoie de un ajutor, am nevoie de un suflet, am nevoie să pălăvrăgesc după ce văd filmul. Un film pe care nu l-aș putea comenta imediat la ieșirea din sală mi s-ar părea foarte trist și chiar mediocru. Ca în orice iubire există teama de a pierde paradisul mult visat. M-am temut și eu de confruntarea dintre film și televiziune, credeam că filmul va fi învins și voi fi nevoit să-i pansez rănile. Nu, m-am temut degeaba. Televiziunea n-a reușit să distrugă imaginea «ființei ideale», a calomniat-o dar nu m-a convins de dreptatea ei. Televiziunea seamănă cu o femeie comodă, rezonabilă, virtuoasă, bună, gospodină, autoare de plăcinte remarcabile, dar lipsită de farmec. Televiziunea vine la tine acasă fără să te întrebe dacă dorești așa ceva, îți dezvăluie mistere și lumini de paradis cînd tu ești încă mahmur și încă în papuci. Televiziunea declanșează,într-un fel sau altul, un act de agresivitate, comportarea ei —dacă se poate vorbi de așa ceva —aduce a o îmbrățișare nedorită. Filmul implică libertatea, alegerea... La un film te duci, nu vine el la tine acasă. Și acum, după scurgerea nemiloasă a timpului, îmi amintesc cu emoție această strigace declarație de dragoste: «Nu vrei să mergem la un film?» Cînd o femeie vă pune o asemenea întrebare, puteți să fiți sigur de temeinicia sentimentelor ei. Iubesc filmul fiindcă el dezvăluie un cel mai înalt grad nevoia omului de perfecțiune, fie ea fizică, fie ea morală... «Ai văzut ce ochi frumoși are Alain Delon?»... «Bine le-a făcut criminalilor că i-a prins în fine, așa meritau...» Ce copilărie sublimă ascunde psihologia spectatorului, pentru el desăvîrșirea fizică e tot una cu cea morală. Și ochii frumoși și justiția implacabilă. * Ce sunt, la urma urmei, vedetele pe care uneori din grabă și frivolitate le ironizăm, le privim de sus? Dacă le privim de sus credem în utopica noastră vanitate, stabilim cu forța relații de egalitate. Trebuie să fim mai îngăduitori cu vedetele, ele sînt sublime, indispensabile, nu ne vor răul. Vedetele reprezintă — și această iluzie se naște în colaborare, ținîndu-ne de mînă — o lume ideală, iubirea cea mare. Ne întristăm copilărește cînd aflăm că ei, glorioșii, sunt oameni, se nasc, chelesc, beau și mor... Vedeta este investită în imaginația noastră cu toate darurile, predestinate altădată zeilor: frumusețe și nemurire... Ce-i rău în asta? Noi n-am vrea să fim superbi și eterni? De ce rîdem și acum văzîndu-i pe Stan și Bran? Puține din filmele rămase de la ei mai păstrează mireasma capodoperei. Totuși rîdem. Rîdem pur și simplu. Rîdem pentru că unul e prea slab, altul prea gras, rîdem fiindcă unul se împiedică și altul se ține țeapăn. Dar ridem in primul rînd fiindcă amîndoi se comportă ca niște copii, le urmărim cu tandrețe aventurile și spunem: «Uite ce le mai trece prin cap!» și cu tot subconștientul nostru încărcat ne recunoaștem în toate farfuriile sparte, în toate aceste grosolane năzbîtii. Filmul ne obligă și la acțiune: țipăm, ne agităm, vrem și noi să dăm o mînă de ajutor detectivilor; trăim cu tot sufletul destinul personajelor. Eu, cînd văd un film, n-am orgolii estetice, toată grija mea e de ordin moral, ca, infidela, să se întoarcă la căminul conjugal, banditul să fie pedepsit și ăla mic să se vindece de scarlatină, operația la stomac să reușească. Numai filmul are puterea de a ne face fericiți cu mijloace atît de simple... Teodor MAZILU 39