Almanah Cinema, 1978

Teodor Mazilu pune o întrebare capitală: «de ce mergem la cinema ?» M-am întrebat adeseori. De ce, indiferent de vîrstă, studii, sex, statură, convingeri estetice, iubim cu atita patimă filmul? De ce sun­tem­ atît de glorioși, de plini de speranțe, de copilărie cînd pășim într-o sală de cinema? La această întrebare fundamentală pentru via­ța noastră de fiecare zi,voi încerca să vă răspund ln măsura posibili­tăților. Sunt convins că mi-am luat o sarcină dificilă dar nu-i nimic, asta îmi face o mare plăcere. * Nu sunt dintre cei care, după o expresie foarte răspîndită, mănîn­­că filme pe pîine. La tinerețe mer­geam la orice film, acum, spre ru­șinea mea, am ajuns să am cri­terii estetice, la unele filme mă duc, la altele nu... A merge la un film nu e tot una cu a merge la teatru. A merge la teatru presupune cravată și so­lemnitate, pe cînd la un film poți să te duci oricum, chiar în picioarele goale. Filmul presupune intimita­te, discreție, a merge la un film echivalează cu o escapadă copi­lăroasă, o ștrengărie, ca și cum te-ai duce să furi cireșe. Există păcate care se dovedesc egale virtuții. Mi-am dat seama că o fe­meie mă iubește cu adevărat cînd m-a întrebat suav, așa, parcă în treacăt: — Nu vrei să mergem la un film? —La care film? —am răspuns cu nătîng, depășit de eve­nimente, amețit de binefacerile și primejdiile certitudinii. — N-are importanță... Și un film prost ne-ar face bine! Importantă deci era nevoia de a trăi împreună o iluzie, nevoia de a trăi împreună această iluzie atit de scurtă, atît de nemiloasă încît ne puteam lipsi de ajutorul capo­doperei... Filmul, după cum reiese din de­clarația foarte explicită a iubitei de acum un deceniu —are și va­loarea unui medicament. «Și un film prost ne-ar face bine!» Cînd femeile sînt îndrăgostite, mărturisesc odată cu iubirea lor și adevăruri fundamentale, implaca­bile, științifice. E foarte mult ade­văr în această frază în aparență frivolă, grăbită, parfumată, ondu­lată, prea feminină: «Și un film prost ne-ar face bine!». Da. Așa este. A merge la un film, fie el și prost, înseamnă a ieși în lumea cea mare, înseamnă că poți să de­pășești granițele propriilor tale di­leme. Numai aspirinei îi mai acord această deșănțată încredere. * Filmul, spre deosebire de cele­lalte arte, și-a­­creat foarte repede și cu resurse proprii o vastă mito­logie afectivă. Filmul e o poveste arătată care, la rîndul lui, a născut alte povești. Filmul implică obli­gatoriu solidaritate, e ridicol să mergi la un film de unul singur, tot așa cum e trist, nedrept și ne­indicat medical să bei de unul sin­gur. Nici pe Fellini nu l-aș putea vedea singur, am nevoie de un ajutor, am nevoie de un suflet, am nevoie să pălăvrăgesc după ce văd filmul. Un film pe care nu l-aș putea comenta imediat la ieșirea din sală mi s-ar părea foarte trist și chiar mediocru. Ca în orice iubire există teama de a pierde paradisul mult visat. M-am temut și eu de confruntarea dintre film și televiziune, credeam că filmul va fi învins și voi fi ne­voit să-i pansez rănile. Nu, m-am temut degeaba. Televiziunea n-a reușit să distrugă imaginea «fiin­ței ideale», a calomniat-o dar nu m-a convins de dreptatea ei. Tele­viziunea seamănă cu o femeie co­modă, rezonabilă, virtuoasă, bună, gospodină, autoare de plăcinte re­marcabile, dar lipsită de farmec. Televiziunea vine la tine acasă fără să te întrebe dacă dorești așa ceva, îți dezvăluie mistere și lu­mini de paradis cînd tu ești încă mahmur și încă în papuci. Televi­ziunea declanșează,într-un fel sau altul, un act de agresivitate, com­portarea ei —dacă se poate vorbi de așa ceva —aduce a o îmbrăți­șare nedorită. Filmul implică liber­tatea, alegerea... La un film te duci, nu vine el la tine acasă. Și acum, după scurgerea nemi­loasă a timpului, îmi amintesc cu emoție această strigace declara­ție de dragoste: «Nu vrei să mer­gem la un film?» Cînd o femeie vă pune o asemenea întrebare, puteți să fiți sigur de temeinicia sentimentelor ei. Iubesc filmul fiindcă el dezvăluie un cel mai înalt grad nevoia omu­lui de perfecțiune, fie ea fizică, fie ea morală... «Ai văzut ce ochi fru­moși are Alain Delon?»... «Bine le-a făcut criminalilor că i-a prins în fine, așa meritau...» Ce copilărie sublimă ascunde psihologia spectatorului, pentru el desăvîrșirea fizică e tot una cu cea morală. Și ochii frumoși și justiția implacabilă. * Ce sunt, la urma urmei, vedetele pe care uneori din grabă și frivo­litate le ironizăm, le privim de sus? Dacă le privim de sus credem în utopica noastră vanitate, stabilim cu forța relații de egalitate. Trebuie să fim mai îngăduitori cu vedetele, ele sînt sublime, indispensabile, nu ne vor răul. Vedetele reprezin­tă — și această iluzie se naște în colaborare, ținîndu-ne de mînă — o lume ideală, iubirea cea mare. Ne întristăm copilărește cînd aflăm că ei, glorioșii, sunt oameni, se nasc, chelesc, beau și mor... Ve­deta este investită în imaginația noastră cu toate darurile, predesti­nate altădată zeilor: frumusețe și nemurire... Ce-i rău în asta? Noi n-am vrea să fim superbi și eterni? De ce rîdem și acum văzîndu-i pe Stan și Bran? Puține din fil­mele rămase de la ei mai păstrea­ză mireasma capodoperei. Totuși rîdem. Rîdem pur și simplu. Rî­dem pentru că unul e prea slab, altul prea gras, rîdem fiindcă unul se împiedică și altul se ține țea­păn. Dar ridem in primul rînd fiindcă amîndoi se comportă ca niște co­pii, le urmărim cu tandrețe aven­turile și spunem: «Uite ce le mai trece prin cap!» și cu tot subcon­știentul nostru încărcat ne recu­noaștem în toate farfuriile sparte, în toate aceste grosolane năzbîtii. Filmul ne obligă și la acțiune: țipăm, ne agităm, vrem și noi să dăm o mînă de ajutor detectivilor; trăim cu tot sufletul destinul per­sonajelor. Eu, cînd văd un film, n-am orgolii estetice, toată grija mea e de ordin moral, ca, infidela, să se întoarcă la căminul conju­gal, banditul să fie pedepsit și ăla mic să se vindece de scarla­­tină, operația la stomac să reu­șească. Numai filmul are puterea de a ne face fericiți cu mijloace atît de simple... Teodor MAZILU 39

Next