Almanah Tribuna, 1979

ceva din frumusețile de spirit și de sim­țire românească pe care le cuprinde in­teriorul. Nu am crezut niciodată că a fost întîmplătoare opțiunea acestui om, istoric-poet și luptător-poet, Nicolae Bălcescu, vizionar al revoluției, al schimbării, pentru voievodul aureolat de tragică glorie, Mihai Viteazul, luptă­tor și el, poet și el, vizionar și el, pri­vind cu acei ochi, trecuți peste veacuri lui Nicolae Bălcescu, patria lui și văzînd felul în care ea se poate schimba, prin unire­a părților ei atunci risipite, ast­fel nicit să se potrivească visului visat în interiorul cel mai profund de fiii ei de-atunci și de totdeauna. Tot astfel cum mă întrebam despre Nicolae Bălcescu și primăvara, m-am întrebat uneori despre ochii cu care voievodul Mihai a privit primăvara, dat fiind că și ea, primăvara, ca și visul lui, crezul lui, constituie schimbarea, unirea în viață a arborilor și livezilor și pădu­rilor, unirea lor în frunză, floare și fruct. Este greu să trăiești în prezența unor ape și dealuri și munți și păduri pe ca­re el, Nicolae Bălcescu, le-a văzut și tot astfel te simți împovărat de o respon­sabilă povară trăind în același văzduh albastru care a cuprins cîndva trupul Viteazului. Prima imagine a lui Bălcescu este, cred, în viața fiecăruia, aceea a școla­rului firav care-și adună filele risipite de un găligan pe jos, file unde scria „din Constantin Căpitanul. .și așa mai departe, o seamă de cuvinte despre istoria neamului, imagine redată de Ion Ghica, mult mai tîrziu, mi se pare. De aici poate unii îl compun mai departe în filmul minții lor pe Bălcescu aseme­nea unui „palid visător“, cum ar spune despre altceva Bacovia, așa cum el nu a fost. Pe atunci, în vremea vieții lui, viața și istoria erau atît de puțin dife­rite încît omul care scria istoria lui Mi­hai Viteazul cu creierul lui de vizionar cuprinzînd năzuința aceluia, o și înfăp­­tuia, pe acea năzuință, sau se străduia să o înfăptuiască, luptînd, optînd și a­­gitîndu-se, călătorind în țările române și în Europa, încercînd să realizeze ceea ce, în cele din urmă și din motive tot istorice, a mai fost amînat cu un dece­niu și ceva și chiar cu mult mai mult dacă ne gîndim la obiectivele ample urmărite de Nicolae Bălcescu în 1848. O, dacă el ar fi avut răbdare să tră­iască douăzeci, cincizeci, o sută de ani! Am pus alături de ediția mai veche din poeziile lui Mihai Eminescu această nouă și frumoasă ediție din Istoria ro­mânilor supt Mihai Vodă Viteazul și în acel moment al alăturării cărților celor două, dar nu numai atunci, i-am văzut alături pe cei doi mari ai românilor, Nicolae Bălcescu și Mihai Eminescu, și din chipurile amîndurora s-a adunat în mine, cum poate în toți românii de ieri și de azi și de mîine, unul singur, acela al geniului poporului nostru. Mihai Eminescu nu era decît un co­pil care abia spunea primele vorbe ale limbii române atunci cînd, la Palermo, înaintașul său Bălcescu se stingea. Așadar întîlnirea dintre ei s-a petre­cut și se petrece mereu în sufletul și spiritualitatea curată ca un văzduh de primăvară a poporului nostru. avram N. PRELIPCEANU (1824—1872) Dintre fruntașii revoluției pașoptiste transilvănene pe primul plan se situea­ză figura lui Avram Iancu, deoarece, așa cum sesiza George Barițiu încă la vremea sa, Iancu fiind „om născut pen­tru acțiune, venise tocmai la timp, toc­mai în acei ani epocali“ și „nu ca să vorbească, cît mai vîrtos ca să lucre“. Intrucît numele său devenise, din chiar timpul vieții, sinonim cu revoluția ro­mânească din Transilvania, înțelegem pe deplin sublinierea făcută de acad. Șt. Pascu care arăta nu de mult că „eveni­mentele din 1848 nu se pot înțelege în întreaga lor semnificație fără Avram Iancu, iar acesta, de asemenea, fără revoluția de la 1848“.

Next