Almanah Tribuna, 1984

atitudinea unei tinere vedete care a „boicotat“ ceremonia, nu se poate abține să n-o pedepsească în mod public și nudirect la televiziune. N-a vrut să fie brutală cu o colegă, dar pot să afirm ca unul care m-am găsit in acel moment aproape de ea în culise, că n-a premeditat nimic in ceea ce o privește, nu era decit strigătul izvorit din inima unei profesioniste autentice. Și în anul următor, mereu fidela Cezarilor, Romy a venit cu fiul ei David, de data asta ca să înmîneze Cezarul pentru cel mai bun film, cu prietenul ei Montand care prezida serata. Ieșind de la această ceremonie a avut una din spaimele cele mai mari (vai premonitorii) ale vieții sale, asaltată de admiratori la ieșirea din Palatul Congreselor, este pe punctul de a fi strivită cu băiatul și fotografia înfățișării sale angoasate, lipindu-l pe David de ea ca să-l protejeze, a rămas gravată în toate memoriile noastre. Citeva luni mai tirziu David murea un chip tragic. Romy însă a trebuit să fie încă o dată implicată cu Cezarii: este o istorie pe care numai trei sau patru persoane au cunoscut-o dar care astăzi poate să fie povestită. Academia crezuse de cuviință s-o omagieze pe Marlene Dietrich și i-am scris o lungă scrisoare. Peste două zile Romy m-a sunat și mi-a spus: „Marlene m-a avizat de subiectul scrisorii tale (aflu cu această ocazie că Marlene și Romy își telefonau aproape în fiecare zi) și ea mi-a cerut s-o reprezint pentru acest omagiu. Din cauza lui David, nu vreau să vin altul acesta la Cezari, iar Marlene este singura persoană pe lume căreia nu-i pot refuza nimic. Așa că voi cerți“Cu cîteva zile înaintea festivității primesc un alt telefon: Romy, cu acea voce sumbră, gravă și sfișiată, pe care o avea uneori, îmi spune: „Georges nu mai trebuie să 'vin. I-am ' Spus lui Marlene: în mod hotărît n-aș putea suporta să vin la Cezarii h'anul. ăsta fără David...“ . M'fe IBbrf GEORGES CRAVENNE „Alain Delon a pășit în fața ușii apartamentului nr. 11 al casei de pe liniștita stradă Barbet de Jouy din distinsul arondisment parizian , și, cu un glas abia inteligibil, tot timpul întrerupt de strigătele ziariștilor și fotografilor, ale celor de la televiziune și a nenumăraților curioși, a murmurat: „Am văzut-o pe Romy ... Fața ei iradia liniște ... Mă simt aproape ușurat pentru ea... Acolo, unde e acum, sufletul ei a găsit pacea ..De mai multe ori a trebuit să se așeze și să respire adine ca să se poată stăpîni, înainte de a continua: „Poate fi vorba de un atac datorat slăbiciunii, insă eu cred mai curînd că inima unei mame n-a mai putut pur și simplu... Moartea ei a început cind l-a pierdut pe David ..Și Alain Delon care, în drum spre casa sa de la țară, a aflat vestea despre moartea lui Romy Schneider la radioul din mașină și s-a întors imediat, a petrecut patru ore singur cu moarta (...). Spunea mai departe: „Destinul i-a luat cu o mină ceea ce-i dăduse cu cealaltă ... Prețul gloriei, cum se spune l-a plătit intr-adevăr foarte scump Pentru mine asta înseamnă că 25 de ani din viața mea, din cariera mea s-au sfirșit dintr-odată. N-am să uit niciodată zîmbetul ei, pentru că venea din suflet“. Alain Delon a plecat și toți s-au tras îndărăt din fața lui ca dinaintea celui mai intim membru de familie — ce și devenise fără îndoială in acești 25 de ani. Alain Delon, destinul lui Romy Schneider, se poate afirma fără exagerare. Punctul de cotitură in tinerețea ei, in marea ei carieră. N-a fost doar pentru prima dată, in 1958, cînd dimpreună cu tinăra actriță a filmat la Viena „Christine“, o nouă producție a piesei lui Schnitzler „Liebelei“ (în care strălucise deja cu un sfert de secol înainte mama lui Romy, Magda Schneider). Romy l-a urmat atunci la Paris (...). Și peste cinci ani cînd Romy Schneider intorcindu-se de la Hollywood unde a cucerit America cu Jack Lemmon în comedia „împrumută-mi soțul tău“, tot Alain De în zorii zilei inima ei s-a fiiit Laurent Petit 254