Amfiteatru, 1967 (Anul 2, nr. 13-24)
1967-01-01 / nr. 13
ZAHARIA STANCU istoria ne zîmbeşte Acum vreo zece ani mă aflam într-un oraş din nord. Un grup de vreo douăzeci de scriitori localnici mă poftiseră la masă. Restaurantul nu avea orchestră, iar discuţia dintre noi putea decurge în voie şi devenea din ce în ce mai interesantă. Vorbeam, cum se şi cuvenea între oamenii de aceeaşi breaslă, despre literatură. Cei mai mulţi nu citiseră nici o carte românească, unul cunoştea „Pădurea spînzuraţilor“ a lui Liviu Rebreanu, iar altul „Mitrea Cocor“ a lui Mihail Sadoveanu. încercam — la cererea lor — cu destule dificultăţi să le schiţez cîteva aspecte măcar ale prozei noastre contemporane. Toţi mă ascultau cu atenţie. La sfîrşitul scurtei mele expuneri unul — despre care ştiam că e poet talentat şi profesor de psihologie la nu mai ştiu care Universitate — m-a întrebat : „Domnule, dar cam pe unde se găseşte pe hartă România ? întrebarea era pusă fără nici o răutate, totuşi m-a plictisit. I-am răspuns în glumă : „Cam pe lîngă Afganistan“. Omul a luat spusele mele drept bune : „Da. Tot pe-acolo o aşezam şi eu“, întrebarea aceasta : „Cam pe unde se găseşte pe hartă România dumneavoastră“ mi s-a pus, pînă mai acum cîţiva ani, nu o dată. România era puţin cunoscută în lume sau rău cunoscută : „o ţară care exportă petrol şi produse agricole...“ Şi mai departe ?... O ţară care... Totuşi vechea Românie, cu toate condiţiile ei vitrege de vieţuire şi dezvoltare, şi-a avut marii ei poeţi şi marii ei prozatori, marii ei autori dramatici şi marii ei animatori de teatru, marii ei savanţi şi marii ei oameni de ştiinţă, marii ei pictori şi marii ei sculptori — putem să mergem mai departe fără a-l aminti pe Brâncuşi ? — marii ei medici şi marii ei muzicieni şi, de ce n-am spune-o, la marile răscruci ale istoriei importanţii ei oameni politici. Cu toate păcatele ei, pe care noi cei în vîrstă le cunoaştem în amănunte, vechea Românie — datorită uriaşelor însuşiri ale poporului român — a contribuit, şi nu cu puţin, la creşterea tezaurului ştiinţific şi artistic al întregii lumi. Contribuţia unuia sau a altuia dintre bărbaţii noştri de seamă la acest tezaur uneori a fost subliniată, alteori a trecut aproape neobservată. De cîţiva ani lucrurile au început să se schimbe. Datorită politicii partidului şi statului nostru atît pe plan intern cît şi pe plan extern, România a devenit o ţară apreciată, stimată şi respectată de toate popoarele, în locul vechii întrebări „cam pe unde se află pe hartă România dumneavoastră ?“ acum, ori pe unde ne ducem, ne răsună în urechi altele : „Ce s-a mai construit la dumneavoastră în ultimii ani, ce progrese aţi făcut în artă, în ştiinţe, în învăţămînt, cum pregătiţi noile cadre de intelectuali?“ Desigur, cum este lesne de observat, fiecăreia din aceste întrebări i se pot da — şi i se şi dau — răspunsuri pozitive pentru că realitatea arată că nu trece o zi fără ca în toate sectoarele noastre de muncă să nu se facă un pas înainte. Normal ar fi ca scriitorul din mine să se preocupe în primul rînd de literatura noastră de astăzi şi de acele încercări din care ar putea răsări şi creşte literatura noastră de mîine. Ne ocu- I păm şi de literatură şi încă, deseori, cu destulă I pasiune şi cu destulă îndîrjire, însă acum aş vrea I să stărui asupra altui aspect şi anume acela al I pregătirii noilor, tinerelor cadre de intelectuali. I în ultimele trei decenii, dar mai ales în ultimele I două, descoperirile tehnico-ştiinţifice au depăşit I cu mult tot ceea ce înaintaşii noştri, şi noi I înşine, izbutisem să ne imaginăm. Lumea de acum douăzeci de ani ne pare veche, iar cea I de acum patruzeci de ani (în care eu mi-am trăit tinereţea) foarte, foarte veche, neverosimil de veche, aş cuteza să spun. Cascada descoperirilor este mereu mai mare, mereu mai vijelioasă, mereu mai uimitoare. Sper — fără totuşi a mă uimi — să apuc ziua în care pămîntenii se vor plimba pe scoarţa galbenă a lunii, ca printr-o goală şi tristă livadă, fără fluturi, fără păsări şi fără adiere de vînt, — pe scoarţa acelei luni palide pe care poetul care am fost cîndva a cîntat-o cu toate melancoliile şi iubirile lui pierdute. Sînt sigur însă că fiii şi nepoţii mei vor putea naviga, dacă vor voi, printre stele, pe imensul ocean al cerului, pe care de aici, de pe pămînt ziua îl vedem albastru. Viaţa oamenilor s-a schimbat. Viaţa oamenilor de pe planeta noastră se schimbă mereu, este, putem spune cu certitudine, într-o continuă schimbare. Această schimbare devine din ce în ce mai adîncă. Nu putem rămîne în artă la „carele cu boi“ ale lui Grigorescu şi în agricultură la tractor. Ceea ce în tehnică a fost nou ieri ,astăzi s-a învechit şi mîine-poimîine s-ar putea să ne pară chiar anacronic. Tot aşa stau lucrurile, dacă nu mă înşel, în mai toate sectoarele tehnico-ştiinţifice. Trebuie, oare, să ne alarmăm ? Nu. Nu e cazul, însă nu trebuie să trecem neştiutori sau nepăsători pe lîngă marile realităţi ale marelui şi zbuciumatului nostru secol. Unele ţări au fost favorizate de istorie, altele neglijate, altele de-a dreptul năpăstuite. Din nefericire, secole întregi noi am făcut parte dintre acestea din urmă... Am făcut pante, însă acum nu mai facem, şi acesta mi se pare lucrul cel mai important, cel mai pozitiv. Mai mult. Iată, sînt cîţiva ani de cînd Istoria nu numai că nu ne mai neglijează, nu numai că s-a hotărît să nu ne mai năpăstuiască, dar a început să ne surîdă. Dăm din coate, grăbim pasul şi ne silim din toate puterile să-i ajungem din urmă pe cei pe care Istoria — ori, dacă vreţi, soarta — i-a favorizat şi să înaintăm către viitor alături cu ei, în pas cu ei. Greu este astăzi de popoarele slab dezvoltate, iar mâine va fi şi mai greu de cele care nu vor izbuti să iasă din această stare. România noastră se află acum în plin urcuş. Au fost la noi generaţii care au luptat şi s-au jertfit pentru unire şi pentru independenţă, altele au luptat şi s-au jertfit pentru întregirea naţională. Au fost generaţii care au luptat şi s-au jertfit pentru eliberarea de sub jugul fascist şi pentru construcţia socialismului, construcţie care acum se desăvîrşeşte. Generaţiilor mai tinere le revine greaua dar nobila sarcină de a păstra şi a duce mai departe, spre viitor, sporindu-le şi înfrumuseţîndu-le mereu, toate cuceririle la care a ajuns atît de greu şi destul de tîrziu poporul român. Istoria a început să ne surîdă. Să fim atenţi şi să ne folosim cît mai bine de împrejurările create. Istoria a început să ne zîmbească. Istoria ne zîmbeşte. iv 55- MASA TĂCERII în jurul mesei de piatră gravitează ca-ntr-un sistem solar, planetele tăiate la ecuator şi reunite la poli, aşteptîndu-şi uriaşii la marele ospăţ al tăcerii şi al reculegerii Tăcere vă cer, numai tăcere ! Mi-e necesară tăcerea, nu să fug, să mă izolez, ci să pot auzi şi pătrunde. Să-mi lipesc urechea de pămînt şi să-l aud cum respiră prin plămînii adinei de cărbune ai minelor- Să-mi lipesc urechea de scoarţa copacilor şi să-i simt de pe acum vibrînd a leagăn, ori a vioară. Am nevoie de linişte să pot asculta germinînd viitoarele simfonii din sunete existente în lume, dar pe care nu le aud, nu le aud... Germinaţie — explozie — tăcere ! Rotirea planetelor — evoluţie — tăcere ! Totuşi, nu numai pentru asta solicit clipa tăcerii. Vreau să fiu martor la momentul de reflecţie al ţării, concentrat aici în acest sistem solar cu o masă de piatră şi douăsprezece planete, rotindu-se în juru-i, într-o cosmică horă, mai profund decit rodinianul gest al omului cu bărbia în palmă. Fiindcă marile fapte au nevoie întotdeauna de o solemnă reculegere. * ' / POARTA SĂRUTULUI Dintre toate porţile, unele încrustate altele cu speranţe, aceasta a luat forma cea mai românească şi mai umană. Dintre toate formele sfera mi se pare perfectă, ca sentimentul iubirii dintre bărbat şi femeie. Acum ştiu cum arată iubirile împietrite ale lui Eminescu ! SCAUN DE PIATRĂ Tu, sferă răzvrătită cu polii înăuntru ! Clepsidră racordată la sistemul veşniciei. Statuie a timpului! COLOANA FARA SFÎRŞIT Cunosc protuberanţele solare, lansîndu-se în spaţii, flămînde de infinit. Dar o singură protuberantă terestră cunosc . COLOANA LUI BRÂNCUŞI Pînă a izbucni, au strunjit-o mîinile tuturor bărbaţilor care au trăit pe acest pămînt, iar mîinile tuturor femeilor au tors de pe ea un fir lung de lînă ca să-i măsoare Terrei orbita. Protuberanţa terestră, vizibilă de pretutindeni, cu cerul român fluturîndu-i în vîrf ca o flamură, multiplicată de noi cu dărnicie lîngă toate porţile încrustate cu stemele dragostei, unele — mă gîndesc la furnale — aninîndu-şi mari eşarfe de foc, altele — mă gîndesc la casele româneşti — ameţite de zborul atîtor rîndunele, şi-a început rotaţia pe orbita înscrisă pe firul de lînă Cu ochii înnobilaţi de tablourile patriei, mă contopesc cu Coloana fără sfîrşit, paralelă cu coloana de trandafiri, raportînd partidului de marea sărbătoare, victoria brancuşiană cu zicători, ZOE DUMITRESCU BUŞULENGA un zîmbet al zilei de iuine Vă aducem, dragii noştri studenţi, salutul tradiţional, academic şi cordial, cu prilejul reuniunii voastre în cea de a VI-a Conferinţă. Nu vrem însă să fie un salut convenţional şi searbăd, ci să-l primiţi ca pe o nouă mărturie a unei legături afective şi spirituale din cele mai trainice între voi şi noi. Sîntem legaţi, profesori şi studenţi, printr-un fir nevăzut, acela care călăuzeşte ariadnic tinereţea voastră prin labirintul cunoştinţelor intelectuale şi morale pe care vi le oferă lumea modernă. Noi sîntem pentru voi ceea ce a fost Chiron pentru Achile, Mentor pentru Telemac şi Virgiliu pentru Dante. Noi sîntem, pentru voi, prin activitatea şi exemplul nostru, luminători ai căilor adevărului şi verigile care vă leagă de trecutul şi tradiţia de mîndrie a culturii româneşti. Iar voi pentru noi întruchipaţi zîmbetul zilei de mîine, reproiectata imagine a tinereţii noastre în noi tipare în care renasc nădejdile şi aspiraţiile ce fac un popas cu continuitate istorică şi permanentă a tradiţiilor spirituale. Vouă, tinerilor intelectuali ai României socialiste, vă încredinţăm încă de pe acum o parte din răspunderile noastre îngemănate, intelectuale şi cetăţeneşti, pentru ca să le împliniţi cu grijă şi rod bun ! Pentru reuşita voastră de care se bucură toată ţara şi conducătorii ei, vă facem cele mai calde şi mai luminoase urări ! ASCANIO DAMIAN • un proiect uman... îmi voi îngădui o metaforă, dacă poate nu tocmai reuşită — cel puţin sugestivă — considerez vîrsta studenţiei drept un proiect uman în curs de perfectare, deşi lapidara mea interpretare nu echivalează cîtuşi de puţin bogăţia de sensuri pe care un astfel de proiect îl implică. Mă gîndesc în primul rînd la responsabilitatea pe care o dobîndeşte actul instruirii şi educaţiei atunci cînd prin acesta urmează să se modeleze potenţialul de inteligenţă şi sensibilitate al studentului, în direcţia cît mai deplinei sale realizări. Mă gîndesc de asemenea la înalta chibzuinţă de care trebuie să dăm dovadă atunci cînd decidem asupra calităţii cunoştinţelor ce vor fi transmise viitorului profesionist, pregătindu-l pentru a edifica, la rîndul său, trepte noi în construcţia materială, ştiinţifică sau artisticculturală a ţării noastre. Mă gîndesc, în sfîrşit, la îndatorirea ce ne revine de a influenţa şi de a veghea neobosiţi la desăvîrşirea trăsăturilor de caracter ale studenţilor noştri, în spiritul nobilului umanism ce însufleţeşte societatea pe care poporul nostru o înfăptuieşte. Este însă de reţinut că în acest proiect uman, pe care îl avem în vedere, studentul participă activ la propria sa modelare, contribuind conştient la formarea sa astfel ca rezultatele să fie dintre cele mai rodnice. Integrîndu-se cerinţelor generale, l-am dori pe cît de entuziast şi dinamic, pe atît de matur şi înţelept, pe cît de nobil în cunoaşterea şi însuşirea noului, pe atît de constant şi ferm în afirmarea demnităţii lui intelectuale , pe cît de cinstit în aspiraţii, pe atît de atent în comportare şi manifestări. De aceea, aş dori ca lucrările apropiatei Conferinţe pe ţară a U.A.S.R.-ului să devină un prilej de sărbătorească confirmare a strădaniilor comune, pe care corpul profesoral şi studenţii noştri le depun pentru a dărui ţării o generaţie de intelectuali vrednici continuatori ai tradiţiilor româneşti de cultură şi ştiinţă. GR. C. MOISIL cursuri... cursuri Nu trebuie să ne amăgim : a pregăti un examen nu înseamnă a citi cursul (litografiat, tipărit sau „după notiţe“) făcut de profesor ; asta se ştie. Nu înseamnă nici că acest curs trebuie citit de mai multe ori, înţeles, reţinut. Şi asta se ştie. Nu înseamnă nici că trebuie făcute exerciţiile indicate, fie că ele au fost sau nu pregătite în şedinţele de seminar. Toate aceste lucruri sunt bune, dar ele sânt cu totul insuficiente. învăţământul nostru superior intră într-o etapă nouă, mult mai pretenţioasă. Nu trebuie să ne gîndim că „învăţăm un curs“ ci că învăţăm o disciplină ştiinţifică. Cursul făcut de profesor nu este decît o călăuză în bibliografia acelei discipline. A pregăti un examen înseamnă a învăţa o disciplină ştiinţifică după întreaga bibliografie: cărţi şi chiar (mai ales pentru studenţii din ani mai mari) reviste. Studentul trebuie să se înveţe să citească mai multe cărţi pentru a pregăti un examen şi aceste cărţi trebuie să fie în mai multe limbi. Ştiinţa nu se dezvoltă separat în diferite ţări sau în diferite universităţi. Ea se dezvoltă pe lume. Un student, în timpul cît este student, se integrează în această lume ştiinţifică, trebuie să se înveţe să facă parte din ea , să se ţină la curent cu ce se întîmplă în această lume ştiinţifică, să depăşească în fiecare moment ceea ce se ştie. Studentul trebuie să facă primii paşi de om de ştiinţă. Şi la aceste lucruri e bine să se gîndească Congresul U.A.S.R., căruia îi urez mult spor la muncă.