Amfiteatru, 1967 (Anul 2, nr. 13-24)

1967-01-01 / nr. 13

202 Motto : Eu mă întorn Spre sfînta, nerostita, Tainica noapte. NOVALIS Nerostita noapte nu are-n sine nimic­ literar. Nici o dorință de exprimare nu o tulbură. Nimic exterior nu intervine acolo unde existenţa e de aj­uns. Chinurile pictor­ului nu-şi au rostul — întunericul pur nu poate fi pictat. In acest sens, Novalis­­nu este un poet ci un suflet conştient de sine, adică mult mai mult. H­îrtia se acoperă cu însemnări ale extraordinarei călătorii spre interiorul cel mai adînc, spre zone unde creaţia literară ar fi o profanare. Chiar şi o naraţiune ca Heinrich von Ofterdingen este o foarte vagă obiectivi­ta­te a zbuciumului la per­soana întîia. „Filozofia începe acolo unde poetul se gândeşte pe sine, adică se consumă, se deter­mină şi se satisface în acelaşi timp“, spune poetul şi „Totul mă readuce în mine însumi“. Astfel, adevăratele margini ale universului dublează conturul propriului eu şi tăcerea sim­ţurilor este condiţia modului de existenţă autentic. Platon recomanda astuparea urechilor şi închiderea ochilor. De la această dorită, deli­berată închistare începe preferinţa pentru noapte, pentru nerostita noapte. Nu e vorba de simpatia faţă de beznă a romanticilor. O com­paraţie cu Nopţile lui Musset este o insultă. Romantismul, ca orice alt curent literar, este în ultimă instanţă o modă, un fel de a­­alege ideile, de a rosti cuvântul, de a purta părul. Un mare poet însă este cu totul altceva. Un gest al lui poate determina o modă, dar el nu poate fi încadrat într-un curent. Noaptea lui Novalis nu este un peisaj, o atmosferă, ea este însuşi fondul. Ea nu este răstimpul dintre două zile, ci starea esenţială a universului pe care lumina o vulgarizează şi încearcă s-o distrugă. De aici iritarea, ura la adresa zilei: „Mereu se va întoarce dimineaţa ? / Puterea pământească nu se mai isprăveşte ? / De ce o ticăloasă fră­mântare / Frânge mereu cerescu-avânt al nop­ţii ?“ / Peste o jumătate de secol, pe alt meridian, Emily Dickinson va plânge perfect complemen­tar : „Va fi cu-adevărat dimineaţă cîndva ? / Există şi ciudatul lucru: zi ? /... / Spuneţi, fiţi buni, unui biet pelerin / Unde e locul numit dimineaţă ?“ La Novalis tot ce apropie de moarte e bine venit — oboseala e divină, somnul sfânt;­­chiar şi ziua reuşeşte să devină noapte : „Singur, con­sumat de dragoste şi nostalgie, fiecare zi îmi va apărea noapte“. „Mai cereşti decît stelele / Ni se par ochii fără margini / Pe care noaptea îi deschide în noi“, pentru că noaptea este tot o întoarcere în sine. Şi mai ales somnul: „Fără timp e stăpînirea nopţii / Şi veşnică durata somnului“. Somnul nu este decît o explorare a sufletului necunoscut în stare de trezie, „som­nul este profunda întoarcere a sufletului în el însuşi“ (Steffens) somnul este singura stare care poate face posibilă trecerea în vis. în saloanele iluminismului francez exista obi­ceiul de a se povesti visele. O contesă a visat că va cădea de pe cal şi n-a mai călărit o lună ; un marchiz a visat că femeia iubită îi va îm­părtăşi dragostea şi în cel mai scurt timp idila s-a legat într-adevăr. Funcţiile visului erau sta­bilite strict: el avertiza sau prevedea o realitate. La Novalis, visul este complet eliberat din con­tingent, realitatea nu i se mai agaţă de haină. Visul devine o formă de bază a existenţei „Sun­tem­ mai strîns legaţi de nevăzut decît de văzut“. Visul este contemplare fără sfârşit a necunoscu­tului şi­ a esenţei. „Visul ne arată în chip ciudat uşurinţa cu care sufletul nostru pătrunde în orice obiect şi se transformă în orice obiect“. Nou val francez n-a descoperit altceva decît această „uşurinţă cu care sufletul nostru pă­trunde în orice obiect şi se transformă în orice obiect“. Dar somnul, visul, implică înainte de orice lipsa gestului, lipsa acţiunii, lipsa „ticăloasei frămân­tări“. A fi „în stare de poezie“, în stare de creaţie absolută, înseamnă a fi în stare de pasivitate. De aici legătura cu moartea. Moartea este pri­mită, ca şi noaptea, cu bucurie, cu nerăbdare. Pulsul morţii îl întinereşte pe poet, îi înviorează sângele. Intre viaţă şi moarte, preferinţa poetului merge spre cea de a doua. Numai aşa s-a putut naşte strania, poetica idee : „Nu­­cumva este şi dincolo o moarte, al­­cărei rezultat este naşterea pe pămînt ?“ în trecerea dinspre somn spre moarte îşi are locul acea misterioasă stare, acel intraductibil cuvânt „Stimmung“ sugerând „psi­hicul de natură muzicală“, acustica sufletu­l­ui, „vibraţiile armonioase şi discordante“. Dar somnul şi s­tarea de muzicală seninătate nu sânt continue. Spaimele pun stăpânire pe poet încât anume fraze şi versuri duc gîndul la exis­tenţialiştii secolului nostru. — „Ales de spaimă şi nelinişti / Voi fi singur în sânul vastei lumi“. Pentru că gînditorul este într-adevăr singur cu adîncul său. O singurătate pe care o doreşte dar care îl sperie. Nimeni nu este alături de el. Dumnezeu însuşi nu este decît o formă a sa. „în noi sau nicăieri este veşnicia cu lumile ei, trecutul şi viitorul“ descoperă acest straniu mis­tic pentru care religia este un mod de-a înge­­nunchia în faţa propriului eu : „Cînd inima se rupe de tot ce e particular şi real şi devine ea însăşi, cînd îşi devine sieşi obiect ideal,­­atunci se naşte religia... „Dumnezeu se lasă consumat, creat, copilărit, de noi, este materialul nesfârşit al agitaţiei şi suferinţei noastre“. Ce asemănător se va adresa mai tî­rziu aceleiaşi divinităţi Rilke — „Eşti fiul meu“ ! Marele poet şi gînditor cunoscut sub numele de Novalis se numea de fapt Friederich von Har­denberg şi a trăit 29 de ani (1772—1801). Ana­lizând etimologic cuvîntul, acad. Al. Philippide, căruia i­­se datorează şi cele mai bune dintre puţinele traduceri în româneşte ale poetului ger­man, observă că Novalis, nume medieval al fa­miliei Hardenberg, provine sugestiv din latinul novaic - pămînt nou, desţelenit de curînd. Din­­tr-o operă nu întinsă, posteritatea a preluat printre puţinele foi pe care obişnuieşte să le păstreze Imnurile către noapte şi Fragmentele ; dintr-o viaţă nu senzaţională, legenda a reţinut strania iubire pentru o fetiţă de 13 ani — Sophie von Kühn. Anii contemporani au dat mulţi şi serioşi exegeţi ai poeziei şi gândirii lui şi în con­textul elogiilor nu stimă ciudat faptul că un Jean Wahl, de pildă, socoteşte că gândirea lui Novalis o pregăteşte pe cea a lui Hegel. Că Imnurile către noapte sunt una dintre operele care­­stau la baza poeziei moderne a devenit un loc­­comun, în poezia românească modernă, nerostita noapte a fost gîn­dită de Poetul Mut ca o Lebădă. Cine altul ar fi putut-o înţelege mai bine, cine a­ltul ar fi putut pătrunde mai adînc în sînul ei „Eu nu strivesc corola de minuni a l­umii / şi­­nu ucid / cu mintea tainele ce le-ntîlnesc / în calea mea...“ GEORGE ALBOI cîntecul inevitabil „Uită-te la parii care-mi înconjoară curtea. 11 au capete. Al doisprezece­lea­­urlă după cap, iar dacă te vei dovedi slab înseamnă că pe tine te aşteaptă". (Basm) Pururea pe lîngă noi trec păsări încet la aripi ceruri zornăind. Procesiunea mea o mai aştept cînd capul mi se odihneşte pe piatra de hotar a lumii de gerul absolutului mîncatâ-n creștet. Trag după mine la edec basmul înconjurat de restul lumii strivit spre centrul unde şade pe labele de dinainte duhul meu. Spre sfintele călcîie fără răgaz mi se prelinge albul de moarte scuturat de pe zguduite trupuri de mirese. Trag după mine la edec basmul de pari înconjurat bătuţi în lut de cine ştie cine. Prin lume trec cu umerii­­ înnăbuşiţi de greutatea lui şi pe lacrimile care mi se scurg prin trup în fiecare noapte în pămînt ca să îngheţe dedesubt alunecă totul, alunecă. De cîte ori îmi descleştez fălcile vorbesc, şoptesc, plîng despre basmul meu pe care a plecat înainte îl trag la edec. Cînd mă uit în urmă pe pereţii lui de umbre se caţără iubita, un prieten, iar părinţii merg pe lîngă el cu priviri tîrşite şi nu îndrăznesc să pună piciorul. Trag după mine la edec basmul de pari înconjurat. Ah, capete bătrîne umplu parii şi, ascuţit de ploi şi ger, singur rămas nestăpînit parul al doisprezecelea strigă: sublimul etern Cei ce-şi culcă noaptea urechea la pămînt ascultă fascinaţi marele cîntec. Pe căi vîndute auzului urcă din adînc încet prin pîclă şi tăcere partea de vis a cumpenei pe cînd coboară-n haos partea ei de moarte. Rămase-n cer de la bătaia zeilor pietroaie albe cad în capetele noastre. Celor pe care sfînta greutate nu îi îngroapă în pămînt li se îmbucă piatra-n trup şi cînna de durere şi de spaimă. Aşa greoi ei trec prin lume lăsînd în urma lor o dîră adîncă asemeni suferinţă ologului gîndit. Adunâ-n suflet lacurile rătăcite în care lebede adînci s-au înnecat. Tn Univers ei calcă muţi şi trişti pînâ cînd vocile se sparg şi sîngele zeiesc pîndind în piatră răzbunător ţîşneşte în afară. ★ Deschid primul plic primit în 1967 şi transcriu : „Tulnice plîng pe deal... / Se-ngînă-acum în vînt / Ideea, / Pe pămînt / Se contopesc în val. / Cu mine gînd în gând, / Tulnice plîng pe deal...". Construcţia poeziei (schema e baco­­viană), imaginile de compoziţie şcolară, trădează pana unui începător aflat la începutul... începu­tului. Dar — surpriză ! — autorul e chiar şcolar. I se iartă neinspirarea dar nu şi rîndurile care însoţesc încercările poeticeşti : „Autorul acestor poezii nu riscă semnînd doar cu iniţialele, să se facă de rîs în caz de eşec". Vă închipuiţi cît de grav ar fi fost subminat prestigiul auto­rului nostru în cazul în care, cutezînd a nu-1 publica, i-am fi divulgat numele ! Să fim serioşi, D. M.­­ P. Marian ne propune o rubrică de umor inti­tulată „Tubu de pastile“ conţinînd maxime, ca­trene, calambururi etc. Iată cîteva mostre : „Procesul ce nu-1 putem evita e cel biologic". N-am putea spune că ne-am prăpădit rîzînd aşa că... insistăm : „S-a liniştit cînd nevasta i-a spus că poza îl va înlocui. Curios, avea doar poze bust“. Ş.a.m.d. Totul e de înţeles, dar spune-mi, dragă Şova, de ce mi-ai trimis­­mie pastilele, la rubrica de poezie cînd ele puteau fi oferite secţiei umor sau secţiei Fănuş Neagu ? Ion Maria Ţicoi nu doreşte o analiză detailat­­ironică ei vrea să ştie dacă pentru „Amfiteatru" poeziile sale prezintă sau nu necesitatea de a fi cunoscute Nu înţeleg. Cunoscute de cine ? De noi ? Noi n-avem încotro, trebuie să le citim, cît despre lectorii revistei, simţim nevoia să-i mai menajăm. Stimate Ticoi, cum poţi începe scrisoarea către un redactor cu — şi de mine utilizatul — „stimate" pentru a termina cu „sper să aveţi bunul simţ de a-mi respecta dorinţa care nu depăşeşte limitele bunei cuviinţe". Da ? Versurile sînt cam proaste şi afirm aceasta în ciuda straniei ameninţări : „Dacă veţi proceda altfel vă voi înjura prin Păunescu A. care-mi este coleg...“ Care Păunescu A. ? Poetul ? Re­dactorul la „Amfiteatru“ ? Dar zăresc p­e plic cîteva rînduri scrise de către chiar domnia sa : „Răspunsul pe care-l merită în urma lec­turii : NU !“ Nu-l contrazic. Mircea Ştirbu e epigramist, îi publicăm două „bucăţi“ : una proastă şi una bunicică (tipărite, evident, în ordine schimbată) lăsîndu-i citito­rului voluptatea de a le descoperi. Unei stu­dente, la plasă : „Te întreb sfios, timid, / Nu din cutezanţă, / Oare slipul l-ai croit / Tot din­­tr-o... restanţă ?“. Lui Iulian Neacşu, auto­rul volumului de proză Iarna cînd e soare : „Citind volumul editat / (Şi zău că-i ducem dorul) / Aşa de-odată am exclamat : / Ce... dezgheţat e autorul !" Semne bune anul­are (cel puţin în ceea ce ne priveşte), numai prin versurile de dragoste ale lui Titus Meroiu, desene delicate, cu linii nervos-sensibile, ima­gini de calitate, adesea originale, dar trădînd o anume răceală, lăsînd impresia de devitalizat : „Ei bine, / află / că aici / am stat noi, / pe banca aceasta... / Pe cînd eram singur, / e drept." Nimic nou faţă de producţiile anterioare, în versurile perseverentului Arîstică Băghină. Iudit Vădim : Poezia Drum, deşi vădeşte o anu­mită sensibilitate, e ratată de alăturarea suge­­rantă de imagini, de risipa de adjective plate dar, mai ales, de lipsa unei idei poetice origi­nale. Mai trimiteţi. P. George : Sînteţi prea obsedat de lecturi ro­mantice ; atmosfera poeziilor trimise e artifi­cioasă, fără culoare, unghiul nu e niciodată ine­dit, iar sensul celor mai multe dintre ele e obscur sau de o strictă banalitate. E însă po­sibil ca în urma unor mai sobre exerciţii, poe­zia dv. să dobîndească un fior personal, vibra­ţie, forţă. Vă aştept cu lucruri noi. Gabriel Iuga : Am propus spre publicare Inscripţie pe nisip şi Catedrala. Stoenescu Aurel : Am reţinut Salcie plîngătoare. Teofil Răchiţeanu : Ca „vechi" traducător din Esenin am citit cu interes sporit cele două poe­zii pe care le-aţi tradus din marele poet rus. Din păcate nu le putem — cel puţin în viitorul apropiat — încredinţa tiparului, revista noastră publicînd rar lirică universală. încercaţi la Secolul 20. Florica Dorian : Apreciez tonul amical cu care vă adresaţi semnatarului rubricii, umorul de calitate dar —■ din păcate — nu şi versurile : incolore, fără viaţă, simple notaţii de natură, incoerente. Altădată poate vă vom refuza... scri­soarea. Şi vă vom mulţumi pentru stihuri. Neagu Ion Gheorghe : Articole de ziar versifi­cate viabil, colecţie de clişee — cam at­ît despre Omul de rînd ori Toamnă. Mai trimiteţi şi alt­ceva. A. D. C. : De ce nu semnaţi poeziile ? Operaţia ţine de A.B.C.-ul practicii redacţionale. Cu stimă, al dvs. G. T. Dan Gavrilovici : Pentru început, nu e rău. Evi­taţi tonul retoric, implicaţiile livreşti şi expri­marea mereu „gravă". Să mai continuaţi ? Des­­sigur. F.B. : Acelaşi răspuns ca mai sus. Paula Tudor : De ce nu scrieţi de lucruri care vă sunt mai apropiate, de ce filozofaţi banal pe marginea unor texte clasice ? Vă propun să scrieţi, în primul rînd despre... Paula Tudor. Pe alocuri, e drept, în ciuda stilului grandiloc­vent, de pledoarie justiţiară, am întrezărit oare­care licăriri... Mai trimiteţi ! Berteanu Petre, Frunteş Radu, Vlasiu Iulian : Ceea ce ne-aţi trimis nu ni s-a părut suficient pentru a ne putea face o idee despre posibi­lităţile dvs. astfel încît îmi îngădui să vă cer şi alte poezii... Pînă atunci, succes ! GHEORGHE TOMOZEI (U UN EVENIMENT EDITORIAÍ. A fost reintrodus în circuit la proporţii mulţumitoare poetul Al. Macedonski. Seria ediţiei sale de Opere a început­­prin apariţia volumelor de poezie (Opere, 1 şi 2) sub în­grijirea lui Adrian Marino. După saluta­ra monografie Viaţa lui Al. Macedonski a­­cesta a trecut la o res­tituire pe cît posibil integrală a operei „po­etului blestemat“. Se­ria de Opere va fi cea mai cuprinzătoare depăşind în amploare ediţia lui Tudor Via­­nu, primul moment însemnat în editarea lui Al. Macedonski. Scopul editorului e de a pune la înde­­mînă publicului larg textele unui autor cvasinecunoscut dar extrem de important pentru istoria noastră literară, unul din pivoţii principali ai o­­rientării ei moderne. Volumele sunt prece­date de un amplu stu­diu introductiv care e o pertinentă analiză a operei lui Macedonski din care se decupează nu numai reuşitele ci şi piesele de excepţio­nală importanţă pen­tru istoria literaturii române. Valoarea stu­diului introductiv luat în sine e deosebită aici făcîndu-se pentru prima dată evidenţi­eri şi disocieri preţi­oase. El anunţa de alt­fel volumele de in­terpretare Opera lui Macedonski fiind însă o lucrare independen­tă de acestea. Trebuie să observăm însă că în ciuda însemnătăţii cu totul deosebite a acestei reeditări nici o revistă săptămînală sau lunară de litera­tură n-a insistat asu­pra evenimentului OPINII FERTILE Revista Ramuri or­ganizează în primul număr pe 1966 o inte­resantă anchetă „10 ti­neri scriitori despre anul literar 1966 in re­viste“. Răspund : Du­mitru Ţepeneag, Iu­lian Neacşu, Petru Po­­pescu, Horia Pătraş­­cu, Gheorghe Suciu, Tudor Stănescu, Sina Dănciulescu, Mihai Duţescu, Ilarie Hino­­veanu, Aldea Octa­­vian. „Un bilanţ lite­rar privind numai vo­lumele, se spune în­tr-un preambul, ar fi inechitabil, atît timp cît revistele prezintă un fenomen literar mult mai la zi“. Şi mai departe : „Prejudecata că un scriitor nu poa­te fi un comentator de literatură trebuie în­lăturată nu numai te­oretic. Antrenarea scriitorilor, mai ales cînd sînt tineri, în a­­cest examen al pro­priei conştiinţe esteti­ce, care e şi o probă a posibilităţii de ex­primare eseistică, îl credem un gest obli­gatoriu pentru orice revistă şi nu numai în ocaziile tip“. De sem­nalat e recepţia proas­pătă a acestor tineri scriitori care au re­marcat mai întotdea­una lucrările într-ade­văr notabile ale anu­lui fără rabat impos­turilor. In proză se semnalează unanim Zgomotul de Fănuş Neagu, Reconstituirea de H. Pătraşcu, cîteva nuvele de Florea Fu­­garu, Nicolae Velea şi Constantin Ţoiu, ca­ şi nuvela lui Ion Lăn­­crănjan, Eclipsă de soare. In poezie selec­ţia se îndreaptă către Leonid Dimov, Ion Alexandru, Ion Gheor­ghe şi mai tînărul Vir­gil Mazilescu. In criti­că e remarcată de a­­semenea contribuţia noilor veniţi. Despre lipsa de promptitudi­ne a criticii la sesiza­rea fenomenului lite­rar prezent vorbesc Dumitru Ţepeneag şi Iulian Neacşu. In concluzie o an­chetă vie cu opinii fertile. Mergîndu-se, probabil, pe ideea că românul se naşte poet, apariţia (şi existenţa) unui prozator e o aberaţie care confirmă legea. Fireşte, la mijloc e multă fabulă, dar nu va putea nimeni să conteste faptul că pro­zatorilor în sine li se dă mai puţină impor­tanţă decît poeţilor, de pildă. Iată însă că zia­rul Scînteia tineretu­lui (şi nu un săptămî­­nal de literatură) cre­dincios ideii de a fi tot mai interesant, în numai o lună a oferit coloanele sale (pînă în acest moment) la pa­tru tineri prozatori, după ce criticul Mihai Ungheanu a publicat un amplu articol des­pre riscurile perfor­manţei în proză. Dezbaterile din cadrul acestei rubrici deschi­se de articolul amintit interesează, pentru că opiniile diferă foarte mult între ele. Este e­­vident că proza ulti­milor cinci ani a sufe­rit frămîntări fără precedent, că prozato­rii acestei epoci au încercat să fie mereu altfel. Şi pentru că este aşa, teoretizarea acestui fenomen nu poate fi făcută în ab­senţa prozatorilor în cauză, de aceea iniţia­tiva ziarului este sa­lutată de noi. H DOINA MANTU COLOCVIU CU PROZATORII IANUARIE 1967 == ★ ==★ = COLEGIUL DE REDACŢIE Ion Băieşu (redactor şef), Ion Alexan­dru, Ana Blandiana, Ion Chirie, Dumi­tru Constantin, Vasile Creţu, Adi Cusin, Kikeli Pall, Laskai Adriana, Nicolae Manolescu, Costin Miereanu, Adrian Păunescu, conf. univ. Al. Piru, Andrei Şerban, Ioana Vlasiu, conf. univ. Mircea Zaciu

Next