Amfiteatru, 1974 (Anul 9, nr. 5)

1974-05-01 / nr. 5

Sofocle şi condiţia umană Această nouă carte semnată de Zoe Dumitrescu-Buşulenga este, fără îndoială, o performanţă în materie de interpretare a tragicilor greci şi, în special, a valori­lor umane cuprinse în paginile lui Sofocle. Este cea mai lirică şi sintetică operă a autoarei, care a reuşit aici osmoza (greu decelabilă comentariului critic) dintre me­toda de analiză şi viziunea nouă asupra subiectului propus. Dacă în binecunoscutele sale Valori şi echivalenţe umanistice, Zoe Dumitrescu- Buşulenga utiliza formula comparatistă a excursului critic într-o versiune proprie, Sofocle şi condiţia umană este ea însăşi o meditaţie filosofică, în care modul de gîndire dialectic asupra tragicilor se pro­duce, în acelaşi timp, şi asupra existenţei în genere. In acest sens, Sofocle şi condi­ţia umană este un eseu ontologic nu nu­mai despre autorul lui Oedip, ci şi despre modul în care coexistă valorile umane pe mai multe planuri, în timp şi spaţiu, cum pot fi sesizate straturile de permanenţă ale unei culturi milenare. Dar coloratura general lirică a eseului este dată de contactul nemijlocit cu spaţiul Greciei an­tice. Intrarea în muzeul universal al aces­teia suferă o schimbare de optică. Dacă pentru alţii erudiţia livrescă reconstruieşte factologic Grecia lui Pericle, pentru Zoe Dumitrescu-Buşulenga plimbarea pe cos­tişele Acropolei este în măsură să inver­seze raportul analogic. Aşadar, eseul în­suşi începe cu o mică dramă a erudiţiei: „Dar pe Acropole se înnoadă toată mă­reţia Atenei clasice (...) începe şi de aici, ca şi din orice colţ, un joc neaşteptat de perspective copleşitoare, cu adîncimi şi depărtări impresionante, care schimbă în chip absolut reprezentarea livrescă despre Grecia şi clara ei lume- Parapetele bă­­trîne sînt dominate, într-un joc fără sfîr­­şit şi grav, hieratic, de volume şi forme, de o colonadă graţioasă aci, de o bu­cată de cornişă dincolo, in spatele porţii, urcă două rînduri de scări gemene, de-a dreapta şi de-a stînga. Cele din dreapta sînt încă, cele din stînga se bănuiesc a fi fost. Un drum se face din ele şi suie pe uriaşele dale dintre coloanele porticului. De aci porneşte spre templu un fluviu suitor de piatră în care se mai străvăd apele roşii ale porfirei ori onyxului. Flu­viul se umflă spre Panthenon, purtînd parcă nemişcatele pietre din faţa şi din jurul lui : rotunde, tăiate, capiteluri în bucăţi, tambururi inegale de coloană". Primul capitol al cărţii continuă în acest fel, reuşind să fie o introducere simpate­tică în universul citadin şi spiritual al ce­lui mai strălucitor secol al Greciei clasi­ce : „Deasupra Atenei, stăpînea imobila explozie a superbelor marmore festive înălţate de geniul secolului V în cinstea zeiţei care patrona luminile raţiunii îm­preună cu fratele ei, Apollo. Intre marmo­re, uriaşul măslin simboliza dorita pace. Dar jos, la poalele colinei, în cetate, se zbuciumau uri şi patimi colcăiau, bîntuiau flagelurile războiului şi ciumei, erau loviţi cei buni, izbuteau să se ridice oameni de nimic, istoria părea a se desfăşura împo­triva binelui şi a virtuţii". Dincolo însă de această evocare, în care notele de călăto­rie sunt abstractizate de privirea teoretică a autoarei în căutarea liniilor directoare pentru spaţiul existenţial al lui Sofocle, se întrezăreşte apropierea treptată de cate­goriile spiritualităţii greceşti din antichi­tate. Spre deosebire de cercetătorii stră­ini ai operei lui Sofocle, Zoe Dumitrescu- Buşulenga aplică acesteia conceptele fun­damentale ale gîndirii eline : hybris-ul şi hamartta, paideia şi kalokagathia etc. Accentul cade pe conceptul de măsură, pe relaţiile dialectice ale acestuia, pole­­mizînd adesea cu denaturările şi devie­rile unor exegeţi. Nu întîmplător întreaga demonstraţie a eseului converge spre această teză finală : „Legea măsurii este prima lecţie implicită, deductibilă din va­lorile morale şi estetice ale operei lui Sofocle, lecţia Kalokagathiei, dată de în­treaga creştere a paide­ei greceşti". Vo­luta exegezei se desprinde de planul em­piric al periplului în spaţiul atenian pen­tru a transcede în cel al logos-ului. Gîn­­direa interpretativă a Zoei Dumitrescu- Buşulenga, dialectică şi lirică în acelaşi timp, traversează nivele diferite tocmai pentru a convoca toţi factorii care au creat filosofia existenţială a lui Sofocle, statutul geniului său. In acest secol al geometriei, cum am văzut şi din imagina­rea cubistă a peisajului de pe Acropole, Sofocle este cel care încearcă să cosmi­­cizeze conştiinţa umană, raporturile ei cu destinul, adică este în căutarea unei geo­metrii ideale. Geniul său constă în a fi văzut în acelaşi timp crizele şi aspiraţiile care o fac de neatins, decît poate în pla­nul estetic. De fapt, Sofocle demonstrea­ză, întîiul între tragici, că personajele sale (oamenii) sunt victima propriilor lor de­terminări, ale condiţiei umane pe care o reprezintă. Astfel, tezele autoarei asupra lui Sofocle sînt şi teze ale unei pledoa­rii moderne despre etică. Ele au valoare de sentenţe filosofice. Desprind cîteva din cele care se găsesc pe aproape fiecare pagină a cărţii : „Ca o uriaşă forţă mi­tică, Oedip, ajuns asemenea zeilor prin curaj şi putere morală, prin autodepăşire, stă, model de depăşire a condiţiei uma­ne, în faţa tuturor oamenilor din orice etapă a istoriei lumii. Puterea spiritului, nesfîrşită, dă omului tăria de a înfrunta obstacolele întunericului cu demnitate şi cu dorinţa de slujire a binelui şi a lumi­nii". Sau : „Omul se cuvine să ştie, dar cu măsură şi mai cu seamă fără să co­mită hybris-ul cel mai grav, acel al or­goliului intelectual". Apărută în colecţia Contemporanul nos­tru, a editurii Albatros, Sofocle şi condi­ţia umană îşi justifică pe deplin şi cu strălucire stilistică supratitlul editorial. In viziunea lui Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Sofocle este, într-adevăr, contemporanul nostru. M. N. Rusu Vasile Nicolescu: Poeme S-ar părea că despre Vasile Nicolescu, poet de incontestabilă valoare, s-au spus „frazele“ esenţiale. Poeta du­plex, pus sub „semnul focului“, Vasile Nicolescu scrie poezie de substanţă, in­­telectualizată pină la transparenţa care anulează livrescul decantat după legi proprii, cu o imagistică perfect articulată de la „Parabola focului“ încoace. Dacă esenţiala ardere constituie, într-adevăr, miezul filosofic al acestei lirici („se mis­tuie lucrurile pină devin ele insele" — pag. 86) miezul ei poetic — un sens eti­mologic — ni se pare a fi capacitatea de a percepe, desfăşurindu-se, magia lucruri­lor. Vasile Nicolescu are, dintr-o aseme­nea perspectivă şi nu la modul cosmolo­­giilor livreşti, viziunea primordialului. A­­tit de des citatul Unicorn nu e decit o altă Arcă ce duce „ciorchine / mute, scă­­limbe, zeci de jivine / din seminţiile toate / cite au rămas neluate / în sacra corabie cu trupul de vrabie“ (s.n.) şi care „in cealaltă lume / îşi scoate cornul“ unde „într-un palat / de argint strecu­rat / stă vrăjitorul / clarvăzătorul“ (s.n.). Unicornul poate semnifica monstruosul, coşmarul, tanatosul etc. (nu însă cunoaş­terea sau orice alte tentaţii abstracte pentru că „unicornul cum înota / plută de carne plutea, / plută a făpturii era“), esenţială rămîne însă efigia vrăjitorului — clarvăzătorul care oficiază în „cealaltă lume". Aceeaşi apetenţă pentru primor­dial se lasă descifrată în poeme precum Destinul unei alge, Rîndunica („Intîia pasăre a lumii, Pasăre-Gînd , pag 96). Magia poetică de care vorbim, nu repre­zintă, în fond, decît esenţiala apercepţie pe care o întilnim la marii poeţi, fie că e vorba de „corespondenţă“, de „demonul analogiei“, de „alchimia verbului“ etc. etc. Există deci, la Vasile Nicolescu, bănu­ită aproape în fiecare poem antologat aici, nefixată încă intr-o formulă, o sursă generatoare de mare energie poetică ca­pabilă să atingă amplitudini maxime. Dumitru Panait Cahiers roumains d’etudes littéraires Nr. 2/1973, Editions Univers Bucarest Al doilea număr al Caietelor Editurii Univers cuprinzind grupaje despre „Poétes modemnes, poétique moderne", și „Le tricentenaire de Dimitrie Cantemir“ nu e lipsit, datorită caracterului său „re­prezentativ“, de o anume eterogenitate : contribuţii româneşti, mai vechi, de poe­tică structurală (Sorin Alexandrescu, La fonction du Symbole chez Tudor Arghezi, Sanda Golopenţia-Eretescu, Bacovia, „Plumb“ Analyse de texte), chestiuni me­todologice de „ultimă oră“, istorie şi teo­rie literară (Ov. S. Crohmălniceanu, A­­drian Marino), eseuri, interpretări etc. Chiar dacă titlul grupajului poate apărea — ca în atîtea cazuri — un subterfugiu edi­torial, notabilă rămîne intenţia revistei de a facilita integrarea valorilor poetice ro­mâneşti in circuit universal. Remarcabile, nu numai ocazionale, arti­colele despre Dimitrie Cantemir, semnate de Mihnea Gheorghiu, I.D. Bălan, Al. Piru. Cronica traducerilor ni se pare bine­venită dacă ne gîndim că revista este destinată, preponderent, pentru străină­tate. Suntem­, aşadar, in cea mai mare măsură interesaţi de modul cum sunt traduşi Blaga, Barbu, Sorescu, cu atit mai mult cu cit intervenţiile cronicarilor (Victor Ivanovici, Şerban Cioculescu, Iri­na Grigorescu) sunt întotdeauna Incisive, demne de reţinut. Dan Mihăilescu CAMIL PETRESCU Printre nenumăratele manuscrise ine­dite rămase de la Camil Petrescu, se gă­seşte şi un dosar cu însemnări din pe­rioada exercitării funcţiei de director al Teatrului Naţional. Dintre acestea, re­producem pe cele privitoare la primele rezultate obţinute de actorii cuprinşi în Şcoala de regie experimentală, una din primele iniţiative ale noului director. ★ Notă la repetiţiile-lectură ale pieselor : Maria Baskirteff, Cu­rierul de Lyon, Moştenitorul Primele impresii pe care mi le-au dat lucrările Şcoalei de Regie Experimentală confirmă în bună parte aşteptările mele, dar în acelaşi timp ne arată cît de imens de mult e ceea ce trebuie să se facă de aci încolo. Remarcînd în primul rînd ceea ce trebuie subliniat ca un cîştig, fac con­statarea că, în linii generale, cele trei lucrări sînt foarte bine înţelese în trăsă­turile lor fundamentale. „Lucrul la masă“, cu intervenţia promptă a directorului de scenă, se dovedeşte foarte rodnic. Ca a­­mănunt, vom sublinia îndeosebi interesan­ta expresie a dr­ elor Mimi Botta, Didi Teodorescu, Angela Teodorescu, Maria Dobrescu în Baskirteff , al lui Al. Marius şi fragmentar G. Neacşu, V. Motoc; d-rele E. Popovici şi Carmen Tăutu, în Curierul de Lyon şi aproape toată interpretarea Moştenitorului. Această menţiune nu în­seamnă un clasament definitiv, ci numai că în modul acesta se indică linia de artă pe care trebuie să se menţină cei citaţi şi către care să tindă şi ceilalţi. Pe de altă parte, trebuie să pomenim pe unii interpreţi că e absolut necesar să abandoneze un mod prea rudimentar de a da replicele anume cu o indîrjire vul­gară din care orice nuanţă lipseşte. Nu poate exista artă fără nuanţare. De alt­fel, accent vulgar e un fals indiciu de vigoare temperamentală. Vigoarea tempe­ramentală se arată în intensitatea simţirii ca fond general, nu în accente răcnite trivial şi rece. De asemenea, am remarcat că mai sunt interpreţi care silabisesc sau vorbesc din cap... Repetăm şi aici că asemenea inter­preţi n-au nici o şansă să fie utilizaţi, că se elimină singuri. Acum cînd va în­cepe punerea în scenă, atrag serios Lua­rea aminte a interpreţilor că trebuie să studieze rolul „mobilînd pauzele“ şi nu­­anţînd ascultarea partenerului, aşa cum s-a explicat în directivele Şcoalei de Re­gie Experimentală. Ca încheiere, precizez că titularii re­petiţiilor nu vor fi sigur titularii premie­rei, căci dacă se vor ivi alţii mai buni ca ei , deşi fără repetiţii, vor fi preferaţi acestora. Director Notă la condica de spectacole 18 Mai, premiera Curierului de Lyon Un spectacol care realizează o parte din dezideratele iniţiale, adică Studio-ul a izbutit să joace spre sfirşitul lunei Mai, o dramă puternică, folosind în roluri de răspundere elemente noi, alături de actori consacraţi, ţinînd timp de trei ore aten­ţia încordată a sălii cu toată căldura in­suportabilă. Domnii Toma Dimitriu, I. Rădulescu, I. Păunescu, C. Fogadaru s-au dovedit utili instituţiei noastre prin jocul lor va­riat, sobru şi acut. D-ra M. Voluntaru şi D-nii Valentinea­­nu, Marius, Scărlătescu, Polizu, C. Mitru, V. Lăzărescu au dat un frumos concurs spectacolului, pentru care fapt direcţia le mulţumeşte călduros. D-ra Eug. Popovici ar fi putut da fără îndoială mai mult dacă nu se zăpăcea fără rost din pricina unei inofensive bîlbîieli. Se atrage luarea aminte întregei trupe că bîlbîitul din pri­cina fuguozităţii în joc nu e un cusur, ci adeseori un simptom al trăirii intense. E inadmisibil ca de frica bîlbîielii un ac­tor să-şi dilueze jocul. De asemeni stri­gătele sporadice din sală cerînd să se vorbească „mai tare“ sînt un compliment pentru interpreţii din scenă. E o dovadă că jocul lor e interesant, că sînt ascul­taţi cu pasiune. Numai unui orator inte­resant i se cere să vorbească mai tare, ceilalţi sunt lăsaţi să mormăie în plata Domnului. Repet : cită vreme sala ascul­tă activ, interpreţii sunt pe drumul ade­vărat. D. Soare Z. Soare are meritul de a fi obţinut cu mijloace scenice reduse un spectacol interesant, transformînd o me­lodramă într-un act de reală intelectua­litate. După cum se vede, însemnările lui Ca­mil Petrescu au fost făcute în luna mai a anului 1939, imediat după intrarea în repetiţii a repertoriului propus de el în cadrul Şcolii de regie experimentală. Ele conservă aspecte din lumea evanescentă a spectacolelor respective, dar şi modul de implicare al directorului — ce se do­rea omniprezent — în treburile regizo­rilor. Mod de conlucrare, de iubire a sce­nei care, nu de puţine ori, a stîrnit aprige discuţii. Au trecut de atunci 35 de ani. Tot în această lună numărăm și 80 de ani de la nașterea scriitorului. Publi­căm aceste pagini în semn de omagiu. Manuela Bogdan ★ *4 **•**,­«■ / r* Oyf fa*-“ Ji-tu eb ^ r­­ - yw, /*-* ** . fe/Ur cjr/ **** *** ‚y“''e/ r* , ** * /**-** *=* ■«*'.***'»** , A'Aj-t.'MA-A-f, O**},/**­«,­­ /*** * iw,* JA to* A4* »A m­tiv . O 9* ' **■

Next