Amfiteatru, 1978 (Anul 13, nr. 1-12)

1978-01-01 / nr. 1

Laurenţiu Fulga Perenitatea unui mit, acela al demiurgului . Mi-e teamă că invitaţia de a fi cu orice preţ actuali, determinând implicit o anume speranţă a uşurinţei spre editare, duce prin forţa împrejurărilor la cea mai acută inactualitate. Nimic mai trist pentru o literatură decît aşezarea ei în cadre calendaristice obligatorii, între care se înghesuie o umanitate incapabilă să-şi pună cel puţin cîteva întrebări dramatice. Nu-mi pot refuza imaginea unei bălţi stătute, cu orizont închis, cenuşiu, şi populată numai cu personaje sătule de propria lor existenţă, completîndu-se într-o fericire medie, de bun consum al celor mai digerabile idei- Cînd, în realitate, societatea noastră modernă este asaltată de contradicţii mult mai violente, dincolo de aparenţe — străbătută de un tragism al condiţiei umane care nu ne poate lăsa indiferenţi, avataruri străvechi îşi fac de cap cu dezinvoltură pe sub poleiala colorată a zilelor, cine are ochi de văzut şi urechi de auzit nu poate să nu vadă şi să nu audă că adevărurile esenţiale sînt încă în suferinţă, vai de scriitorul care se refuză, din frică sau din comoditate, conştiinţei noastre eterne. 2. Nu se poate să nu fi observat că marile valori, de audienţă europeană, ale literaturii noastre de ultimă oră îşi au sursa de inspiraţie în chiar materia istoriei de-acum două-trei decenii. Ar fi o mare greşeală să se considere că scriitorii au avut absolută nevoie să se distanţeze faţă de epoca respectivă, numai aşa reuşind, pasămite, să vadă mai clar în convulsia labirintică a faptelor de atunci şi să se pună de acord cu judecata pe care însăşi gândirea politică superioară a ţării a aplicat-o acelor timpuri şi fapte. Adevărul este că, deopotrivă acuzatori sau acuzaţi, victime sau supravieţuitori, orbiţi sau lucizi ai istoriei la care ne referim, sîntem cei mai îndreptăţiţi să lăsăm mărturie despre acele secrete ale fiinţei umane , , pe care nici o arhivă, oricît de orgolios aranjată, nu le cuprinde şi cu atît mai mult nu le va putea dezvălui vreodată. Mişcările istoriei au fost prea dureroase şi, uneori, de o prea fantastică absurditate, pentru ca omenirea de mîine nici cu gîndul să nu gîndească a le repeta. Personal, sînt ferm convins că posteritatea nu ne va ierta pentru ezitările sau neputinţa unora dintre noi de a rămîne fideli singurei raţiuni prin care literatura merită să dureze. Ferice deci scriitorul care va înţelege, chiar şi în ceasul al doisprezecelea, să-şi convertească arta în justiţie. 3. Pot şi eu să vă dau destule exemple, de la noi şi de pe alte meridiane, de scriitori care folosesc în romanul istoric parabola cu directe trimiteri la realităţi sociale şi politice contemporane autorilor respectivi. Este un refugiu justificat de condiţii speciale sau, poate, o iluzie de a crede că se poate spune mai mult decît ar îngădui libertatea noastră de mişcare. Dar trebuie să recunosc, lapidar, că mă impresionează mai puţin să descopăr în negura vremurilor vagi eseuri sau chiar certitudini ferme de similitudine cu epoca modernă. Niciodată suferinţa mea de azi, de pildă, nu va fi egală cu suferinţa cuiva, străin de mine, din îndepărtata istorie, cu atît mai mult îmi este greu să accept că filosofia unui timp e posibil să fie comparată, nu mai vorbesc de coincidenţe, cu filosofia altui timp. Orice actualizare de acest fel mi-apare forţată, asasinarea lui Socrate nu poate fi reconsiderată prin nici o altă asasinare morală din epoca noastră. 4. Proza românească a ultimilor ani nu poate avea în atenţia sa permanentă, ca obiectiv prioritar, decît omul, fenomenologia umană. Mă pot extazia în faţa asaltului către stele, darnu pot uita că planeta aceasta se află încă nu derivă. Felicit în chip solemn toate organizaţiile de savanţi din lume, care jubilează pe seama revoluţionării lor ştiinţifice, dar eu nu pot jubila în faţa a milioane de înfometaţi şi de robiţi de debusolaţi şi de transformaţi în carne de tun. Sunt gata să semnez toate declaraţiile care se concep în favoarea umanităţii, dar nu pot uita că umanitatea nu şi-a epuizat încă întrebările la care ar trebui să i se răspundă. Şi cine, toate acestea, le-ar duce la capăt mai bine, în numele omului şi pentru om, decît scriitorul conştient de misiunea lui pe pămînt ? Multe mituri au fost şi vor continua să fie demolate, multe mituri false au fost şi neîncetat vor fi inventate, de dragul altor forme de opiu şi misticism, eu cred şi pledez pentru perenitatea unui singur mit : mitul scriitorului demiurg Dinu Săraru Totul depinde de noi Există, într-adevăr un mod al prozei de a fi inactuală chiar şi atunci cînd tematica ei se referă la timpul prezent iar povestea ne apare cum nu se poate mai la zi. Aş zice că acest mod de a fi inactual al prozei se manifestă mai ales, oricît ar părea de paradoxal, mai ales, zic, atunci cînd tematica ei se raportează cum spuneţi dumneavoastră, la timpul prezent. N-aţi observat că tocmai cărţile despre ziua de azi, sînt în marea lor majoritate inactuale ? Iar inactualitatea se manifestă în interesul pasager, sezonier pe care îl trezesc pentru a trece atît de meteoric în neantul cel mai cutremurător cu putinţă. O carte actuală, se ştie foarte bine, nu este neapărat cartea care povesteşte o întîmplare petrecută în zilele pe care le trăiesc eu, cititorul. Pentru aceste întâmplări am la dispoziţie presa, deşi trebuie să spun că, exceptând cîteva fericite oaze şi capitolul Informaţie, pînă şi presa pe care o citesc, mă refer mai ales la reportaj şi articolul de opinie, îmi pare destul de nefericit inactuală, de o timiditate funcţionărească şi de o precauţie contabilicească. Cam aşa se întîmplă şi cu proza despre care vorbim acum. Totul, absolut totul într-un roman, la zi, este posibil de recunoscut ca aparţinînd actualităţii, însă sub raport anecdotic, peisagistic şi scenografic. Adevărul cărţii este, din păcate, vechi, conformist, prăfuit, cuminte, neesenţial, şcolăresc, după principiul lui Marius Chicoş Rostogan, în aceste cărţi se trăieşte modest, se iubeşte cu măsură, se doarme cu vagi coşmaruri, se moare fără tragedie, dacă se moare, se naşte fără semne de întrebare pentru viitor, se munceşte ca într-un raport sindical, un fel de semi-viaţă, de viaţă vătuită cu grijă, sau retezată cu grijă, tocmai cînd ea trebuie să devină viaţa cu adevărat, se scurge bine temperată prin paginile acestor cărţi inactuale despre actualitatea noastră, într-o anchetă pe care o propunea o revistă literară tv, printr-un redactor al ei, pătimaş şi profesionist am răspuns, dar, fireşte, nici ancheta nici răspunsul n-au văzut încă luminile micului ecran, am răspuns la o întrebare privind satira. N-avem satiră, ziceam, pentru că nu încurajăm satira, noi, chiar noi care ar trebui să o şi scriem şi să o şi promovăm, fie că sîntem scriitori, fie că sîntem redactori cu şansa deciziei. Nu o să facem satiră cu frizeri şi tractorişti care se duc la nunţi cu tractorul ; satira presupune implicarea esenţei. Cîinele şi căţelul, Boul şi viţelul implicau o esenţă socială, numai aşa au putut rămîne ca opere satirice. Mă gîndesc că dacă eu aş fi avut talent şi aş fi scris eu acum Boul şi viţelul, n-aş fi putut recita fabula în pomenita anchetă. Pentru că cineva m-ar fi întrebat, neapărat, cine e tovarăşe, boul ? Iar dacă această satiră a apărut cînd a apărut, înseamnă că noi nu trebuie să fim sub nivelul, ca să zic aşa, al celor care cu o sută de ani în urmă au „permis“ apariţia acestei capodopere a literaturii române. Spuneam, în acea anchetă, că pentru satiră trebuie creat un climat. Cît se poate de normal, nu ? Dar climatul îl creem chiar noi, creatorii şi factorii de decizie culturali, pentru că politica partidului comunist a creat cadrul necesar şi propice pentru aceasta. Şi pentru că mi-aţi sugerat libertatea de a răspunde şi independent de întrebările dumneavoastră, aş vrea să spun aici, în această revistă studenţească, pe care eu o văd avînd datele de a spune mereu adevărul, pentru că acest adevăr niciodată nu e mai pur ca în tinereţe şi niciodată nu e apărat mai dezinteresat ca în tinereţe, aş vrea să spun că pînă acum, opera cea mai adevărată sub raportul actualităţii de esenţă şi al actualităţii validată artistic, scrisă la noi cu siguranţa că va rămîne, mi se pare acea parabolă istorică numită Princepele de Eugen Barbu. O autentică operă literară consacrată actualităţii sau inspirată de actualitate trebuie să rămînă actuală şi peste timp. Nu ştiu dacă Război şi pace a fost o operă actuală la timpul ei, dacă o privim din perspectiva anchetei dumneavoastră, însă pentru sufletul rus, pentru esenţa sufletului rus, ea rămîne actuală şi azi, deşi se petrece mi se pare pe la 1812, iar între timp s-a produs şi o revoluţie socialistă care a schimbat din temelii o anume spiritualitate. Dacă Oedip n-ar fi actual, în esenţa lui, nu l-am juca astăzi, nu-i aşa ? Mă întrebaţi dacă acele multe cărţi care se referă la fapte de acum douătrei decenii sunt actuale, sau în ce măsură sunt actuale ? Princepele se petrece nu acum două-trei decenii ci acum două secole şi e actuală. Problema este de esenţă. Un scriitor foarte popular într-un anume fel şi pe care eu nu mai reuşesc să mi-l reprezint altfel decît la o masă de pensiune cu o sticlă de vin roşu în faţă de dimineaţă şi pînă seara şi chiar şi duminica, de dimineaţa, dinaintea liturghiei şi pînă seara, asudă, în faţa sticlei, aceasta mereu nouă, fireşte, numai el statornic, şi cu cîteva fire de păr năclăite de sudoarea muncii pe fruntea pleşuvă şi cu hainele aburite de răsuflarea generală a corpului lui aducîndu-mi obsedant înaintea ochilor maşinăria aceea primitivă care se numeşte etuvă şi dându-mi necontenit sentimentul că singurul gest nobil şi frăţesc şi generos şi solidar şi creştinesc în ultimă instanţă pe care ar trebui să-l fac neîntârziat, ar fi acela de a-l vîrî pe confrate cu totul în cazanul salvator, acel scriitor care experimentează atît de devotat pe propria lui piele toate parabolele cu dame neconsolate şi fripturiste, şi toată prostia care îl delectează sub clarul de lună, mă acuza cu lacrimi în ochi că aş fi lipsit de gravitate în ceea ce scriu. Nu-mi amintesc, din nefericire pentru mine, cu siguranţă, ce aş putea reţine pentru viitorime din marile întrebări pe care şi le-a pus confratele în fapt cutremurătoarei etichete pe care scria într-o duminică dimineaţa, tenebrosul sau decisivul cuvânt Cabernet. Insă, pot să-mi imaginez cît de sfîşietoare poate să fie această imagine a unei etichete lipite pe o sticlă de numai trei sferturi şi dominată terifiant de acest cuvînt ca o sabie a lui Damocles deasupra conştiinţei confratelui: Cabernet! Vă daţi dumneavoastră seama, cît e de greu să ai tăria să nu te mişti de ani de zile în faţa unei astfel de sticle şi să nu ai siguranţa unei etichete şi să înfrunţi această nesiguranţă de atîţia ani şi să nu-ţi pierzi gravitatea şi stăpânirea de sine şi să ai puterea să nu te ridici de la masă ca să te duci pînă la posibila mincinoasă cramă să vezi care e adevărul ? Nu ştiu dacă am fost bine înţeles. Eu cred foarte sincer în faptul că niciodată n-am avut mai clare, din punct de vedere ideologic, condiţii, pentru a continua o mare operă socială. Niciodată însă de la sine, nu s-a impus nimic. Sîntem o societate în continuă perfecţionare, nimeni nu ne poate da certificatul infailibilităţii, mai putem şi greşi ; nu toate experienţele sunt garantate dinainte, construim o lume nouă, nu copiem pe nimeni, nu avem reţete. Aşadar continua perfecţionare presupune şi continua îmbunătăţire a soluţiilor, inclusiv pe plan spiritual. Sîntem o societate vie, în plină revoluţie, acceptăm deci şi riscurile deşi vrem să le reducem la minimum. Niciodată o societate n-a fost mai lucidă în faţa propriei realităţi şi în faţa propriei deveniri. Nu sîntem o societate îngheţată, sîntem aşadar perfectibili, scopul nostru suprem este perfectibilitatea. Atunci mă întorc la satiră, a cărei existenţă mie mi se pare determinantă pentru şansa culturii de a fi fidelă adevărului, pentru că Beaumarchais a spus-o genial: fără libertatea de a critica nu există bucuria de a lăuda, însă dacă un tovarăş întâmplător în cultură te poate întreba ,,cine este Boul, tovarăşe ?“, abia atunci pasiunea pentru adevăr îşi poate spune cuvântul. Avem, — repet această convingere categorică — toate condiţiile, cadrul ideologic şi politic fericit creat de partid. Climatul îl creem noi. Prin scrisul nostru politic, patriotic, angajant. Iar literatura de actualitate trebuie să supravieţuiască efemerului actual pentru a fi cu adevărat actuală. Altfel, scrieţi băieţi, nu mai scrieţi !“. DEZBATERI Actualitatea In anii din urmă, în literatura noastră am asistat la o veritabilă resurecţie a romanului ce abordează problemele acute ale vieţii sociale contemporane româneşti, modul in care existenţele şi conştiinţele individuale se inscriu în fluxul mare, generos şi nu rareori plin de dramatism al acesteia. Iniţiind o discuţie despre actualitatea romanului redacţia noastră a avut în vedere faptul că simpla raportare la real nu constituie condiţia şi nici garanţia menţinerii şi înscrierii unei cărţi în spaţiul fertil al dezbaterii acelei problematici concrete, capabile să vitalizeze paginile tipărite, sa poarte în ele un suflu de autentică umanitate, să vehiculeze idei şi sentimente in stare să caracterizeze un raport activ între oameni şi istoria trăită şi făurită de ei. Desigur, fiecare creator îşi are stilul său personal, mijloacele sale de expresie cu ajutorul cărora dă o formulare liberă de constrîngeri, neînchistată în tipare, propriilor gînduri. într-o formulare cuprinzătoare, asupra acestui fenomen s-a oprit tovarăşul NICOLAE CEAUŞESCU în Raportul prezentat la Congresul al IX-lea al P.C.R. „Artei şi literaturii — spunea în acea ocazie secretarul general al partidului —le sunt proprii preocuparea pentru continua înnoire şi perfecţionare creatoare a mijloacelor de exprimare artistică, diversitatea de stiluri , trebuie înlăturată orice tendinţă de exclusivism sau rigiditate manifestată în acest domeniu. Esenţial este ca fiecare artist, în stilul său, propriu, păstrîndu-şi individualitatea, să manifeste o înaltă responsabilitate pentru conţinutul operei sale, să urmărească ca ea să-şi găsească drumul spre mintea şi inima poporului“. Responsabilitatea la care făcea apel secretarul general al partidului a devenit, sîntem convinşi, un bun cîştigat de proza noastră. Dezbaterile purtate în jurul unor cărţi importante apărute în ultima vreme sînt, credem, mai ales fructul interesului pentru modul specific în care acestea reflectează asupra oamenilor şi faptelor lor, asupra destinelor individuale prinse în vălmăşagul marilor transformări ale istoriei anilor noştri. Este de prisos aproape să mai subliniem, valoarea educativă a acestor Mihail Laurenţiu : Familie pădureană Augustin Buzura Spre problemele de conştiinţă 1) Precum şi în viaţă aşa şi-n literatură. Există fiinţe umane care tră-