Amfiteatru, 1980 (Anul 15, nr. 1-12)

1980-01-01 / nr. 1

m­ v, im PROLETARI DIN TOATE TARILE. UNITI VA I • [REVISTĂ LITERARĂ §1 ARTISTICĂ EDITATĂ DE UNIUNEA ASOCIAȚIILOR STUDENPLOR COMUNIȘTI DIN ROMÂNIA Anul XV ian. 1980 D (169) Apare lunar 12 pagini 1 leu Acest număr se ilustrează cu desene de TUDOR JEBELEANU EMINESCU -130 Chipul din castel în cîteva din marile poeme postume eminesciene (Povestea magului călător în stele, Mu­­reşanu) apare un cuplu stra­niu de personaje a căror în­tâlnire se petrece în mod obli­gatoriu pe malul mării — sau pe mare —, adică este condi­ţionată de prezenţa oglinzilor acvatice ca spaţiu de reflec­tare ; cuplul acesta este alcă­tuit dintr-un călugăr-poet (u­­neori, cu înfăţişare de mag) şi un „chip“ angelic, o imagi­ne feminină suavă, intangibi­lă, care apare fugar la feres­trele unui castel înconjurat de ape şi pare a se fi întrupat dintr-o rază la chemarea cîn­­tecului (în fond, un „descîn­­tec de coborîre“) intonat de călugărul-poet. Chipul din castelul înconjurat de­ ape ni se pare a fi un motiv obsesiv al operei eminesciene, de la micile poezii din prima etapă d­e creaţie (Linda, Cine-i ?), trecînd prin poemele Povestea magului şi Mureşanu şi recu­­noscîndu-se ca schemă mode­latoare de profunzime în ima­ginea eroinei din Luceafărul, al cărui prim avatar, Fata în grădina de aur, nu moştenise din basmul lui Kunisch nici una din trăsăturile ce o apro­pie pe principesa îndrăgostită de Luceafăr, de „chipurile“ suave şi vag determinate din poemele eminesciene de tine­reţe. Constanţa acestui motiv (dincolo de metamorfozele pe care le-a suferit de la chipul­­rază la „chipul de lut“ îndră­gostit de raza Luceafărului) ne determină să insistăm asupră-i, căutîndu-i, în spaţiul poeziei eminesciene, arhetipul şi ava­tarurile. O prefigurare a motivului a­­pare în Linda (1866), poezie înrudită cu exoticele lui Alec­­sandri. Pe malul mării, prin­­trei „ruini ce se deşir“, Linda (pe a cărei faţă „plîng gîn­­diri“) rătăceşte „geniu blond“ al ruinelor, oglindită de ape („Marea vede chipu-i pal ! Şi-n adîncu-i zugrăveşte / Prin ruini un ideal“). „Din placa de argint“ a apelor, imaginea fugară vrăjeşte un tînăr pes­car, şi oglinzile marine devin spaţiul legănător şi nestatornic („luciul vagabond“) pe care, în finalul acestei­ graţioase convertiri idilice a motivului Lorelei, va zbura luntrea cu cei doi îndrăgostiţi. Spaţiul ruinelor de pe malul mării şi chipul angelic, dematerializat prin reflectare în oglinzile acvatice, — iată elementele prin care Ilinda prefigurează motivul „chipului din castel“. Zece ani mai tîrziu, abando­ned finalul idilic din Linda, Eminescu definitivează poezia In fereastra despre mare (1876), în care păstrează doar componentele fundamentale ale motivului : castelul (..în fe­reastra despre mare / Stă co­pila cea de crai“), oglinda ac­vatică („Fundul mării, fundul mării / Fură chipul ei bălai“) şi vraja pe care chipul,­­nicio­dată văzut altfel decit în o­­glinda mării, o exercită asu­pra pescarului îndrăgostit („Spre castel vreodată ochii / N-am întors şi totuşi plîng —/ Fundul mării, fundul mării / Mă atrage în adînc“). Arhetipul „chipului din cas­toan Em. Petrescu (Continuare in pag. 3) ACUM Acum, cind anu-ncepe să se-nşire acum, cînd România stă în noi - bogată şi puternică lumină — cînd grînele încă mai dorm sub brazdă ca pruncii legănaţi de visul verii, cînd tinereţea noastră dă să spargă albia nopţilor şi să inunde nerăbdătoare ziua cea de mîine, să ne gîndim la omul care ţine stindardul biruinţei noastre, omul ce omeniei dă înfăţişare şi comunismului deplina viaţă şi visului pămîntul cel mai rodnic ; acum, cînd ne somează timpul faptei acum, cînd steaua se topeşte-n ger deasupra patriei, acum... Ion Horzan Dimensiunea unităţii Ianuarie, lună a nostalgiilor albe, cînd teritoriul ţării, de munţi pînă la marile fluvii şi mare se inveşmîntează în ima­culata zăpadă. Ianuarie, fiu­ al omăturilor grele strălucind orbitor in zilele senine, pre­vestind parcă oglinzile altor a­­notimpuri. Ianuarie de gheaţă şi ger, cind pe sub porţile nin­sorii se aud trecînd fiinţele fi­rave ale spicelor pregătindu-se să asalteze văzduhul. Este o lună tandră şi fermă, prevesti­toare de rodnicie, o lună a creşterii şi împlinirii, luminoasă şi energică în acelaşi timp. Este o lună cinci toţi gospoda­rii se gîndesc la ce va fi mîi­ne, cînd se priveşte îndărăt, spre scursele anotimpuri, pen­tru a întrevede in­ele temeiu­rile celorlalte. In această lună a deschide­rilor fertile ale anului a avut loc Congresul Frontului Demo­craţiei şi Unităţii Socialiste, e­­veniment care va rămine, fără îndoială, înscris ca un fapt de seamă în cartea înfăptuiri­lor anilor noştri. Prin el s-a a­­firmat încă o dată unitatea statornică a poporului român in jurul Partidului Comunist Ro­mân, şi a personalităţii de ex­cepţie care stă in fruntea sa, tovarăşul Nicolae Ceauşescu. Este tocmai această unitate­­fapt subliniat şi în cuvîntarea de deschidere a Congresului rostită de tovarăşul Nicolae Ceauşescu - elementul esen­ţial al realizărilor din anii so­cialismului, ale poporului ro­mân. Tot ea este garanţia în­floririi patriei, a înaintării României pe noi culmi de pro­gres şi civilizaţie. Este semni­ficativ, credem, faptul că, în­­tr-o deplină unanimitate, Con­gresul l-a ales pe tovarăşul Nicolae Ceauşescu, personali­tate eminentă a vieţii politice româneşti, nume de prestigiu pe toate meridianele lumii, identificat deplin cu numele ţă­rii noastre, în funcţia de pre­şedinte al Frontului Democra­ţiei şi Unităţii Socialiste. Soli­daritatea întregului nostru po­por la politica propusă de conciu­cerea Partidului Comu­nist r­ Român, promovată perso­nal de secretarul său general, este expresia concentrării nu numai a eforturilor, ci şi a nă­zuinţelor în direcţia continuării procesului de transformări re­voluţionare iniţiat in România şi care a avut drept rezultat înscrierea ei pe orbita progre­sului şi democraţiei. Rezumă aceste două ultime noţiuni o năzuinţă interioară proprie tu­turor celor ce trăiesc în ţinu­turile străvechi ale Daciei, nă­zuinţă ce depăşeşte condiţia de apartenenţă la o naţionalitate. Români, germani, maghiari şi de alte naţionalităţi constituie în aceste momente ale istoriei, hotăritoare pentru destinele colective şi individuale, un sin­gur tot, aşa cum natura patriei în care vieţuiesc constituie un ansamblu armonios. Un ansam­blu ale cărui linii definitorii au început să se precizeze tot intr-o zi de ianuarie, cu o sută douăzeci şi unu de ani în ur­mă, cînd m­­oralele mulţimii a­­dunată intr-o zi geroasă pe co­lina Mitropoliei Bucureştilor s-a afirmat cu hotărire voinţa de unitate şi s-a realizat primul mare pas in stringerea rînduri­­lor celor ce trudeau de secole în teritoriile ce au rămas de mii de ani leagănul de başti­nă al poporului român. Pasul acela, extrem de important, avea să se definitiveze mai tîrziu, în decembrie 1918. El a căpătat însă în anii noştri un sens mult mai profund şi mai omenesc. Fiindcă „unirii în cu­get şi simţiri" i s-a adăugat în anii noştri unirea intru în­crederea în viitorul demn al omului pe pămîntul României, unirea intru încrederea în va­lorile perene ale unei civiliza­ţii ce exaltă valorile democra­ţiei şi libertăţii Individului, ală­turi de cele ale independenţei şi neatîrnării ţării. Este un ia­nuarie înalt şi imaculat şi pre­vestitor de rodnicie, moment de intersecţie al faptelor tre­cutului cu proiecţia în viitor a realizărilor prezentului. Dimen­siunea lui esenţială in acest an, ca în atîţia alţii, este di­mensiunea unităţii. „Amfiteatru“

Next