Amfiteatru, 1980 (Anul 15, nr. 1-12)

1980-01-01 / nr. 1

C.E. al Consiliului U.A.S.C.R. şi ale revistei „Amfiteatru" pe anul 1979. Premiile anuale pentru creaţie ale POEZIE: I : Ştefan Mitroi, Elena Ştefoi ; II : Ion Mureşan, Adrian Giurgea ; III : Marcel Tolcea, Helmuth Britz. PROZĂ: I : Mariana Pop ; II : Daniel Vighi ; III : nu se acordă. CRITICA : I : Nicolae Iliescu ; II : Mircea Do­­ru Lesovici ; III : Emil Ionescu. PUBLICISTICA : I : George Boeru ; II : Paul Nancă, Rodica Vasilică Diamandi ; III : Doi­na Pologea. PICTURĂ : I : Corneliu Ionescu ; II : Ștefan Râmniceanu ; III : Marilena Murariu, Nadia Ioan. GRAFICA : : Sarosi Csabc : II : Cornel Ionicei ; III : Gligor Troian. SCULPTURĂ, I: Tudor Şerban ; II : Doru Drăguşin ; III : Ion Mîndrescu. ARTA MONUMENTALA, I Virgil Fâciu ; II : nu se acorda ; iii : nu se acordă. CRITICA DE ARTA, I : Călin Dan ; II : Pa­­trel Berceanu ; III : Valeriu Drăguşanu, Car­men Cârnecî. Premiul special al C.E. al Consiliului UAS.C.R. şi al revistei ,­Amfiteatru* pentru lu­crări de DESIGN : Mihai Nazarie, Dan Ve­­lescu, Radu Vişan. Poezia lui Geo Bogza in ediţie bilingvă Editura Minerva îşi face o remarcabilă tradiţie din publi­carea unor volume bilingve de poezie românească. Ultimul dintre acestea conţine in vari­antă franceză (traducerea exce­lentă, ii aparţine Ilenei Vul­pescul o antologie a versurilor scrise, in timp­ de Geo Bogza. Volumul este prefaţat de un studiu al lui Ştefan Augustin Doinaş („Impresia generală pe care o lasă, la o primă lec­tură, poezia lui Geo Bogza este aceea a unui lirism patetic, angajat în iubire şi revoltă, in scîrbă şi compasiune, desfăşu­­rîndu-se liber de orice îngră­diri formale, prozodice, şocant deopotrivă, prin lexic, prin vio­lenţa expresiei, prin inedit al imaginii şi prin aglomerarea verbală”), care fără să propună o interpretare nouă, devine prin pertinenţă, limpezime şi cuprin­dere, o referinţă critică absolut obligatorie. Iată cum sună pri­ma strofă din Orion într-o lim­bă franceză in care chiar pare a fi fost scris : „Jamais nul navire de retour en rade / — Sat de mers du Sud, soit du Capricorne — / Ne fut si pure et­­ si élégante frégate / Tel Orion quand il revient en au­­tomne”. I. B. „Secolul XX" Ultimei­ trei numere ale re­vistei „Secolul 20* (4-5 și 61 1979) vin să argumenteze ideea că densitatea substanței idei­ 2 REVENIRI Daniela Născută la 14 aprilie 1950, in Craiova. Bi­bliografie : Lumină cu­ umbră, Editura Eminescu, 1973; Spa­­ţiul de graţie, Editu­ra Eminescu, 1976 ; Arcaşii orbi, Editura Cartea Românească, 1978 ; Crîngul hipno­tic, Editura Emines­cu, 1979. O evoluţie surprinzătoare a condus-o pe Daniela Crăsnaru către o poezie gravă, nelinişti­tă, sarcastică uneori, deşi pri­mele sale culegeri arătau o îndreptare către caligrafia li­rică de album sentimental. In versurile de început poeta se copilăreşte cu graţie şi delica­teţe, nu şi fără afectare, lus­truind cuvintele, indepărtind impurităţile şi angelizînd pro­gramatic, în spiritul de altfel al unei mai generale tendinţe către puritate şi purificare existentă in poezia primei ju­mătăţi a deceniului ”30—’30, cînd vaporozitatea, ingenuităţile, dematerializarea, mult cultiva­te, traduc in fond un efort de conservare a lirismului, o miş­care defensivă a sensibilităţii şi o restrîngere, compensatoa­re totuşi, a vitalităţii la rafi­nament : „Alerg sub merii alb pilpiind / Răsuflare­a unei le- Crăsnaru bede / floarea lor mi se pare. I S-ar cere in gestul cu care-i intimpin / sfială şi aminare. / Astfel, fără pas lunecînd, / ca în somn, / fără respiraţie­­aproape, / frică îmi ei să nu tulbur lumina / care mă ninge pe pleoape. / Atinsă uşor, cu tîmpla bătînd / petala s-a fă­cut străvezie. / Doamne, iară şi iar mi-e dor / de copilă­rie !“. Nu atit încrederea in poezie alimentează secret a­­ceste poeme mai mult ale sua­vităţii decit suave, cu­ resim­­ţirea poeziei ca ultim refugiu, ca spaţiu protector, ca posibili­tate de existenţă intensă şi deplină. Poezia devine o rea­litate ; mai mult, va fi adora­tă, Invocată şi glorificată ca o zeitate fastă. O Invocaţie Pod­­iei, aşezată la începutul volu­mului Arcaşii orbi, capătă as­pectul unui legămînt de cre­dinţă : „Tu flacără părere, tu sîmbure / care-mi luminezi palmele / pină la scrum, / in­­găduie-mi mie, cea nenumită , să mă alătur numelui tău de acum. / Tu, care mă cheltui fibră cu fibră / lăsîndu-mă cu ochii goi / în faţa taurului în­genuncheat de spadă / aibi grijă,­­ de bunăvoie în umilin­ţă / m-ara cufundat pentru tine­­ precum în cea mai cu­rată zăpadă / Tu, care-mi sorbi încordarea­­ în faţa sin­gelui ţîşnit sub pumnalul / în­fipt in oglinzi­­ aibi grijă / pe ce-ai să, mă vinzi ! / Oho, su­­rîzind am risipit nisipul / clep­sidrei, fără habar / ca să ating veşmîntul tău rar, / susurul lui, care îmi arde timpanele / sfredelitor. / Aibi grijă, / nu­mai sub zimţii unei singure stele / voi putea pentru tine să mor“. Atitudinea nu este nouă în poezia românească, expresia cea mai înaltă i-a dat-o Al. Philippide („M-atîrn de tine, Poezie“), sfidindu-şi, cu amar orgoliu, contempora­nii („Silită poezie-a vremii noastre, / Intr-adevăr prea mult a vremii noastre / Şi prea puţin a vremurilor toa­te, / Rugină nefolositoare / Sufletelor viitoare“), dintr-o singurătate ţiuitoare („Pe cel mai sudic promontoriu / Stă ultimul tasmanian“), încă în urmă cu patru decenii (Visuri in vuietul vremii, 1939) , dar este redescoperită pe cont pro­priu şi capătă o formă origi­nală, în primul rînd fiindcă îşi pierde acuitatea spirituală şi devine o stare de sensibili­tate, relativ comună, apoi chiar un şablon literar. Conştiinţa de „ultim tasmanian“ va fi astfel revitalizată ca sursă li­rică şi devalorizată ca motiv poetic ; renunţarea Danielei Crăsnaru la poezia ca instru­ment al purificării nu are alt înţeles decit un efort de indi­vidualizare. Păstrîndu-şi muzi­calitatea versurilor de început, poemele ulterioare se încarcă de sugestii mai tulburi, trans­parenţele dispar, înlocuite de nesigure, ceţoase şi ameninţă­toare materii fluide, a căror instabilitate nu mai uimeşte, ca altădată, ci sperie (­..porţile lumii s-au inegrit“). Pătrund, acum, obiectele tehnice, „maşi­năriile" în poezie, limbajul se laicizează, chiar pină la asi­milarea formelor celor mai umile. Ceea ce echivalează cu o deschidere a perspectivei şi, nu mai puţin, cu o schimbare de atitudine, vădită în prezen­ţa ironiei şi a sarcasmului, ca şi in insinuarea carnavalescu­lui („Zile cu fardul topit — / spectacol, galop ireal. / Dorm clanii legaţi de trapez, / fre­netice aplauze-n stal. / Baleri­ne prin halele nopţii / adul­mecă palizii mici. / Tu, indu­­reratule crin, / ce mai faci, mai respiri ? / Cuvinte fără vocale / sfori de ajuns în ta­van. / Pe acoperişul Lumii / se rostogoleşte un ban. / Dre­suri. Cuşti pentru zvîcnet şi flacără. / Plecăciuni pin’la pă­­mînt, / pină sub. / Calorii pentru suflet şi multe / iluzii la cub. / Maşinării întoarse discret / pentru surîs şi aplau­ze. / Moartea îşi dezveleşte pulpele / numai in pauze“). Este rezultatul convertirii neli­niştii şi a crispării în ambi­guitate bufonă, în „poză“ cînd reală, cînd trucată, In caboti­­nerie disperată („In ciuda fap­tului că era contabil / el era frumos şi avea un trup perfect de efeb. / în ciuda tuturor fap­telor / l-am iubit disperată toată vara aceea. / Adolescen­ta bătrînă din mine săruta pe ascuns / urmele tălpilor pe care / învăţa să le lase fe­meia. / Oho, era foarte frumos şi puternic. / Fruntea lui pă­rea dacică, / şi-ntregul profil perfect scitic. / Nici n-ai fi zis că străbunii lui / culegeau praful Asiei din tulburele pa­leolitic. / El se uita la mine rar, foarte rar / şi ochii i se umpleau întotdeauna de o ui­mire fără hotare. / Eram pen­tru el o ciudată vietate mari­nă / care încearcă să zboare“­. Nu arareori se întrevede o ma­re apropiere de poezia lui A.E. Baconsky, chiar dacă ex­presia este, la Daniela Crăsna­ru, mai eterică, răsucită in complicate arabescuri aluzive, păstrînd ceva din tandreţea melodioasă a versurilor de în­ceput : „Acest spaţiu are o a­­dincime suspectă / reverberan­tă de un aer dulceag / în care se petrec descompuneri atro­ce. / Acest sentiment, ca o cor­tină molcomă de pluş,­­ acope­ră lucruri ridicol ţipind fără voce. / / Această retină a mea e sătulă,­ pot spune, / de blinde şi zilnice decapitări. / Prin simţuri îşi plimbă şopîrla obeză / veninul apatic și fără urmări. // Ascult cum cuvin­tele goale aplaudă alte cu­vinte / iar vidul lor se sărută frenetic pe margini / precum hemisferele de Magdeburg, / in timp ce curge pe lume Li­chidul Edenic / din ugerul unui orb demiurg. // Sunt iată, deci, martorul mut, mimul tra­gic, actorul / şi zilnic mă fac a nu şti cum mereu , un de­get de gîde trasează parcele / abstracte prin sîngele meu". Evoluţia Danielei Crăsnaru este produsul unei radicalizări lirice. Mircea Iorgulescu lor şi varietatea problematicii se pot invecina fericit între co­­perţile unei reviste, în numărul S al revistei reţinem studiul lui Dumitru Ghişe : „Humanitas — un unghi românesc", o verita­bilă sinteză marxistă autohto­nă asupra umanismului faţă in faţă cu tendinţele analoge europene din secolul... 20. Un regal de poezie semnat de Yannis Ritsos dă o măsură rea­lă a marii poezii elene con­temporane. Reţinem din acest număr trei nuvele ale lui Ma­rin Preda tălmăcite in limba spaniolă şi o descindere în li­teratura politică din Nicaragua, instrument revoluţionar în lupta de eliberare de pe continentul sud-american. Numărul 6 al revistei ampli­fică teritoriul literar grecesc al acestor decenii prin tradu­ceri din poezia şi proza Ioa­nei Tsatsos. Gheorghios Sefe­­ris. Din orizontul poemului in acel al poeziei tragice gre­ceşti , demers spectacologic pe marginea unor valoroase mizan­scene realizate de Andrei Şer­ban (Electro — Medeea - Tro­ienele) şi comentate de Eugen Ionesco, Clive Barnes, Robert Kanters, Guy Demur, Jacques Franck, Mell Gussow, Ştefan Augustin Doina, şi Sorin Vieru comentează elo­gios contribuţia teoretică a lui Gabriel Liiceanu asupra cate­goriei estetice a tragicului grec. Dealtfel, revista publică şi un studiu al esteticianului român, tradus in germană de Thomas Kleininger. Considerăm aceste două studii binevenite deoarece credem a avea în persoana lui Gabriel Liiceanu una din cele mai autorizate competenţe in estetica europeană care s-a ocupat de tragedia antică gre­cească. Ar fi superfluu să co­mentăm ţinuta grafică deosebi­tă a numerelor, pentru că a­­ceasta e o preocupare con­stantă (şi validată număr de număr) a redacţiei. Paker Berceanu Alte însemne ale modernităţii Nicolae Ciobanu­ practică o critică de ceremonial mai mult decit sintactic. Lucrul este vă­dit în turnura frazei (contre­­sionată, plină de ramificaţii — excelente exemple pentru ana­lizele şcolare), dar şi in com­poziţia articolelor. Iată, de pil­dă, într-o încercare de definire pedagogică a talentului, criti­cul pleacă de la Thomas Mann, trece prin Dicţionarul de psihologie al lui Paul Po­­pescu Neveanu, pentru a sfîrşi alături de Hegel, repere teo­retice ce rămîn totuşi in um­bra consideraţiilor proprii ale criticului : „Să ştim şi să ad­mitem că, intr-un sens, prin talent se înţelege acea însuşire general-umană ce înglobează însuşi talentul înnăscut al fie­cărui ins de a cunoaşte şi a se autocunoaşte, graţie dreptului şi obligaţiei lui de a-şi însuşi, prin retrăirea lor psihosocială, bucuriile creaţiei spirituale e­­xistente , ceea ce constituie condiţia nu numai liminară ci şi inalienabilă a oricărei exis­tenţe umane individuale în contextul civilizaţiei“. Am citat acest paragraf numai pentru că in el se întrevăd virtuţile teoretice ale criticului şi mai ales pentru că, după cum ve­deţi, el explică în sfirşit ce este talentul. Această definiţie a talentului nu este însă re­zultatul unor vaste cercetări de laborator cu­ al unei prac­tici de întimpinare a talente­lor. Nicolae Ciobanu este un cunoscut clinician al debutan­ţilor. Şi diagnosticele sale se bucură de larga participare a sintaxei exemplar contorsio­nate, precum şi de un corte­giu conceptual fără de care ne-ar fi greu să-l deosebim pe Ştefan Ioanid, să zicem, de Hölderlin : „Starea de volup­­tuoasă şi crispată visare, che­mată , precum la Blaga, de pildă, să delimiteze cadrul ideal mistic propice revelării conştiinţei de sine a omului, prin alte cuvinte să vădească impalpabilul mod in care „eul empiric“ se supune legilor imuabile ale „eului filosofic“, iată, pe scurt, formula poetică la ale cărei privilegii aspiră şi tînărul Ştefan Ioanid în am­biţioasa şi interesanta sa carte de debut intitulată Cuvîntul unic“. Domeniile teoreticului par a-i solicita şi aici criticu­lui formulele sintactice cele mai îndrăzneţe. Dar adevărul este că textul înscenează o subtilă iluzie optică prin care ceremonialul de amînare a in­trării în subiect pare excurs teoretic: „Puţine, dar extrem de puţine sunt volumele de poezie ale debutanţilor — în­cepe recenzia la debutul lui Grigore Georgiu — şi nu nu­mai ale acestora ! — care îndrep­tăţesc, fără rezerve, adoptarea unui unghi de receptare critică unitar, în aşa fel incit analiza lor să se poată concentra in jurul unui ax, si-i spunem astfel, epic-descriptic. Pentru comentatorul ce se obstinează în credinţa că justeţea opinii­lor sale este direct pr­oporţională cu fidelitatea actului de lec­tură, în cele mai dese împre­jurări, faptul că textul recen­ziei sale trebuie să capete o înfăţişare destul de mozaicată se impune aproape ca o fatali­tate. Se înţelege, nu e vorba de cine­­ştie ce indecizii ale spiritului critic, disimulate prin asemenea mijloace. Mai de­grabă e vorba de acea circum­specţie lucidă impusă de ne­voia imperioasă a argumentă­rii nuanţate de care se cuvine a beneficia diagnosticul critic mai­ ales în cazul debutanţi­lor“. Veritabilă „artă poetică" a criticii de întimpinare, tex­tul­ citat ne pune în faţa dra­melor acestui fel de critica, drame ce sînt însă, mai degra­bă, aie protocolului decit ale ideii. Fiindcă atunci cînd for­mularea lapidar memorabilă nu reuşeşte să cuprindă haloul întreg al impresiilor de lectură nu-i rămine criticului decit melancolia unei analize („etic­­descriptive“) de înfăţişare mo­­zaicală, lipsită numai de axul unei idei nu şi de aspectele exterioare ale aparenţei sale : fraze, fraze, fraze. Ceremonialul critic al lui Nicolae Ciobanu nu ambiţio­nează să lase în urmă jude­căţi memorabile, puncte de ve­dere sau intuiţii critice. El înaintează decis şi lucid spre nuanţele unor sensuri pe care le va găsi poate mai tîrziu. Deocamdată această înaintare promite să se apropie de acel limbaj bun la toate fără de care confuzia valorilor n-ar fi cu putință. I. Buduca •­ Nicolae Ciobanu, însemne ale modernităţii (II), Ed. Car­tea Românească, 1979. AMFITEATRU - IANUARIE, 1980 •

Next