Amfiteatru, 1981 (Anul 16, nr. 1-12)
1981-01-01 / nr. 1
Toţi ii cunoaştem chipul In această zi soarele este mai strălucitor Pentru că în această zi s-a născut marele fiu Al poporului vostru El a înălţat neînfricat flacăra libertăţii El a făcut să se nască o lume nouă Toate popoarele lumii ii cunosc chipul Pentu că el luptă pentru un mare ideal Acela al păcii, al dreptăţii, al egalităţii El este împotriva armelor, împotriva războaielor El vrea pace, prietenie, colaborare El vrea egalitate intre oameni Fără deosebire de rasă, de rang social El ne face să înţelegem valoarea de aur a muncii Şi a libertăţii -O, pămînt străvechi dintre Dunăre şi Carpaţi Ai astăzi un mare conducător Toate popoarele lumii ii cunosc chipul Toţi oamenii de pe pâmînt îi ştiu glasul De aceea in această zi de sărbătoare vă spunem şi noi La mulţi ani iubite prieten Viaţă lungă, spre binele poporului tău, al planetei întregi. Moukembou Calvin Congo student I.A.N.B. Despre oameni să spui despre oameni ce sunt ei aici şi din ce adevăruri se împrospătează, cum caută ei cu ardoare în miezul ideii nucleul de haruri şi cum îndeobşte triumfă, pe unde se-ntrec in lucrare şi cit de mait ştiu să umble-n luminăluntraşii mai frumoşi decit umbra cocorilor toamna căzută pe cîmpul de care se reazemă steaua iubirii eterne — cum trec dintr-o clipă în alta în înseninare şi cum cu evlavie cîntă şi înţelepciune seminţele cosmic stîrnind primăvara — înseamnă să simţi şi să spui despre patrie cum că ea este corabia însăşi, izvorul semantic, nucleul cu haruri şi matcaînseamnă să simţi şi să spui că partidul e steaua, catargul de vise, polenul şi scara de purpur pe care ei urcă febril către miezul ideii, spre sufletul lor răvăşit de iubire astfel decantîndu-l. Imn patria chiar cuibul este care zborul il frămintă pe-o aripă neînfrintă intr-o limpede poveste, trupul ei se poartă pururi și-nlăuntru, ca-ntr-o lacră, inimii — armură sacră, gindului - prinos de-azururi, pruncii ei vislind frenetic spre înalt. In lotci de soare ! patria-i prag de candoare unde sufletul deretic , n-am să pot, o, n-am să-i număr umbra pe cimpii deşarte, n-am să rătăcesc departe, să-i văd chipul peste umăr, n-am să pot, nici n-am sâ-i tulbur revarsarea in lumină, doar in imn rostirea-i lină am s-o-nchid în vers de purpur ! Pragul unei selecţii de capacităţi (sau „Anul cinematografic 1980“) Destinul unei cinematografii nu este niciodată, niciunde, un drum drept, pavat numai cu succese — în planul artei şi de public, cu proiecte de excepţie şi cu nume de realizatori şi interpreţi în stare să atragă milioanele de spectatori spre sălile de cinematograf. Si cinematograful este condiţionat de o multitudine de factori tehnici, şi el depinde de atiţia factori umani, şi ca orice fapt de artă şi de industrie are drept compensaţie acele producţii de virf care îi ridică vertiginos bursa valorilor. Şi nu poate fi, acum, la noi, un exces de optimism să afirmăm, cu satisfacţie că drumul pe care a pornit filmul românesc „se îndreaptă“, că bursa valorilor reale creşte, că nume de talentat regizori şi operatori şi nume de foarte talentaţi interpreţi atrag, anual, peste 70 de milioane de spectatori, mulţi tineri. Neavînd răbdare să aşteptăm binecunoscutele bilanţuri anuale pe care orice industrie, dar mai cu seamă industria filmului le doreşte cu un grafic de creştere (valoric şi de bază) în stare să spargă orice previziuni, şi încurajaţi de lista promiţătoare de filme bune din a doua jumătate a anului 1980 am încercat să depăim momentul iniţial de „minte şi pronosticare“ şi să jalonăm citeva interesante linii directoare ale acestui drum ascendent pe care merge filmul nostru de astăzi. Cifric vorbind, deci pornind cu un criteriu al cantităţii, o trecere de la o producţie anuală de 7—10 filme la una de 30 si chiar mai mult (si avînd intr-un plan ferm de perspectivă, pînă in 1985, 45—50 de filme) a însemnat o statornicire a sentimentelor bune faţă de arta a şaptea, o deschidere spre o afirmare „polemică“ a tinerilor realizatori, o dispunere dar şi o ierarhizare foarte necesară a disponibilităţilor noastre artistice antrenate în acest sector dificil al artei, o co-interesare, deci şi o co-participare a scriitorilor şi a oamenilor de cultură (din lipsă de scenarişti de profesie !) la elaborarea scenariilor, pîrghie vitregită în procesul de producţie cinematografic autohton. Aflîndu-se în faţa unei teren mai larg de acţiune, lărgindu-şi, implicit, cadrul organizatoric de creaţie şi de producţie, crescînd nevoia de „depăşire“ şi de autodepăşire a celor mai mulţi creatori cinematografia şi-a asigurat o diversificare de gen a filmelor, o diversificare sau o aprofundare în limitele unui gen a tematicilor, o angajare mai complexă a interpreţilor şi, aşa cum mulţi sperau şi cum cu toţii am putut constata au apărut doritele filme româneşti de calitate, de succes (nu imediat !) de public, de optimizare a spectatorilor de film. Anul cinematografic 1930 poate înscrie pentru fiecare „casetă“ (film de evocare istorică, film de actualitate, ecranizare după opere literare clasice, ecranizare după un roman contemporan, film din viaţa satului etc. etc.) cel puţin două titluri reprezentative, unele dintre acestea devenind „filme de referinţă“, implicit de impunere a unui talent regizoral. Refăcând lista premierelor cinematografice româneşti se adună, vizibil, argumente pentru importanţa acestei extinderi tematice, pentru importanţa cuprinderii unor momente de cea mai mare rezonanţă într-o promisă epopee cinematografică naţională: „întoarcerea lui Vodă Lăpuşneanu“, „Vlad Ţepeş" şi „Burebista", apoi „Ultima noapte de dragoste“, „Bietul Ioanide", „Ion — Blestemul pămîntului. Blestemul iubirii“ şi „Dumbrava minunată“, apoi „Labirintul“, „La cumpăna marilor furtuni“ şi „Munţii in flăcări“, sau „Au fost 16...“, apoi „Bună seara Irina“, „Stop-cadru la masă“, „Casa dintre cîmpuri“, „Zbor planat“, „Mijlocaş la deschidere“, „Cine mă strigă“, și lăsînd la urmă, anume, acele titluri ce au punctat, fiecare în parte și toate împreună pragul valoric net superior pe care ne-am propus să evoluăm cinematografic : „Proba de microfon“, „Duios, Anastasia trecea“, „Mireasa din tren“, „Lumina palidă a durerii“, „Ancheta“, „O lacrimă de fată" și „Vînătoarea de vulpi“. Acestea sînt titluri ce reprezintă la o primă vedere, aproape întregul an cinematografic 1980 și, la o privire mai atentă, întîlnirea unora dintre filme (scenarii !) cu acei creatori care își puteau pune în valoare, într-un fericit moment, personalitatea lor artistică. Şi astfel, fără a putea, de fapt, disocia nici o clipă planurile, ajungem firesc la criteriul calităţii şi e foarte corect să-l numim al noii calităţi în filmul românesc. In atingerea noii calităţi s-a pornit, modest, de la valorificarea inteligentă a oricărui punct cîştigat pînă acum, de la efervescenţa cantitativă a producţiei, prilej de etalare cu o anume ritmicitate, cu o anume continuitate a disponibilităţilor creatoare ale cineaştilor şi ale autorilor de scenarii cinematografice. Pe acest teren mai vast, cultivat şi cu un sîmbure de „concurenţă“ şi cu un fir proaspăt de noutate, de curaj civic şi estetic, şi cu o floare de tradiţie artistică au putut să răsară citeva debuturi deosebit de semnificative : vezi Ada Pistiner, vezi Iosif Demian, să evolueze (şi sunt convinsă că este vorba de o evoluţie şi in sensul maturizării artistice) un Mircea Daneliuc şi un Constantin Vaeni, dar şi să piardă din înălţime un Sergiu Nicolaescu („Ultima noapte de dragoste“) sau un Mircea Veroiu („Artista, dolarii şi ardelenii"). Chiar şi eşecurile, şi trebuie menţionate aici si citeva debuturi, deci filme în care s-a sperat, realizatori în care s-a investit încredere (vezi, de pildă, Radu Gurău sau Lucian Mardare) au contribuit, in felul lor, la dinamismul acestei arte, au amendat dispunerea prea lesnicioasă de drepturi de autor şi au propus o analiză mai severă asupra factorilor economici si psihologici investiţi. S-a demonstrat încă o insuficientă exigentă a producătorilor si aceasta mai ales în cazul filmelor abordînd o tematică de stringentă actualitate. S-a subliniat o limitată contribuţie a criticii in afirmarea realelor valori, apoi în susţinerea acestora si in cultivarea unui public adecvat salturilor calitative propuse ca si în respingerea imposturii, a „oboselii“. Da, mai anar şi mai rezistă filmele zise cuminţi, zise călduţe, zise fără probleme ,de fapt cu „false probleme“, fals de actualitate și fals educative. Așa cum precizam la Început drumul nici unei cinematografii nu e presărat numai cu roze, numai cu capodopere. Noi nu am atins un film capodoperă, dar e tot mai evident că tindem către aceasta. Noi nu am izbutit o mutație de structură, un nou limbaj filmic dar e evident (prin filmele frumoase realizate în acest an) că tindem spre aceasta, noi nu am deschis suficient de larg porţile debuturilor dar sintem mai convinşi că orice vînt proaspăt şi curajos va interesa spectatorul de film, mulţi dintre cineaştii de marcă nu s-au autodepăşit dar e limpede că luptă pentru aceasta, nu s-a limpezit apa valorii reale de cea a imposturii artistice, dar e fără doar şi poate că am început o selecţie de capacităţi în care e inclusă toată suflarea contribuabilă la producţia noastră cinematografică. Un apreciat cineast român preciza, într-o intervenţie recentă, că ,,nemulţumirea de sine“ e vectorul ce a deschis drumul ascendent de dezvoltare a cinematografiei naţionale, că ea a asigurat apariţia de filme relevabile şi unele chiar remarcabile. Nemulţumirea de sine sau nevoia de autodepăşire sunt condiţii care revin frecvent în dezbaterile privind prezentul şi viitorul cinematografiei româneşti şi e bine aşa. Maturizarea artistică şi ideologică a unei generaţii de valoare (1970), afirmarea unei noi generaţii de cineaşti, debutul şi lansarea unor generaţii de interpreţi de film etalabili în orice confruntare internaţională de gen sunt premise certe ale unui an cinematografic pe care toţi îl vedem superior celui acum încheiat. Această convingere ne-au dat-o „Proba de microfon“ şi „O lacrimă de fată“, „Vînătoarea de vulpi“ şi „Lumina palidă a durerii", „Mireasa din tren" şi „Mijlocaş la deschidere" şi altele. O elementară imparţialitate ne-ar obliga să dilatăm lista. O vom face cu mare plăcere Intr-o retrospectivă cinematografică 1931. Simelia Bron Cuib de lumină timp vertical, virsta de aur a patriei, dans de miresme pe cîmpul mirabil, săminţa în soare sunind-o ca o biruinţă din trimbiţe sacre — copii fericiţi desenează în aer ferestre înalte simţind respiraţia stelelor tot mai aproape şi cîntăprivirile lor înrămează suav porumbei ocrotindu-le zborulpe buzele lor de ivoriu cuvintele arse de doruri pătrun la izvoarele harului cosmic şi beau nemurire din cintecul lor patria îşi face perpetuu cuib de lumină. Dragoş Bogdan AMFITEATRU - ianuarie, 1981 0