Amfiteatru, 1984 (Anul 18, nr. 1-11)
1984-01-01 / nr. 1
2 După excelentele şi incintantele Contribuţii documentare la biografia lui Eminescu, 1962, şi Noi contribuţii documentare la biografia lui Eminescu, 1968. Augustin Z.N. Pop semnează o nouă lucrare, nu mai puţin incitantă decit precedentele, intitulată întregiri documentare la biografia lui Eminescu, Ed. Eminescu, 1983. Deşi caracterul academic al acestora este mai scăzut faţă de cel al contribuţiilor anterioare, in schimb este potenţat caracterul lor publicistic, autorul promiţând perfecţionarea textelor sale intr-o ediţie viitoare, de tipul celor tipărite de Editura Academiei ori al mult visatului Corpus eminescian de documente. Dar tocmai in caracterul publicistic al „întregirilor“ lui Augustin Z.N. Pop, în aspectul lor de breviar şi de idee slujită și iluminată de document ori de document care face să se lumineze o nouă idee sau un nou aspect din luxurianta biografie a poetului, rezidă meritul acestei noi cărţi a istoricului literar. Ea oferă nu puţine sugestii şi conjecturi istoriografice, propune căi inedite de acces spre adăugarea de noi trăsături, mai apăsate, Ia portretul unui Eminescu văzut de aproape ori de departe. Dintre acestea mă opresc la cîteva dintre ele, dintre cele pe care ni le sugerează — cu bună intuiţie — Augustin Z.N. Pop. Ar fi vorba, mai intii, de reconstituirea „arborelui sătesc al poetului“, nu numai din punct de vedere genealogic şi statistic, dar şi din punct de vedere sociologic şi al demografiei pe care documentele lui Eminovici, tatăl, le incumbă de raporturile şi drumurile, călătoriile administrative şi comerciale ale acestuia in Basarabia şi Bucovina care, povestite desigur în familie, au stîrnit imaginaţia viitorului poet, dorul său de călătorie, de evadare, şi au creat un anume climat şi o anume tradiţie în sinul familiei de la Botoşani şi Ipoteşti. După cum se vede cartea lui Augustin Z.N. Pop, încearcă să proiecteze figura poetului pe un fundal demografic şi geografic lărgit, să descopere care sunt relaţiile şi influenţele binefăcătoare dintre „mulţime“ şi „număr“, dintre colectivitate, înţeleasă ca sumă cu identitate, şi particularitatea profilului eminescian. In acest sens ar mai fi de adăugat încă o ipoteză de lucru propusă de Augustin Z.N. Pop şi asupra căreia mă voi opri mai mult. „Dintre cunoscuţii lui Eminescu, a căror arie n-o avem încă precizată — scrie Augustin Z.N. Pop în episodul Despre sfîşietorul 28 iunie 1883 — într-un repertoriu biografic, repertoriu a cărui lipsă o resimte cercetarea de amănunt, dar care va trebui să fie alcătuit cu pricepere, cu hărnicie, cu ordine şi minuţiozitate erudită, străbătindu-se şi confruntîndu-se realist amintiri şi toate dovezile scrise, un Dinu (aşa semnează epistola inedită ce adresează la mijlocul lui iulie 1883) comunică aspecte din trista zi de 28 iunie acelaşi an, cînd s-a produs prima criză a prăbuşirii lui Eminescu“, în vederea alcătuirii acestui „dicţionar“ al prieteniei şi prietenilor eminescieni, a identificării acestui Dinu, încerc să glosez pe marginea documentelor propuse de Augustin Z.N. Pop. Acest Dinu este, afirmă autorul, un Constantin Dimitriu, rămas încă necunoscut. Se pare că făcea parte din cercul de prieteni și gazetari ori de prieteni gazetari ai poetului. Scrisoarea acestuia către Mihai Vrăncanu, redactor la Epoca, al cărei sediu se afla în fața restaurantului „Cina", mai aduce și alte nume care ar merita să fie scoase din anonimat: un Miulescu (cred că este N. Miulescu, proprietar al tipografiei „Timpului“, de lingă biserica Luterană), un Ciufleea (mai probabil Cioflec), un Peteu și un Ocăș, care nu este altul decit G. Ocășanu, redactor la „România liberă“. In scrisoarea reprodusă de Augustin Z.N. Pop, numele ziarului este transcris fără ghilimele ceea ce lasă impresia că e vorba de o expresie, iar nu de un ziar. Corect ar fi fost ca titlul acestuia să fie cules cu alt format de literă sau între ghilimele, adică „România liberă e guvernamentală — Laurian pleacă cu o misie în străinătate“, ceea ce ne sugerează faptul că Dinu (alias C. Dimitriu) era un iniţiat în chestiunile intime ale ziarelor patronate spiritual de Ion Brătianu. Acest Laurian de aici este D.A. Laurian, prim-redactor la „România liberă“, fiul nu mai puţin iniţiatului August Treboniu Laurian, paşoptistul, prieten cu ,,conspiratorul“ Teofil Frîncu, la rîndul lui un apropiat al lui Eminescu. Dar despre enigmaticul Constantin Dimitriu mai putem spune că este una şi aceeaşi persoană cu C. Dimitriu care s-a oferit să dea 1000 de lei bani gheață în contul ajutorului bănesc acordat de Ministerul de Interne pentru înmormîntarea ho Eminescu. Or, acest minister era al lui lui Ion Brătianu, de unde se vede că C. Dimitriu era un intermediar al acestuia, dar si al lui Brătianu care, in stilul generozităţii sale discrete, nu vroia să apară din faţă“, fusese doar una din victimele lui Eminescu. Aşadar, atitudinea lui Ion Brătianu în privinţa memoriei lui Eminescu s-ar cuveni revizuită. Elucidarea ,,cazului Dimitriu“ va aduce după sine şi aceea a naturii raportului dintre Brătianu si Eminescu. Un alt nume din repertoriul prietenilor „necunoscuţi“ ai lui Eminescu este acela al lui Ştefan C. Michăilescu, redactor al „României libere“, ,foaie guvernamentală“, si autorul articolelor sale de fond Intre anii 1872—1882, articole nesemnate. A fost un personaj celebru în epocă, un erudit si un hedonist. In acelaşi timp, o victimă a mirajului social pe care îl oferea politica de partea „junimiştilor" de sus. S-a sinucis la 10 ani de la moartea lui Eminescu, după ce el însuşi făcuse parte din „curatela” poetului, pe vremea cnd Michăilescu era director în Ministerul Cultelor. numele său apare strins legat de acela al lui C. Dimitriu. Cu puţină Îndrăzneală, putem conchide că Eminescu întreţinea relaţii oculte cu ziariştii din opoziţia Timpului, cu aceia care erau înscrişi în Societatea Românismul apoi In Societatea Carpaţi, a cărei diriguitori din umbră erau C.A. Rosetti şi Ion Brătianu. Poetul simţea o adevărată atracţie — cel puţin in perioada dinaintea izbucnirii bolii şi, lucru semnificativ, a definitivării Luceafărului, pentru secretele de asociaţie şi nu mai puţin pentru mijloacele cu care acestea funcţionează în practică. Principalul punct in programul Societăţii Carpaţi era ocupat de numele Transilvaniei, de soarta acestei „grădini de aur“ a românilor. Ea viza Unirea Transilvaniei cu România din moment ce a fost înfiinţată la 24 ianuarie 1882, aşadar de ziua Unirii. In fine, date despre biografia lui Ştefan C. Michăilescu aflăm în nouretul pregnant conturat de către Anghel Demetriescu, — alt nume din „dicţionarul de relaţii" al poetului, viitorul „maestru” al lui Mateiu Caragiale în arta portretizării și a istoriei descriptive. „Michăilescu era încă un al doilea an de facultate — scrie A. Demetriescu — cînd începu a se organiza complotul pentru detronarea Principelui Cuza. Deși foarte tiner, — nici nu împlinise 20 de ani, — el se înrola intr-unui din comitetele de a doua mină ce se alcătuiseră pentru acest scop: primi un revolver, ca oricare conspirator, şi jură să urmeze pe şefii săi in viaţă şi moarte... Ca multi din cei ce intraseră in aceasta campanie primejdioasă ca să găsească in raniţă bastonul de mareşal, el îl căută In deşert. A te vedea relegat intre netrebnici, după ce ai făcut atitea sacrificii ca să mîntuieşti patria, iată ce el nu putea nici înţelege, nici admite. Dar îndată i se înfăţişă prilejul de a intra intr-o nouă conjuraţie, de astă dată mai îndrăzneaţă, poate chiar sîngeroasă... împrejurul lui (al lui Heliade — n.n.) se grupaseră ciţiva studenţi, dintre care Michăilescu nu putea să lipsească. Conciliabulele cu Părintele literaturii româneşti se ţineau in locuinţa unui student din dosul Pasagiului Român. Heliade, deşi votase plebiscitul, promitea înflăcăraţilor săi aderenţi că, în Cameră, işi va exprima, pe larg şi cu tot curajul unui adevărat patriot, convingerile sale asupra Principelui străin". Aşadar, pentru Eminescu de pnă la 1883, Ştefan C. Michăilescu gazetarul, reprezenta o istorie vie a conspiraţiei în România. Acelaşi personaj se arăta interesat de patologia bolilor psihice. In 1872 el scria: ..în genere ateraţiunile psihicului de orice natură corespund la autopsii cu leziuni cerebrale; că in cazurile în care microscopul, analiza sau scalpelul n-au putut descoperi nimic palpabil in masa creerului sau in sistemul cefalo-raphidian în genere, alteratiunea s-a constatat că rezidează aiurea, că rolul marelui simpatic care pînă aci se credea că este mic în producţiunile psihologice, se ştie astăzi că este foarte mare". Dincolo de prietenia care îi lega, Michăilescu se simţea atras de cazul clinic al lui Eminescu. Peste numai 10 ani de la moartea poetului, însusi fostul rutator al acestuia, l-am numit pe Stefan C. Michăilescu, avea să devină un caz medical. După cum se vede, sugestia lui Augustin Z.N. Pop de a deschide un nou dosar eminescian, acela al prietenilor lui Eminescu, este pe deplin justificată. El lărgește și detaliază portretul moral, psihic si intelectual al lui Eminescu. M. N. Rusu *) *) Augustin Z.N. Pop. întregiri documentare la biografa lui Eminescu. Editura Eminescu. ISC3. Glose eminesciene Cronica literară Eveniment de o excepţionala ÎNSEMNĂTATE in istoria noastră, formarea statului national român modern, prin unirea Moldovei cu Muntenia s-a bucurat de un larg ecou in conştiinţa românilor de pe ambele versante ale Carpatilor. Dubla alegere a lui Cuza a stîrnit un entuziasm profund in Transilvania unde bucuria si emoţia erau imense. Românii de aici vedeau în acest moment istoric începutul procesului unirii lor cu fraţii de la sud şi est de Carpaţi. Prin presă, manifestaţii publice, creaţii literare ei sărbătoresc actul din 24 ianuarie 1859 şi întăresc sentimentele ce-i animă, dorinţa fierbinte de a se realiza unitatea politică a tuturor românilor. Ziarele transilvănene de cele mai diverse orientări au descris cu lux de amănunte — in pofida atitudinii oficiale duşmănoase — alegerea domnului Principatelor Unite. Copleşit de importanţa extraordinară a acestui memorabil eveniment, redactorul revistei braşovene „Foaie pentru minte, inimă s literatură" notă vădit emoţionat într-un număr apărut la cîteva zile după istoricul act din 24 ianuarie 1859 : „Faptul este atît de mare, incit pana tremură in mina mea si o las“. La rîndul său Alexandru Papiu Marian avea să declare in cunoscutul său memorandum din 1860 : „Românii din Transilvania în împrejurările de faţă, numai la Principate privesc, numai de aici aşteaptă semnul, numai de aici işi văd scăparea. Cînd s-a ales Cuza domn, entuziasmul la românii Transilvaniei era poate mai mare decit In Principate...“ Autorul motivează cele afirmate, subliniind faptul că românii din arcul carpatic „bărbaţi şi femei, bătrini şi tineri, toţi ar fi gata de a muri pentru Domnul Cuza.“ Intr-adevăr, masele populare transilvănene vedeau in noul domn un eliberator al ţinuturilor locuite de ei. Profesorul Alexandru Roman, declara că ţăranii se salutau cu urarea „să trăiască Badea Ion“. Această stare de spirit domnea şi in rîndurile românilor din Banat, ca fiind reafirmată in cadrul Adunării Nationale de la Timişoara din 18—19 noiembrie 1860. Descriind voinţa fermă a bănăţenilor de a lupta pentru unitatea politică a tuturor românilor, Vasile Maniu arăta că lor le place „viaţa naţională sub cerul patriei lor străbune". întreaga naţiune română luptă pentru înfăptuirea României întregite. Subliniind necesitatea imperioasă a încheierii procesului de făurire a statului naţional român marele filozof şi om de cultură Bogdan Petriceicu Hasdeu arăta într-un articol publicat în numărul din 6 august 1867 al ziarului arădean „Românul", că românii au realizat deja „Unirea cea mică între ambele țărmuri ale Milcovului“, dar scopul final al luptei lor este însă de a înfăptui „Unirea cea mare, intre toate pîraiele ce trebuie să se verse în oceanul românesc , intre toate acordurile fără de care nu se poate armoniza hora noastră naţională între to pietricelele cîte sint necesare pentru a reconstrui anticul mozaic : Dacia..." Neîndoielnic unirea din 1859 era doar un început, o temelie pusă la edificiul national care trebuia desăvîrşit. Sesizînd acest lucru, marele animator al luptei românilor din Transilvania. Timotei Cipariu arăta pe bună dreptate : „Am început a ne libera patria, am început a ne libera limba. Am început domnilor, abia am început, dară nu am terminat , rămine ca să continuăm şi să terminăm“. La activizarea românilor transilvăneni un rol important l-au avut şi fraţii lor din România De altfel între mişcările unioniste de pe ambele versante ale Carpaţilor au existat strînse legături. Acest fapt era înfăţişat fără ocolişuri de cunoscutul fruntaş unionist muntean Dimitrie Bolintineanu cînd spunea : „românii din Transilvania doresc să se unească cu noi", iar noi „le-am promis tot sprijinul". La rîndul lor cunoscuţii oameni de ştiinţă şi cultură A.G. Săvescu şi V.A. Urechia arătau într-o suită de articole în numerele din mai 1861 ale ziarului „Românul" că „viaţa, fericirea şi tot viitorul naţiunii române nu poate fi decit adevărata Unire a tuturor Unirea românilor“. Aceasta este posibilă căci în concepţia lor „ideea există, ideea este mare ! Unitatea României a fost este şi va fi aspiraţiunea de zi şi noapte a oricărui român“. Acest deziderat era nutrit de însuşi domnitorul Cuza, căci adresînd in martie 1861 felicitări poporului italian cu prilejul realizării unităţii sale naţionale, considera aceasta „o chezăşie şi o nădejde", pentru viitorul românilor. Prokesch-Osten, reprezentantul Austriei la Constantinopol intuia intenţiile domnului român „de a porni in ajutorul românilor din Transilvania, din Bucovina şi din Banat, a căror «strigăte de durere se pretind a se auzi“. La rîndul său consulul general Eder se grăbea să transmită superiorilor săi că la Bucureşti fusese publicată „o hartă a Daciei, ale cărei frontiere se Întind pînă la Tisa". Atașamentul domnului României la idealul reîntregirii naționale, constituia un ascendent moral extraordinar, generator de noi imbolduri pentru luptătorii transilvăneni. „Anul 1848 reînviase", afirma în 1861 George Bariţiu, iar „Gazeta Transilvaniei“ scria tot acum că se susţine o luptă cerbicioasă, neîntreruptă, neadormită, pas cu pas, urmă de urmă pentru un teren pe care românii au fost forţaţi să-l piardă. In toate col,turile Transilvaniei au loc ample mişcări. In fruntea districtului Făgăraş, de pildă, este numit un român, care hotăreşte alegerea organelor locale în aer liber, la care participă circa 6000 de ţărani. Cei prezenţi proclamă limba română ca limbă oficială, fiind ferm hotărâţi să nu accepte cu nici un chip o altă limbă chiar „de ar fi să se aducă împotriva lor toţi jandarmii de pe faţa pămîntului“. Acţiuni asemănătoare au loc şi în alte comitate : Alba Inferioară, Cluj, Dăbîca, Solnoc, Tirnave. Faţă de această atmosferă incandescentă, nu puteau să rămînă indiferenţi nici creatorii de frumos. Astfel Iustin Popoiu în „Odă la aniversarea Unirii" afirma că „entuziasmul ca un fulger trece dincoace de Carpaţi" / Aflind răsunet mare la fraţii depărtaţi". La rîndul său Ion Lapedatul, eminentul revoluţionar paşoptist, în poezia „Hora Unirii" consemna adevărul că ,,Unirea şi frăţia / Dau putere, cresc tăria". STAREA DE SPIRIT ENTUZIASTA, care exista în Transilvania a creat temeri în rindurile autorităţilor, care erau obligate, în acelaşi timp, să recunoască amploarea luptei românilor. Intr-un raport trimis de la Orăştie la 31 martie 1859 de către şeful serviciului administrativ local Thiemann, se anticipa însăși Unirea Transilvaniei cu România, in cuvinte deosebit de semnificative .Principatele Moldova şi Ţara Românească nu pot exista fără Transilvania. Cine vrea să stăpinească Principatele — conchidea autorul raportului — trebuie înainte de toate să cucerească Transilvania". Pentru a tempera agitaţiile maselor, guvernanţii habsburgici au trecut la represalii. Guvernatorul Transilvaniei, principele Lichtenstein, ameninţa pe mitropolitul Blajului, Alexandru Sterca Sulutiu, cu destituirea, invinuindu-l că s-a manifestat ca susţinător „al Unirii Moldo- Valahiei“. Ameninţările, persecuţiile nu puteau avea nici un efect, voinţa de unitate a românilor era atit de puternică, Incit nu putea fi înfrintă, iar entuziasmul transilvănenilor era mare încît cu greu a putut fi potolit Bucuria din momentele care au urmat Unirii Principatelor Române este descrisă şi de presa maghiară şi germană din Transilvania. înfăţişind alegerea lui Alexandru Ioan Cuza, ziarul maghiar „Magyar Futár" („Curierul maghiar"), care apărea la Cluj, arăta în numărul din 20 februarie 1859 : „Oare nu poate fi apreciat ca un rezultat frumos, mare, sau chiar glorios, dacă sfatul atît de înalt al popoarelor aprobă fără război şi fără vărsare de singe revendicările demne ale unui popor spre o asemenea independenţă, care promovează dezvoltarea a tot ce e bun, nobil şi folositor...“. In acelaşi timp, ziarul saşilor din Braşov „Kronstädter Zeitung" consemna in numărul din 5 martie 1859 importanta excepţională a Unirii Moldovei cu Muntenia arătînd : „ziua de 24 ianuarie este ziua de eliberare a României, este o zi memorabilă a poporului român (...) Puţine popoare de pe globul pămîntesc au realizat cu sacrificii mai mari o operă patriotică atît de măreaţă. De 200 de ani poporul român n-a fost aşa de fericit“. Intr-adevăr fericirea era mare, românii de pretutindeni se bucurau. Românii din Transilvania începeau acum să privească mai încrezători, mai plini de speranţe în viitorul lor. Totuşi ei au fost obligaţi să mai îndure multe suferinţe şi împilări, să facă încă multe sacrificii în lupta lor dreaptă, timp de aproape şase decenii, pînă cînd la Alba Iulia, în „cetatea de slavă, a neamului românesc“, in istorica zi de la 1 Decembrie 1918, peste 100.000 de români veniţi din toate culturile Transilvaniei, din Banat, Crişana şi Maramureş, au hotărit „pentru vecie“ unirea acestor vechi pămînturi româneşti cu patria mamă. Prof. Constantin I. Stan • ianuarie, 1984 - AM" i£ATR'J