Amfiteatru, 1984 (Anul 18, nr. 1-11)

1984-01-01 / nr. 1

2 După excelentele şi incintantele Con­tribuţii documentare la biografia lui Eminescu, 1962, şi Noi contribuţii docu­mentare la biografia lui Eminescu, 1968. Augustin Z.N. Pop semnează o nouă lucrare, nu mai puţin incitantă decit precedentele, intitulată întregiri documentare la biografia lui Eminescu, Ed. Eminescu, 1983. Deşi caracterul aca­demic al acestora este mai scăzut faţă de cel al contribuţiilor anterioare, in schimb este potenţat caracterul lor publicistic, autorul promiţând perfecţio­narea textelor sale intr-o ediţie viitoa­re, de tipul celor tipărite de Editura Academiei ori al mult visatului Corpus eminescian de documente. Dar tocmai in caracterul publicistic al „întregirilor“ lui Augustin Z.N. Pop, în aspectul lor de breviar şi de idee slujită și ilumi­nată de document ori de document care face să se lumineze o nouă idee sau un nou aspect din luxurianta biografie a poetului, rezidă meritul acestei noi cărţi a istoricului literar. Ea oferă nu puţine sugestii şi conjecturi istoriogra­­fice, propune căi inedite de acces spre adăugarea de noi trăsături, mai apă­sate, Ia portretul unui Eminescu văzut de aproape ori de departe. Dintre acestea mă opresc la cîteva dintre ele, dintre cele pe care ni le sugerează — cu bună intuiţie — Augus­tin Z.N. Pop. Ar fi vorba, mai intii, de reconstituirea „arborelui sătesc al poe­tului“, nu numai din punct de vedere genealogic şi statistic, dar şi din punct de vedere sociologic şi al demografiei pe care documentele lui Eminovici, ta­tăl, le incumbă­ de raporturile şi dru­murile, călătoriile administrative şi co­merciale ale acestuia in Basarabia şi Bucovina care, povestite desigur în fa­milie, au stîrnit imaginaţia viitorului poet, dorul său de călătorie, de evada­re, şi au creat un anume climat şi o anume tradiţie în sinul familiei de la Botoşani şi Ipoteşti. După cum se vede cartea lui Augustin Z.N. Pop, în­cearcă să proiecteze figura poetului pe un fundal demografic şi geografic lărgit, să descopere care sunt relaţiile şi in­fluenţele binefăcătoare dintre „mulţime“ şi „număr“, dintre colectivitate, înţe­leasă ca sumă cu identitate, şi particu­laritatea profilului eminescian. In acest sens ar mai fi de adăugat încă o ipo­teză de lucru propusă de Augustin Z.N. Pop şi asupra căreia mă voi opri mai mult. „Dintre cunoscuţii lui Eminescu, a căror arie n-o avem încă precizată — scrie Augustin Z.N. Pop în episodul Des­pre sfîşietorul 28 iunie 1883 — într-un repertoriu biografic, repertoriu a cărui lipsă o resimte cercetarea de amănunt, dar care va trebui să fie alcătuit cu pricepere, cu hărnicie, cu ordine şi mi­nuţiozitate erudită, străbătindu-se şi confruntîndu-se realist amintiri şi toate dovezile scrise, un Dinu (aşa semnea­ză epistola inedită ce adresează la mijlocul lui iulie 1883) comunică as­pecte din trista zi de 28 iunie acelaşi an, cînd s-a produs prima criză a pră­buşirii lui Eminescu“, în vederea alcătuirii acestui „dic­ţionar“ al prieteniei şi prieteni­lor eminescieni, a identificării a­­cestui Dinu, încerc să glosez pe marginea documentelor propuse de Au­gustin Z.N. Pop. Acest Dinu este, afir­mă autorul, un Constantin Dimitriu, ră­mas încă necunoscut. Se pare că fă­cea parte din cercul de prieteni și gazetari ori de prieteni gazetari ai poe­tului. Scrisoarea acestuia către Mihai Vrăncanu, redactor la Epoca, al cărei sediu se afla în fața restaurantului „Ci­na", mai aduce și alte nume care ar merita să fie scoase din anonimat: un Miulescu (cred că este N. Miulescu, proprietar al tipografiei „Timpului“, de lingă biserica Luterană), un Ciufle­­ea (mai probabil Cioflec), un Peteu și un Ocăș, care nu este altul decit G. Ocășanu, redactor la „România liberă“. In scrisoarea reprodusă de Augustin Z.N. Pop, numele ziarului este tran­scris fără ghilimele ceea ce lasă im­presia că e vorba de o expresie, iar nu de un ziar. Corect ar fi fost ca titlul acestuia să fie cules cu alt format de literă sau între ghilimele, adică „România liberă e guvernamentală — Laurian pleacă cu o misie în străină­tate“, ceea ce ne sugerează faptul că­ Dinu (alias C. Dimitriu) era un iniţiat în chestiunile intime ale ziarelor pa­tronate spiritual de Ion Brătianu. Acest Laurian de aici este D.A. Laurian, prim-redactor la „România liberă“, fiul nu mai puţin iniţiatului August Tre­­boniu Laurian, paşoptistul, prieten cu ,,conspiratorul“ Teofil Frîncu, la rîndul lui un apropiat al lui Eminescu. Dar despre enigmaticul Constantin Dimitriu mai putem spune că este una şi aceeaşi persoană cu C. Dimitriu care s-a oferit să dea 1000 de lei bani gheață în contul ajutorului bănesc acordat de Mi­nisterul de Interne pentru înmormîn­­tarea ho Eminescu. Or, acest mi­nister era al lui lui Ion Brătianu, de unde se vede că C. Dimitriu era un intermediar al acestuia, dar si al lui Brătianu care, in stilul generozităţii sale discrete, nu vroia să apară din faţă“, fusese doar una din victimele lui Em­i­­nescu. Aşadar, atitudinea lui Ion Bră­tianu în privinţa memoriei lui Emines­cu s-ar cuveni revizuită. Elucidarea ,,cazului Dimitriu“ va aduce după sine şi aceea a naturii raportului dintre Bră­tianu si Eminescu. Un alt nume din repertoriul priete­nilor „necunoscuţi“ ai lui Eminescu este acela al lui Ştefan C. Michăilescu, re­dactor al „României libere“, ,foaie guvernamentală“, si autorul articolelor sale de fond Intre anii 1872—1882, arti­cole nesemnate. A fost un personaj ce­lebru în epocă, un erudit si un hedo­nist. In acelaşi timp, o victimă a mi­rajului social pe care îl oferea politica de partea „junimiştilor" de sus. S-a sinucis la 10 ani de la moartea lui E­­minescu, după ce el însuşi făcuse parte din „curatela” poetului, pe vremea c­nd Michăilescu era director în Ministeru­l Cultelor. num­ele său apare strins legat de acela al lui C. Dimitriu. Cu puţină Îndrăzneală, putem conchide că Eminescu întreţinea relaţii oculte cu ziariştii din opoziţia Timpului, cu aceia care erau înscrişi în Societatea Românismul apoi In Societatea Carpaţi, a cărei diriguitori din umbră erau C.A. Rosetti şi Ion Brătianu. Poetul simţea o adevărată atracţie — cel puţin in perioada dinain­tea izbucnirii bolii şi, lucru semnifi­cativ, a definitivării Luceafărului, pen­tru secretele de asociaţie şi nu mai puţin pentru mijloacele cu care acestea funcţionează în practică. Principalul punct in programul Societăţii Carpaţi era ocupat de numele Transilvaniei, de soarta acestei „grădini de aur“ a ro­­mânilor. Ea viza Unirea Transilvaniei cu România din moment ce a fost în­fiinţată la 24 ianuarie 1882, aşadar de ziua Unirii. In fine, date despre bio­grafia lui Ştefan C. Michăilescu aflăm în nou­retul pregnant conturat de către Anghel Demetriescu, — alt nume din „dicţionarul de relaţii" al poetului, vi­itorul „maestru” al lui Mateiu Cara­­giale în arta portretizării și a istoriei descriptive. „Michăilescu era încă un al doilea an de facultate — scrie A. Demetriescu — cînd începu a se orga­niza complotul pentru detronarea Prin­cipelui Cuza. Deși foarte tiner, — nici nu împlinise 20 de ani, — el se înrola intr-unui din comitetele de a doua mină ce se alcătuiseră pentru acest scop: primi un revolver, ca oricare conspirator, şi jură să urmeze pe şefii săi in viaţă şi moarte... Ca multi din cei ce intraseră in aceasta campanie primejdioasă ca să găsească in raniţă bastonul de mareşal, el îl căută In de­şert. A te vedea relegat intre netreb­nici, după ce ai făcut atitea sacrificii ca să mîntuieşti patria, iată ce el n­u putea nici înţelege, nici admite. Dar îndată i se înfăţişă prilejul de a intra intr-o nouă conjuraţie, de astă dată mai îndrăzneaţă, poate chiar sîngeroasă... împrejurul lui (al lui Heliade — n.n.) se grupaseră ciţiva studenţi, dintre care Michăilescu nu putea să lipsească. Conciliabulele cu Părintele literaturii româneşti se ţineau in locuinţa unui student din dosul Pasagiului Român. Heliade, deşi votase plebiscitul, promi­tea înflăcăraţilor săi aderenţi că, în Cameră, işi va exprima, pe larg şi cu tot curajul unui adevărat patriot, con­vingerile sale asupra Principelui stră­in". Aşadar, pentru Eminescu de p­nă la 1883, Ştefan C. Michăilescu gazeta­rul, reprezenta o istorie vie a conspi­raţiei în România. Acelaşi personaj se arăta interesat de patologia bolilor psi­hice. In 1872 el scria: ..în genere a­­teraţiunile psihicului de orice natură corespund la autopsii cu leziuni cere­brale; că in cazurile în care microscopul, analiza sau scalpelul n-au putut des­coperi nimic palpabil in masa creeru­­lui sau in sistemul cefalo-raphidian în genere, alteratiunea s-a constatat că rezidează aiurea, că rolul marelui sim­patic care pînă aci se credea că este mic în producţiunile psihologice, se ştie astăzi că este foarte mare". Dincolo de prietenia care îi lega, Michăilescu se simţea atras de cazul clinic al lui Eminescu. Peste numai 10 ani de la moartea poetului, însusi fostul rutator al acestuia, l-am numit pe Stefan C. Michăilescu, avea să devină un caz me­dical. După cum se vede, sugestia lui Augustin Z.N. Pop de a deschide un nou dosar eminescian, acela al prie­tenilor lui Eminescu, este pe deplin justificată. El lărgește și detaliază por­tretul moral, psihic si intelectual al lui Eminescu. M. N. Rusu *) *) Augustin Z.N. Pop. întregiri do­cumentare la biografa lui Eminescu. Editura Eminescu. ISC3. Glose eminesciene Cronica literară E­veniment de o ex­cepţionala ÎNSEMNĂ­TATE in istoria noastră, formarea statului national ro­mân modern, prin unirea Mol­dovei cu Muntenia s-a bucurat de un larg ecou in conştiinţa românilor de pe ambele ver­sante ale Carpatilor. Dubla ale­gere a lui Cuza a stîrnit un entuziasm profund in Transil­vania unde bucuria si emoţia erau imense. Românii de aici vedeau în acest moment istoric începutul procesului unirii lor cu fraţii de la sud şi est de Carpaţi. Prin presă, manifesta­ţii publice, creaţii literare ei sărbătoresc actul din 24 ianua­rie 1859 şi întăresc sentimentele ce-i animă, dorinţa fierbinte de a se realiza unitatea politică a tuturor românilor. Ziarele tran­silvănene de cele mai diverse orientări au descris cu lux de amănunte — in pofida atitudi­nii oficiale duşmănoase — ale­gerea domnului Principatelor Unite. Copleşit de importanţa extraordinară a acestui memo­rabil eveniment, redactorul re­vistei braşovene „Foaie pentru minte, inimă s literatură" notă vădit emoţionat într-un număr apărut la cîteva zile după isto­ricul act din 24 ianuarie 1859 : „Faptul este atît de mare, incit pana tremură in mina mea si o las“. La rîndul său Alexandru Papiu Marian avea să declare in cunoscutul său memorandum din 1860 : „Românii din Transil­vania în împrejurările de faţă, numai la Principate privesc, numai de aici aşteaptă semnul, numai de aici işi văd scăparea. Cînd s-a ales Cuza domn, en­tuziasmul la românii Transil­vaniei era poate mai mare decit In Principate...“ Autorul moti­vează cele afirmate, subliniind faptul că românii din arcul carpatic „bărbaţi şi femei, bă­­trini şi tineri, toţi ar fi gata de a muri pentru Domnul Cuza.“ Intr-adevăr, masele po­pulare transilvănene vedeau in noul domn un eliberator al ţi­nuturilor locuite de ei. Profe­sorul Alexandru Roman, declara că ţăranii se salutau cu urarea „să trăiască Badea Ion“. A­­ceastă stare de spirit domnea şi in rîndurile românilor din Banat, ca fiind reafirmată in cadrul Adunării Nationale de la Timişoara din 18—19 noiem­brie 1860. Descriind voinţa fermă a bănăţenilor de a lupta pentru unitatea politică a tutu­ror românilor, Vasile Maniu arăta că lor le place „viaţa naţională sub cerul patriei lor străbune". întreaga naţiune ro­mână luptă pentru înfăptuirea României întregite. Subliniind necesitatea imperioasă a înche­ierii procesului de făurire a sta­tului naţional român marele fi­lozof şi om de cultură Bogdan Petriceicu Hasdeu arăta într-un articol publicat în numărul din 6 august 1867 al ziarului arădean „Românul", că românii au rea­lizat deja „Unirea cea mică între ambele țărmuri ale Milco­­vului“, dar scopul final al luptei lor este însă de a înfăp­tui „Unirea cea mare, intre toate pîraiele ce trebuie să se verse în oceanul românesc , in­tre toate acordurile fără de care nu se poate armoniza hora noastră naţională între to pietricelele cîte sint necesare pentru a reconstrui anticul mozaic : Dacia..." Neîndoielnic unirea din 1859 era doar un început, o temelie pusă la edifi­ciul national care trebuia de­­săvîrşit. Sesizînd acest lucru, marele animator al luptei ro­mânilor din Transilvania. Ti­­motei Cipariu arăta pe bună dreptate : „Am început a ne libera patria, am început a ne libera limba. Am început dom­nilor, abia am început, dară nu am terminat , rămine ca să continuăm şi să terminăm“. La activizarea românilor transilvăneni un rol important l-au avut şi fraţii lor din Ro­mânia De altfel între mişcările unioniste de pe ambele ver­sante ale Carpaţilor au existat strînse legături. Acest fapt era înfăţişat fără ocolişuri de cu­noscutul fruntaş unionist mun­tean Dimitrie Bolintineanu cînd spunea : „românii din Transil­vania doresc să se unească cu noi", iar noi „le-am promis tot sprijinul". La rîndul lor cunos­cuţii oameni de ştiinţă şi cul­tură A.G. Săvescu şi V.A. Ure­­chia arătau într-o suită de arti­cole în numerele din­ mai 1861 ale ziarului „Românul" că „viaţa, fericirea şi tot viitorul naţiunii române nu poate fi decit adevărata Unire a tuturor Unirea românilor“. Aceasta este posi­bilă căci în concepţia lor „ideea există, ideea este mare ! Uni­tatea României a fost este şi va fi aspiraţiunea de zi şi noapte a oricărui român“. Acest deziderat era nutrit de însuşi domnitorul Cuza, căci adresînd in martie 1861 felicitări popo­rului italian cu prilejul reali­zării unităţii sale naţionale, considera aceasta „o chezăşie şi o nădejde", pentru viitorul românilor. Prokesch-Osten, re­prezentantul Austriei la Con­­stantinopol intuia intenţiile domnului român „de a porni in ajutorul românilor din Transil­vania, din Bucovina şi din Banat, a căror «strigăte de du­rere­ se pretind a se auzi“. La rîndul său consulul general Eder se grăbea să transmită superiorilor săi că la Bucureşti fusese publicată „o hartă a Daciei, ale cărei frontiere se Întind pînă la Tisa". Atașa­mentul domnului României la idealul reîntregirii naționale, constituia un ascendent moral extraordinar, generator de noi imbolduri pentru luptătorii transilvăneni. „Anul 1848 re­înviase", afirma în 1861 George Bariţiu, iar „Gazeta Transilva­niei“ scria tot acum că se sus­ţine o luptă cerbicioasă, neîn­treruptă, neadormită, pas cu pas, urmă de urmă pentru un teren pe care românii au fost forţaţi să-l piardă. In toate col­,­turile Transilvaniei au loc ample mişcări. In fruntea dis­trictului Făgăraş, de pildă, este numit un român, care ho­­tăreşte alegerea organelor lo­cale în aer liber, la care parti­cipă circa 6000 de ţărani. Cei prezenţi proclamă limba ro­mână ca limbă oficială, fiind ferm hotărâţi să nu accepte cu nici un chip o altă limbă chiar „de ar fi să se aducă împotriva lor toţi jandarmii de pe faţa pămîntului“. Acţiuni asemănă­toare au loc şi în alte comi­tate : Alba Inferioară, Cluj, Dăbîca, Solnoc, Tirnave. Faţă de această atmosferă incandes­centă, nu puteau să rămînă in­diferenţi nici creatorii de fru­mos. Astfel Iustin Popoiu în „Odă la aniversarea Unirii" a­­firma că „entuziasmul ca un fulger trece dincoace de Car­­paţi" / Aflind răsunet mare la fraţii depărtaţi". La rîndul său Ion Lapedatul, eminentul revo­luţionar paşoptist, în poezia „Hora Unirii" consemna ade­vărul că ,,Unirea şi frăţia / Dau putere, cresc tăria". S­TAREA DE SPIRIT EN­TUZIASTA, care exista în Transilvania a creat temeri în rindurile autorităţilor, care erau obligate, în acelaşi timp, să recunoască amploarea luptei românilor. Intr-un raport trimis de la Orăştie la 31 mar­tie 1859 de către şeful serviciu­lui administrativ local Thie­mann, se anticipa însăși Uni­rea Transilvaniei cu România, in cuvinte deosebit de semnifi­cative­­ .Principatele Moldova şi Ţara Românească nu pot exista fără Transilvania. Cine vrea să stăpinească Principa­tele — conchidea autorul rapor­tului — trebuie înainte de toate să cucerească Transilvania". Pentru a tempera agitaţiile ma­selor, guvernanţii habsburgici au trecut la represalii. Guver­natorul Transilvaniei, principele Lichtenstein, ameninţa pe mi­tropolitul Blajului, Alexandru Sterca Sulutiu, cu destituirea, invinuindu-l că s-a manifestat ca susţinător „al Unirii Moldo- Valahiei“. Ameninţările, perse­cuţiile nu puteau avea nici un efect, voinţa de unitate a ro­mânilor era atit de puternică, Incit nu putea fi înfrintă, iar entuziasmul transilvănenilor era mare încît cu greu a putut fi potolit Bucuria din momentele care au urmat Unirii Principatelor Române este descrisă şi de presa maghiară şi germană din Transilvania. înfăţişind ale­gerea lui Alexandru Ioan Cuza, ziarul maghiar „Magyar Fu­tár" („Curierul maghiar"), care apărea la Cluj, arăta în numă­rul din 20 februarie 1859 : „Oare nu poate fi apreciat ca un rezultat frumos, mare, sau chiar glorios, dacă sfatul atît de înalt al popoarelor aprobă fără război şi fără vărsare de singe revendicările demne ale unui popor spre o asemenea inde­pendenţă, care promovează dezvoltarea a tot ce e bun, no­bil şi folositor...“. In acelaşi timp, ziarul saşilor din Braşov „Kronstädter Zeitung" consemna in numărul din 5 martie 1859 importanta excepţională a Uni­rii Moldovei cu Muntenia ară­­tînd : „ziua de 24 ianuarie este ziua de eliberare a României, este o zi memorabilă a poporu­lui român (...) Puţine popoare de pe globul pămîntesc au rea­lizat cu sacrificii mai mari o operă patriotică atît de mă­reaţă. De 200 de ani poporul român n-a fost aşa de fericit“. Intr-adevăr fericirea era mare, românii de pretutindeni se bu­curau. Românii din Transilvania începeau acum să privească mai încrezători, mai plini de spe­ranţe în viitorul lor. Totuşi ei au fost obligaţi să mai îndure multe suferinţe şi împilări, să facă încă multe sacrificii în lupta lor dreaptă, timp de­­ a­­proape şase decenii, pînă cînd la Alba Iulia, în „cetatea de slavă, a neamului românesc“, in istorica zi de la 1 Decem­brie 1918, peste 100.000 de ro­mâni veniţi din toate culturile Transilvaniei, din Banat, Cri­­şana şi Maramureş, au hotărit „pentru vecie“ unirea acestor vechi pămînturi româneşti cu patria mamă. Prof. Constantin I. Stan • ianuarie, 1984 - AM" i£ATR'J

Next