Amfiteatru, 1986 (Anul 20, nr. 1-12)

1986-01-01 / nr. 1

Imaginea edificiului viitorului (Urmare din pag. 1)­rii şi modernizării bazei tehni­­co-materiale a ţării, la perfec­ţionarea relaţiilor sociale, de la îmbunătăţirea actului de conducere democratică a socie­tăţii la chestiunile pe care le implică îmbogăţirea vieţii spi­rituale şi formarea omului nou, constructor conştient al noii societăţi. Sigur că a defini adecvat conţinutul etapei de dezvoltare a societăţii şi pe această bază a fixa orientarea strategiei ge­nerale a partidului în aşa fel incit să se înscrie exact pe di­recţiile progresului social, să reflecte năzuinţele şi aspiraţii­le poporului nu a fost şi nu este un demers ştiinţific uşor de realizat. De aceea definirea conceptului în discuţie iar a­­poi fundamentarea sa în pro­cesul concretizării amplului program de edificare a socie­tăţii socialiste multilateral dezvoltate au reprezentat o in­tervenţie de înalt nivel în dez­baterile teoretice desfăşurate pe plan internaţional. Inter­venţia ca atare a atras aten­ţia şi s-a impus nu numai ca urmare a valenţelor cognitive pe care le comportă întrucât realizează o sinteză coerentă intre modul de producţie şi modul de trai d­intre om şi so­cietate, intre dezvoltarea social­­economică multilaterală a so­cietăţii şi dezvoltarea persona­lităţii umane, dar şi a eficien­ţei sale practice, a capacităţii de structurare a strategiei şi practicii revoluţionare, în ex­punerea la Plenara lărgită a C.C. al P.C.R. din 1­2 iunie 1982, tovarăşul NICOLAE CEAUŞESCU sublinia că : „am dat formularea de „multilateral dezvoltată“ societăţii noastre viitoare pentru a nu se crea neînţelegeri, pentru a nu se lăsa loc neglijării vreunei lă­turi a activităţii, pentru a nu se trage concluzia că, vorbind de societatea socialistă dezvol­tată, ne-am referi numai sau mai cu seamă, la dezvoltarea bazei materiale". έN ANALIZA SISTEMU­LUI SOCIAL și cu pre­cădere a celui socialist, privit inclusiv in perspectiva trecerii spre comunism. Parti­dul nostru, secretarul său gene­ral au acordat o atenţie deose­bită dialecticii vieţii sociale, principiilor şi legilor care gu­vernează procesul revoluţionar contemporan. Inlăturind con­cepţii de natură dogmatică des­pre noua orînduire, concepţii care absolutizau unitatea con­trariilor şi minimalizau rolul luptei dintre acestea in dinami­ca societăţii socialiste. Partidul nostru a reluat analiza cu pri­vire la conţinutul şi sensul mişcării istorice, la natura ei contradictorie care se mani­festă ca atare şi in socialism. Prin vocea secretarului general s-a conchis cu deplin temei că manifestarea contradicţiilor, lupta dintre ele constituie şi în socialism o lege a dezvoltării sociale. „Viaţa demonstrează cu putere că şi în societatea socialistă continuă să existe contradicţii şi să se nască chiar contradicţii noi“. Elemente noi, originale ca­­re-şi au sorgintea in gîn­­direa teoretică a tovarăşului NICOLAE CEAUŞESCU au ve­nit să îmbogăţească in per­manenţă viziunea noastră cu privire la evoluţia­­ partidului si a rolului său conducător în societate şi aceasta, desigur in legătură indisolubilă cu procesul de dezvoltare a demo­craţiei, de realizare mai efi­cientă a sarcinilor pe care le generează procesul dezvoltării social-economice a ţării. Com­plexitatea sporită a acestora, in condiţiile in care viaţa sa­­licită din ce în ce mai mult participarea spiritului şi capa­cităţii de iniţiativă a „fiecărei organizaţii“, a „fiecărui comu­nist“ face ca în viitor, pentru înfăptuirea Programului Parti­dului, a hotărîrilor adoptate de Congresul al XIII-lea, să se impună ca o necesitate strin­gentă ridicarea la un nivel tot mai înalt a activităţii politice şi organizatorice a partidului. Iar „creşterea rolului partidului impune ca o necesitate obiec­tivă întărirea continuă a rîn­durilor sale, ridicarea nivelului politico-ideologic al membrilor de partid, sporirea continuă a forţei, întărirea unităţii sale de luptă şi de acţiune in sluj­ba patriei, a socialismului şi păcii“. P­E ACEEAŞI LINIE, a re­evaluării raportului din­tre obiectiv şi subiectiv în dezvoltarea socială, o însemnă­tate deosebită de ordin princi­pial a avut şi are aportul se­cretarului general al Partidului la fundamentarea tezei cu pri­vire la rolul conştiinţei socia­liste ca factor propulsor, ca forţă motrice a dezvoltării noii orînduiri. Combătînd accepţiu­nea de factură fatalistă potri­vit căreia conştiinţa trebuie să urmeze existenţei, o concepţie fără îndoială demobilizatoare prin raportare la practica so­cială, tovarăşul NICOLAE CEAUŞESCU a adus in prim planul gîndirii revoluţionare , concepţia esenţialmente activă subliniind forţa militantă a teo­riei, a ideologiei dacă se impri­mă conştiinţei maselor. E o teză care încă din momentul elaborării ei, în 1971, a deschis noi perspective activităţii ideo­logice şi de educaţie, de for­mare a omului nou, pentru a-şi găsi o fundamentare în plus, mai nuanţată şi mai consis­tentă,­in Raportul prezentat Congresului al XIII-lea, în alte documente ulterioare ale Par­tidului, în ansamblul ei contribuţia teoretică şi practic-politică a Partidului nostru, a secretaru­lui său general la îmbogăţirea tezaurului gîndirii şi practicii revoluţionare contemporane în­globează o multitudine de as­pecte pe lingă cele deja men­ţionate astfel că, succint, mai amintim semnificaţia princi­piilor şi normelor muncii şi vieţii comuniştilor, ale eticii şi echităţii socialiste pentru an­samblul vieţii noastre sociale , soluţia originală conferită ra­portului dintre ştiinţă şi poli­tică. Congresul ştiinţei şi invă­­ţămintului din noiembrie anul trecut inscriindu-se ca un mo­ment de referinţă în dezvolta­rea acestui raport. P­E FIRUL ENUNŢURILOR de probleme teoretice în care a fost încorporată forţa creativ-prospectivă a partidului nostru, a secretarului general, tovarăşul NICOLAE CEAUŞESCU, să mai amintim viziunea unitară asupra proble­melor de politică internă şi ex­ternă, proiectare de o manieră consecventă a preocupărilor ro­mâneşti pe fondul evoluţiei ge­nerale a sistemului internaţio­nal, consecvenţa cu care a sus­ţinut şi suţine că : „Instaura­rea unei politici internaţionale noi, democratice şi echitabile, oprirea cursei înarmărilor şi orientarea resurselor tuturor popoarelor spre progres econo­­mico-social, intensificarea efor­turilor pentru destindere, cola­borare şi pace constituie sin­gura alternativă la agravarea continuă a crizei mondiale, sin­gura cale ce poate deschide o perspectivă luminoasă de pace viitorului omenirii“. Sînt toate acestea, precum se poate uşor constata, probleme care intr-un fel sau altul fră­­mîntă conştiinţa politică nu numai a clasei muncitoare din­­tr-o ţară sau alta dar şi a u­­nui evantai de forţe social-po­­litice progresiste şi democratice. Îşi găsesc anumite rezonanţe in conştiinţa multor popoare. Este o realitate ce explică recunoaş­terea largă a valorii ideilor ve­hiculate de gîndirea partidului nostru, a tovarăşului NICOT » *■' CEAUŞESCU. Este o recunoaş­tere determinată de conţinu­tul soluţiilor oferite diferitelor probleme, soluţii îndrăzneţe, cu adevărat novatoare, izvorîte din realitatea nemijlocită. A­­cestea poartă însemnul nobil al responsabilităţii comuniste pen­tru prezentul şi viitorul po­porului român dar şi­ al comu­nităţii umane în ansamblul ei, al optimismului robust în posi­bilitatea făuririi unei lumi mai bune şi mai drepte pe planeta noastră. De aceea, Partidul, poporul urmează cu devota­ment pe secretarul general şi în acest ianuarie aniversar­ii urează din inimă un călduros LA MULŢI ANI ! Marin Badea 2 Un simbol (Urmare din pag. 1) Partidului Comunist Român şi-a dedicat munca şi viaţa propă­şirii patriei. In glasul său a ră­sunat cu mîndrie vocea naţiu­nii ori de cite ori s-au sărbă­torit momente de împlinire. Cu demnitate aceeaşi voce a ră­sunat ori de cite ori în concertul naţiunilor s-a prezentat un punct de vedere al României, partizană şi promovatoare ac­tivă­­a păcii, înţelegerii şi co­laborării între naţiuni pe baza egalităţii în drepturi, a stimei şi respectului reciproc. E­ste, deci, tovarăşul NICOLAE CEAUŞESCU reprezentantul cel mai i­­lustru și autorizat al acelei perioade care de la Congresul al IX-lea pînă astăzi se întin­de ca un arc luminos peste bolta timpului desemnînd un interval de glorie clădită prin munca încordată, prin eforturi­le unanime ale poporului ce a urmat cu încredere calea indi­cată cu clarviziune revoluţiona­ră de conducătorul său. Era Ceauşescu este era înfloririi fără precedent a patriei socia­liste, era unor cutezătoare îm­pliniri cărora Partidul Comu­nist Român şi secretarul său general le-au fost chezaşi, era şi o eră cind glasul României socialiste se aude distinct in uriaşul con­cert al popoarelor exprimînd voinţa nestrămutată de a face să rodească speranţa indepen­denţei, libertăţii şi suveranită­ţii într-o lume deasupra că­reia să nu mai planeze spec­trul distrugerii nucleare, al ca­tastrofelor războiului şi sără­ciei, într-o lume a păcii şi co­laborării fructuoase. Ciimaciul României socialiste a condus cu cutezanţă România spre realizări de seamă în toate pla­nurile, conferindu-i prestigiu şi făcînd cunoscută vocaţia sa constructivă şi paşnică. Alături de secretarul general al partidului îşi desfăşoară ac­tivitatea revoluţionară închina­tă cu devotament şi dăruire poporului, tovarăşa Elena Ceauşescu, exemplu de muncă şi abnegaţie patriotică. Tova­răşa Elena Ceauşescu reprezin­tă pentru tineretul patriei noas­tre o pildă de iubire de ţară, de înţelepciune şi cutezanţă, de luptă pentru triumful ideilor socialismului. în aceste două din urmă decenii tovarăşa Elena Ceauşescu a avut un rol de prim plan în elaborarea stra­tegiei pe tărîmul ştiinţei şi teh­nologiei, strategie ce marchea­ză pe termen lung evoluţia so­cietăţii româneşti contempora­ne. La plămădirea aspectelor contemporane ale vieţii precum şi la determinarea orientărilor ei de perspectivă, tovarăşa a­­cademician doctor inginer Elena Ceauşescu a contribuit şi con­tribuie decisiv prin intuirea şi direcţionarea impactului ştiin­ţei şi tehnologiei asupra socie­tăţii noastre. Activitatea politi­că şi socială a tovarăşei Elena Ceauşescu este stimată, ca şi activitatea sa ştiinţifică de ex­cepţională valoare, teoretică şi practică, în egală măsură la noi în ţară şi pe toate meri­dianele. Tovarăşa Elena Ceauşescu ca om politic şi sa­vant este un model uman ce va lumina departe, in timp, aspi­raţiile generaţiilor tinere de azi şi de mîine. Viziunea în funcţie de care este construită societatae socia­listă în România are un temei profund ştiinţific, raţional. Ea este în acelaşi timp mobiliza­toare. Corespunde spiritului e­­nergic, revoluţionar, lucid im­primat de secretarul general al partidului activităţii din toate domeniile vieţii publice, cores­punde grijii sale neţărmurite pentru înălţarea României pe noi trepte de progres şi civili­zaţie. Acest spirit şi această dragoste de patrie le omagiem astăzi in persoana fiului demn şi iubit al poporului român, al cărui nume a devenit simbolul unei societăţi, al cărui nume desemnează o eră . ERA NICOLAE CEAUŞESCU. „Amfiteatru" Unirea din 1859 A­cest act al ener­giei ŞI DEMNITĂŢII săvîrşit de naţiunea română la 5 şi 24 ianuarie 1859, se înscrie ca un mo­ment crucial în procesul isto­ric al refacerii unităţii statale a tuturor românilor în vatra vechii Dacii. In cadrul aces­tui proces, Unirea Principate­lor a pus bazele statului na­ţional român, a deschis ca­lea realizării reformelor struc­turale burghezo-democratice, dobindirii independenţei şi desăvîrşirii unităţii naţional­­statale, înfăptuirii României moderne. Pe bună drep­tate tovarăşul NICOLAE CEAUŞESCU apreciază că „fără unire, fără proclamarea independenţei de stat, însăşi fiinţa naţională şi dezvol­tarea poporului român, a naţiunii noastre nu ar fi fost posibile". Unirea din ianuarie 1859 a­­vea rădăcini viguroase, în­fipte adine în istoria multimi­lenară a poporului român. Cadrul geografic unitar şi armonios prin structura lui, omogenitatea etnică şi cul­turală, ca şi unitatea limbii române, mijloc de comuni­care între fiii aceluiaşi popor, s-au dovedit tot atîţia fac­tori de unitate în evoluţia is­torică a poporului român. Nu încape îndoială că în pre­zenţa acestor factori nea­mul românesc, în evul me­diu timpuriu, s-ar fi adu­nat in cadrul aceluiaşi stat centralizat dacă n-ar fi e­­xistat vrăjmăşiile din afa­ră. Existenta în imediata vecinătate a românilor a unor mari puteri, în special a re­gatului ungar care a anexat o parte însemnată a pămin­­tului românesc — Transilvania, teritoriu din care a pulsat me­reu viaţa tracică, dacică, daco-română şi, apoi, pentru totdeauna românească (după expresia unui istoric) — a făcut ca acest proces să fie temporar întrerupt în evo­luţia sa logică şi logică. Dar, in pofida acestor vitregii ale istoriei, în pofida acestor ba­riere artificiale şi meschi­ne care au separat poporul român in mai multe forma­ţiuni politice, nu i-a putut fi alterată cu nimic uni­tatea limbii, a tradiţiilor, a însuşirilor spirituale create de-a lungul existenţei sale pe pămîntul Daciei felix. Chiar dacă în evul mediu, nea­târnarea statelor româneşti a fost ştirbită şi chiar pierdu­tă vremelnic, fiinţa statală a fost conservată fără între­rupere, fenomenul detaşîn­du-se ca una din trăsăturile particulare ale evoluţiei po­porului român. Intre Muntenia, Moldo­va, Transilvania, Dobro­gea au existat permanente legături comerciale, politice şi culturale favorizate de exis­tenţa economiei lor com­plementare, de interesele co­mune pentru apărarea gliei strămoşeşti împotriva cotro­pitorilor străini de circulaţia permanentă a grupurilor de­ ­ împlinirea unui populaţie dintr-o ţară în alta. I­DEEA UNITĂŢII TU­TUROR ROMÂNILOR, permanentă în tot cursul evului mediu şi înfăptuită pentru scurt timp de Mihai Viteazul, s-a afirmat cu pu­tere la sfîrşitul secolului al XVII-lea si începutul vea­cului următor, atunci cind, in procesul dezvoltării rela­ţiilor capitaliste, elemente­lor de unitate materială şi spi­rituală de limbă şi cultură, li s-au adăugat impulsul dinamic al progresului economic, ne­voia asigurării unui cadru naţional unic. Ceea ce este caracteristic gîndirii politice româneşti de la mijlocul veacului tre­cut, gîndire ce şi-a exprimat marile sale dimensiuni în cursul revoluţiei române de la 1848, este afirmarea cu cla­ritate a necesităţii refacerii u­­nităţii poporului român în­tr-o singură formaţiune sta­tală — Dacia. Contextul internaţional dificil — în care sferele de influenţă erau împărţite, iar în spa­ţiul românesc se interfe­rau interesele expansioniste ale celor trei imperii ve­cine — otoman, habsburgic şi cel al Rusiei ţariste — cu cele ale puterilor europene intere­sate sau angajate în proble­ma orientală — a impus ca unirea românilor intr-o sin­gură formaţiune naţional­statală să se realizeze într-o primă etapă, prin unirea Moldovei cu Muntenia, prin actul istoric de la 24 ianuarie 1859. Această nece­sitate era, la mijlocul veacului trecut, de o evidenţă fără du­bii, astfel că afirmarea ei fără rezerve în demersurile poli­tice ale partidei unioniste, iar apoi şi în moţiunea adoptată de adunările ad-hoc din 1857 a trebuit să fie acceptată şi de opinia publică internaţio­nală. Cum marile puteri europe­ne, din considerente politice şi strategice proprii, erau dis­puse să admită doar o unire parţială a celor două Prin­cipate, intervenţia fermă şi entuziastă a maselor popu­lare s-a dovedit a fi hotări­­toare pentru realizarea u­­nirii depline. Folosindu-se de şansele oferite de schimbarea raportului de forţe pe plan internaţional în urma in­­frîngerii Rusiei ţariste in războiul Crimeii (1853 — 1856), poporul român a în­făptuit unirea Principatelor aşa cum a dorit-o, punînd marile puteri europene din a­­cele timpuri în faţa faptului împlinit. Astfel, adunarea electivă a Moldovei a hotărît să proclame la 5 ianuarie 1859 pe Al. I. Cuza — spirit des­chis, moderat, receptiv la nou şi mare patriot — ca domn căruia Mihail Kogălni­­ceanu, intr-un discurs în­flăcărat, i-a declarat : „noi am voit să arătăm lumii ceea ce toată ţara doreşte : la legi noi, om nou“. Dacă ale­gerea lui Cuza ca domn deziderat secular al Moldovei nu însemna deja Unirea, în schimb alegerea sa şi în Muntenia, la 24 ianuarie acelaşi an, a echi­valat cu o acţiune politică a­­bilă, menită a dejuca intenţii­le meschine ale marilor pu­teri, acest act devenind sim­bolul Unirii celor două ţări române. Dubla alegere a lui Al. I. Cuza a constituit o op­ţiune politică susţinută cu unanimitate de voturi şi cu o imensă bucurie populară care a cuprins toate ţinuturile locuite de români. La imensa revărsare ele bucu­rie şi entuziasm patriotic, pri­lejuită de înfăptuirea Unirii Moldovei cu Ţara Românească, s-au asociat şi românii din teritoriile aflate încă sub dominaţia străină. R­OMÂNII DIN TRAN­SILVANIA au văzut în constituirea statului na­ţional român o premisă esen­ţială a actului care avea să unească, în cuprinsul ace­luiaşi corp politic, pe româ­nii de pretutindeni. Al. Papiu- Ilarian, sfetnicul lui Cuza — care împărtăşea domnito­rului Unirii convingerea că fără Transilvania Principate­le sunt sortite unei­­ „exis­tenţe precare şi dubii“, că numai unirea firească a ce­lor trei­­ţări româneşti va asi­gura „viaţa perpetuă a României“ — sublinia entu­ziasmul pe care actul de la 1859 l-a produs în rîndul românilor de peste Carpaţi. Lajos Kossuth, conducătorul revoluţiei maghiare din 1848 — 1849, comentînd acelaşi act, ţinea să sublinieze forţa de angajare şi de dăruire a patrioţilor români în lupta pentru unire, scriind : „Aşa trebuie să fie spiritul unui popor pentru ca el să poată întemeia o patrie, ori s-o re­cucerească dacă a pierdu­t-o“. Speranţele şi încrede­rea nu au fost înşelate. Mo­ment culminant al luptei pentru unitatea şi indepen­denţa naţională, unirea din ianuarie­­ 1859 s-a dovedit a avea o importanţă fundamen­tală pentru întreaga dez­voltare modernă a poporului român. Ea a fost premisa e­­senţială a acţiunilor ce au ur­mat pentru făurirea cadru­lui istoric necesar şi indis­pensabil realizării reformelor social-politice care au con­dus treptat către făurirea statului naţional modern şi apoi la marea epopee a inde­pendenţei depline din 1877 — 1878, înfringerea Turciei a creat condiţii favorabile rea­lizării unui nou pas pe ca­lea făuririi unităţii naţio­­nal-statale româneşti, prin unirea Dobrogei la patria mamă — România, în sfîrşit, patru decenii mai tirziu, avea să se edifice şi unitatea deplină a naţiunii române prin făurirea, in anul 1918, a statului naţional unitar român. Astfel, visul atîtor generaţii de patrioţi a devenit o realitate vie. Constantin Botoran AMFITEATRU

Next