Amfiteatru, 1986 (Anul 20, nr. 1-12)
1986-01-01 / nr. 1
Imaginea edificiului viitorului (Urmare din pag. 1)rii şi modernizării bazei tehnico-materiale a ţării, la perfecţionarea relaţiilor sociale, de la îmbunătăţirea actului de conducere democratică a societăţii la chestiunile pe care le implică îmbogăţirea vieţii spirituale şi formarea omului nou, constructor conştient al noii societăţi. Sigur că a defini adecvat conţinutul etapei de dezvoltare a societăţii şi pe această bază a fixa orientarea strategiei generale a partidului în aşa fel incit să se înscrie exact pe direcţiile progresului social, să reflecte năzuinţele şi aspiraţiile poporului nu a fost şi nu este un demers ştiinţific uşor de realizat. De aceea definirea conceptului în discuţie iar apoi fundamentarea sa în procesul concretizării amplului program de edificare a societăţii socialiste multilateral dezvoltate au reprezentat o intervenţie de înalt nivel în dezbaterile teoretice desfăşurate pe plan internaţional. Intervenţia ca atare a atras atenţia şi s-a impus nu numai ca urmare a valenţelor cognitive pe care le comportă întrucât realizează o sinteză coerentă intre modul de producţie şi modul de trai dintre om şi societate, intre dezvoltarea socialeconomică multilaterală a societăţii şi dezvoltarea personalităţii umane, dar şi a eficienţei sale practice, a capacităţii de structurare a strategiei şi practicii revoluţionare, în expunerea la Plenara lărgită a C.C. al P.C.R. din 12 iunie 1982, tovarăşul NICOLAE CEAUŞESCU sublinia că : „am dat formularea de „multilateral dezvoltată“ societăţii noastre viitoare pentru a nu se crea neînţelegeri, pentru a nu se lăsa loc neglijării vreunei lături a activităţii, pentru a nu se trage concluzia că, vorbind de societatea socialistă dezvoltată, ne-am referi numai sau mai cu seamă, la dezvoltarea bazei materiale". ÎN ANALIZA SISTEMULUI SOCIAL și cu precădere a celui socialist, privit inclusiv in perspectiva trecerii spre comunism. Partidul nostru, secretarul său general au acordat o atenţie deosebită dialecticii vieţii sociale, principiilor şi legilor care guvernează procesul revoluţionar contemporan. Inlăturind concepţii de natură dogmatică despre noua orînduire, concepţii care absolutizau unitatea contrariilor şi minimalizau rolul luptei dintre acestea in dinamica societăţii socialiste. Partidul nostru a reluat analiza cu privire la conţinutul şi sensul mişcării istorice, la natura ei contradictorie care se manifestă ca atare şi in socialism. Prin vocea secretarului general s-a conchis cu deplin temei că manifestarea contradicţiilor, lupta dintre ele constituie şi în socialism o lege a dezvoltării sociale. „Viaţa demonstrează cu putere că şi în societatea socialistă continuă să existe contradicţii şi să se nască chiar contradicţii noi“. Elemente noi, originale care-şi au sorgintea in gîndirea teoretică a tovarăşului NICOLAE CEAUŞESCU au venit să îmbogăţească in permanenţă viziunea noastră cu privire la evoluţia partidului si a rolului său conducător în societate şi aceasta, desigur in legătură indisolubilă cu procesul de dezvoltare a democraţiei, de realizare mai eficientă a sarcinilor pe care le generează procesul dezvoltării social-economice a ţării. Complexitatea sporită a acestora, in condiţiile in care viaţa salicită din ce în ce mai mult participarea spiritului şi capacităţii de iniţiativă a „fiecărei organizaţii“, a „fiecărui comunist“ face ca în viitor, pentru înfăptuirea Programului Partidului, a hotărîrilor adoptate de Congresul al XIII-lea, să se impună ca o necesitate stringentă ridicarea la un nivel tot mai înalt a activităţii politice şi organizatorice a partidului. Iar „creşterea rolului partidului impune ca o necesitate obiectivă întărirea continuă a rîndurilor sale, ridicarea nivelului politico-ideologic al membrilor de partid, sporirea continuă a forţei, întărirea unităţii sale de luptă şi de acţiune in slujba patriei, a socialismului şi păcii“. PE ACEEAŞI LINIE, a reevaluării raportului dintre obiectiv şi subiectiv în dezvoltarea socială, o însemnătate deosebită de ordin principial a avut şi are aportul secretarului general al Partidului la fundamentarea tezei cu privire la rolul conştiinţei socialiste ca factor propulsor, ca forţă motrice a dezvoltării noii orînduiri. Combătînd accepţiunea de factură fatalistă potrivit căreia conştiinţa trebuie să urmeze existenţei, o concepţie fără îndoială demobilizatoare prin raportare la practica socială, tovarăşul NICOLAE CEAUŞESCU a adus in prim planul gîndirii revoluţionare , concepţia esenţialmente activă subliniind forţa militantă a teoriei, a ideologiei dacă se imprimă conştiinţei maselor. E o teză care încă din momentul elaborării ei, în 1971, a deschis noi perspective activităţii ideologice şi de educaţie, de formare a omului nou, pentru a-şi găsi o fundamentare în plus, mai nuanţată şi mai consistentă,in Raportul prezentat Congresului al XIII-lea, în alte documente ulterioare ale Partidului, în ansamblul ei contribuţia teoretică şi practic-politică a Partidului nostru, a secretarului său general la îmbogăţirea tezaurului gîndirii şi practicii revoluţionare contemporane înglobează o multitudine de aspecte pe lingă cele deja menţionate astfel că, succint, mai amintim semnificaţia principiilor şi normelor muncii şi vieţii comuniştilor, ale eticii şi echităţii socialiste pentru ansamblul vieţii noastre sociale , soluţia originală conferită raportului dintre ştiinţă şi politică. Congresul ştiinţei şi invăţămintului din noiembrie anul trecut inscriindu-se ca un moment de referinţă în dezvoltarea acestui raport. PE FIRUL ENUNŢURILOR de probleme teoretice în care a fost încorporată forţa creativ-prospectivă a partidului nostru, a secretarului general, tovarăşul NICOLAE CEAUŞESCU, să mai amintim viziunea unitară asupra problemelor de politică internă şi externă, proiectare de o manieră consecventă a preocupărilor româneşti pe fondul evoluţiei generale a sistemului internaţional, consecvenţa cu care a susţinut şi suţine că : „Instaurarea unei politici internaţionale noi, democratice şi echitabile, oprirea cursei înarmărilor şi orientarea resurselor tuturor popoarelor spre progres economico-social, intensificarea eforturilor pentru destindere, colaborare şi pace constituie singura alternativă la agravarea continuă a crizei mondiale, singura cale ce poate deschide o perspectivă luminoasă de pace viitorului omenirii“. Sînt toate acestea, precum se poate uşor constata, probleme care intr-un fel sau altul frămîntă conştiinţa politică nu numai a clasei muncitoare dintr-o ţară sau alta dar şi a unui evantai de forţe social-politice progresiste şi democratice. Îşi găsesc anumite rezonanţe in conştiinţa multor popoare. Este o realitate ce explică recunoaşterea largă a valorii ideilor vehiculate de gîndirea partidului nostru, a tovarăşului NICOT » *■' CEAUŞESCU. Este o recunoaştere determinată de conţinutul soluţiilor oferite diferitelor probleme, soluţii îndrăzneţe, cu adevărat novatoare, izvorîte din realitatea nemijlocită. Acestea poartă însemnul nobil al responsabilităţii comuniste pentru prezentul şi viitorul poporului român dar şi al comunităţii umane în ansamblul ei, al optimismului robust în posibilitatea făuririi unei lumi mai bune şi mai drepte pe planeta noastră. De aceea, Partidul, poporul urmează cu devotament pe secretarul general şi în acest ianuarie aniversarii urează din inimă un călduros LA MULŢI ANI ! Marin Badea 2 Un simbol (Urmare din pag. 1) Partidului Comunist Român şi-a dedicat munca şi viaţa propăşirii patriei. In glasul său a răsunat cu mîndrie vocea naţiunii ori de cite ori s-au sărbătorit momente de împlinire. Cu demnitate aceeaşi voce a răsunat ori de cite ori în concertul naţiunilor s-a prezentat un punct de vedere al României, partizană şi promovatoare activăa păcii, înţelegerii şi colaborării între naţiuni pe baza egalităţii în drepturi, a stimei şi respectului reciproc. Este, deci, tovarăşul NICOLAE CEAUŞESCU reprezentantul cel mai ilustru și autorizat al acelei perioade care de la Congresul al IX-lea pînă astăzi se întinde ca un arc luminos peste bolta timpului desemnînd un interval de glorie clădită prin munca încordată, prin eforturile unanime ale poporului ce a urmat cu încredere calea indicată cu clarviziune revoluţionară de conducătorul său. Era Ceauşescu este era înfloririi fără precedent a patriei socialiste, era unor cutezătoare împliniri cărora Partidul Comunist Român şi secretarul său general le-au fost chezaşi, era şi o eră cind glasul României socialiste se aude distinct in uriaşul concert al popoarelor exprimînd voinţa nestrămutată de a face să rodească speranţa independenţei, libertăţii şi suveranităţii într-o lume deasupra căreia să nu mai planeze spectrul distrugerii nucleare, al catastrofelor războiului şi sărăciei, într-o lume a păcii şi colaborării fructuoase. Ciimaciul României socialiste a condus cu cutezanţă România spre realizări de seamă în toate planurile, conferindu-i prestigiu şi făcînd cunoscută vocaţia sa constructivă şi paşnică. Alături de secretarul general al partidului îşi desfăşoară activitatea revoluţionară închinată cu devotament şi dăruire poporului, tovarăşa Elena Ceauşescu, exemplu de muncă şi abnegaţie patriotică. Tovarăşa Elena Ceauşescu reprezintă pentru tineretul patriei noastre o pildă de iubire de ţară, de înţelepciune şi cutezanţă, de luptă pentru triumful ideilor socialismului. în aceste două din urmă decenii tovarăşa Elena Ceauşescu a avut un rol de prim plan în elaborarea strategiei pe tărîmul ştiinţei şi tehnologiei, strategie ce marchează pe termen lung evoluţia societăţii româneşti contemporane. La plămădirea aspectelor contemporane ale vieţii precum şi la determinarea orientărilor ei de perspectivă, tovarăşa academician doctor inginer Elena Ceauşescu a contribuit şi contribuie decisiv prin intuirea şi direcţionarea impactului ştiinţei şi tehnologiei asupra societăţii noastre. Activitatea politică şi socială a tovarăşei Elena Ceauşescu este stimată, ca şi activitatea sa ştiinţifică de excepţională valoare, teoretică şi practică, în egală măsură la noi în ţară şi pe toate meridianele. Tovarăşa Elena Ceauşescu ca om politic şi savant este un model uman ce va lumina departe, in timp, aspiraţiile generaţiilor tinere de azi şi de mîine. Viziunea în funcţie de care este construită societatae socialistă în România are un temei profund ştiinţific, raţional. Ea este în acelaşi timp mobilizatoare. Corespunde spiritului energic, revoluţionar, lucid imprimat de secretarul general al partidului activităţii din toate domeniile vieţii publice, corespunde grijii sale neţărmurite pentru înălţarea României pe noi trepte de progres şi civilizaţie. Acest spirit şi această dragoste de patrie le omagiem astăzi in persoana fiului demn şi iubit al poporului român, al cărui nume a devenit simbolul unei societăţi, al cărui nume desemnează o eră . ERA NICOLAE CEAUŞESCU. „Amfiteatru" Unirea din 1859 Acest act al energiei ŞI DEMNITĂŢII săvîrşit de naţiunea română la 5 şi 24 ianuarie 1859, se înscrie ca un moment crucial în procesul istoric al refacerii unităţii statale a tuturor românilor în vatra vechii Dacii. In cadrul acestui proces, Unirea Principatelor a pus bazele statului naţional român, a deschis calea realizării reformelor structurale burghezo-democratice, dobindirii independenţei şi desăvîrşirii unităţii naţionalstatale, înfăptuirii României moderne. Pe bună dreptate tovarăşul NICOLAE CEAUŞESCU apreciază că „fără unire, fără proclamarea independenţei de stat, însăşi fiinţa naţională şi dezvoltarea poporului român, a naţiunii noastre nu ar fi fost posibile". Unirea din ianuarie 1859 avea rădăcini viguroase, înfipte adine în istoria multimilenară a poporului român. Cadrul geografic unitar şi armonios prin structura lui, omogenitatea etnică şi culturală, ca şi unitatea limbii române, mijloc de comunicare între fiii aceluiaşi popor, s-au dovedit tot atîţia factori de unitate în evoluţia istorică a poporului român. Nu încape îndoială că în prezenţa acestor factori neamul românesc, în evul mediu timpuriu, s-ar fi adunat in cadrul aceluiaşi stat centralizat dacă n-ar fi existat vrăjmăşiile din afară. Existenta în imediata vecinătate a românilor a unor mari puteri, în special a regatului ungar care a anexat o parte însemnată a pămintului românesc — Transilvania, teritoriu din care a pulsat mereu viaţa tracică, dacică, daco-română şi, apoi, pentru totdeauna românească (după expresia unui istoric) — a făcut ca acest proces să fie temporar întrerupt în evoluţia sa logică şi logică. Dar, in pofida acestor vitregii ale istoriei, în pofida acestor bariere artificiale şi meschine care au separat poporul român in mai multe formaţiuni politice, nu i-a putut fi alterată cu nimic unitatea limbii, a tradiţiilor, a însuşirilor spirituale create de-a lungul existenţei sale pe pămîntul Daciei felix. Chiar dacă în evul mediu, neatârnarea statelor româneşti a fost ştirbită şi chiar pierdută vremelnic, fiinţa statală a fost conservată fără întrerupere, fenomenul detaşîndu-se ca una din trăsăturile particulare ale evoluţiei poporului român. Intre Muntenia, Moldova, Transilvania, Dobrogea au existat permanente legături comerciale, politice şi culturale favorizate de existenţa economiei lor complementare, de interesele comune pentru apărarea gliei strămoşeşti împotriva cotropitorilor străini de circulaţia permanentă a grupurilor de împlinirea unui populaţie dintr-o ţară în alta. IDEEA UNITĂŢII TUTUROR ROMÂNILOR, permanentă în tot cursul evului mediu şi înfăptuită pentru scurt timp de Mihai Viteazul, s-a afirmat cu putere la sfîrşitul secolului al XVII-lea si începutul veacului următor, atunci cind, in procesul dezvoltării relaţiilor capitaliste, elementelor de unitate materială şi spirituală de limbă şi cultură, li s-au adăugat impulsul dinamic al progresului economic, nevoia asigurării unui cadru naţional unic. Ceea ce este caracteristic gîndirii politice româneşti de la mijlocul veacului trecut, gîndire ce şi-a exprimat marile sale dimensiuni în cursul revoluţiei române de la 1848, este afirmarea cu claritate a necesităţii refacerii unităţii poporului român într-o singură formaţiune statală — Dacia. Contextul internaţional dificil — în care sferele de influenţă erau împărţite, iar în spaţiul românesc se interferau interesele expansioniste ale celor trei imperii vecine — otoman, habsburgic şi cel al Rusiei ţariste — cu cele ale puterilor europene interesate sau angajate în problema orientală — a impus ca unirea românilor intr-o singură formaţiune naţionalstatală să se realizeze într-o primă etapă, prin unirea Moldovei cu Muntenia, prin actul istoric de la 24 ianuarie 1859. Această necesitate era, la mijlocul veacului trecut, de o evidenţă fără dubii, astfel că afirmarea ei fără rezerve în demersurile politice ale partidei unioniste, iar apoi şi în moţiunea adoptată de adunările ad-hoc din 1857 a trebuit să fie acceptată şi de opinia publică internaţională. Cum marile puteri europene, din considerente politice şi strategice proprii, erau dispuse să admită doar o unire parţială a celor două Principate, intervenţia fermă şi entuziastă a maselor populare s-a dovedit a fi hotăritoare pentru realizarea unirii depline. Folosindu-se de şansele oferite de schimbarea raportului de forţe pe plan internaţional în urma infrîngerii Rusiei ţariste in războiul Crimeii (1853 — 1856), poporul român a înfăptuit unirea Principatelor aşa cum a dorit-o, punînd marile puteri europene din acele timpuri în faţa faptului împlinit. Astfel, adunarea electivă a Moldovei a hotărît să proclame la 5 ianuarie 1859 pe Al. I. Cuza — spirit deschis, moderat, receptiv la nou şi mare patriot — ca domn căruia Mihail Kogălniceanu, intr-un discurs înflăcărat, i-a declarat : „noi am voit să arătăm lumii ceea ce toată ţara doreşte : la legi noi, om nou“. Dacă alegerea lui Cuza ca domn deziderat secular al Moldovei nu însemna deja Unirea, în schimb alegerea sa şi în Muntenia, la 24 ianuarie acelaşi an, a echivalat cu o acţiune politică abilă, menită a dejuca intenţiile meschine ale marilor puteri, acest act devenind simbolul Unirii celor două ţări române. Dubla alegere a lui Al. I. Cuza a constituit o opţiune politică susţinută cu unanimitate de voturi şi cu o imensă bucurie populară care a cuprins toate ţinuturile locuite de români. La imensa revărsare ele bucurie şi entuziasm patriotic, prilejuită de înfăptuirea Unirii Moldovei cu Ţara Românească, s-au asociat şi românii din teritoriile aflate încă sub dominaţia străină. ROMÂNII DIN TRANSILVANIA au văzut în constituirea statului naţional român o premisă esenţială a actului care avea să unească, în cuprinsul aceluiaşi corp politic, pe românii de pretutindeni. Al. Papiu- Ilarian, sfetnicul lui Cuza — care împărtăşea domnitorului Unirii convingerea că fără Transilvania Principatele sunt sortite unei „existenţe precare şi dubii“, că numai unirea firească a celor treiţări româneşti va asigura „viaţa perpetuă a României“ — sublinia entuziasmul pe care actul de la 1859 l-a produs în rîndul românilor de peste Carpaţi. Lajos Kossuth, conducătorul revoluţiei maghiare din 1848 — 1849, comentînd acelaşi act, ţinea să sublinieze forţa de angajare şi de dăruire a patrioţilor români în lupta pentru unire, scriind : „Aşa trebuie să fie spiritul unui popor pentru ca el să poată întemeia o patrie, ori s-o recucerească dacă a pierdut-o“. Speranţele şi încrederea nu au fost înşelate. Moment culminant al luptei pentru unitatea şi independenţa naţională, unirea din ianuarie 1859 s-a dovedit a avea o importanţă fundamentală pentru întreaga dezvoltare modernă a poporului român. Ea a fost premisa esenţială a acţiunilor ce au urmat pentru făurirea cadrului istoric necesar şi indispensabil realizării reformelor social-politice care au condus treptat către făurirea statului naţional modern şi apoi la marea epopee a independenţei depline din 1877 — 1878, înfringerea Turciei a creat condiţii favorabile realizării unui nou pas pe calea făuririi unităţii naţional-statale româneşti, prin unirea Dobrogei la patria mamă — România, în sfîrşit, patru decenii mai tirziu, avea să se edifice şi unitatea deplină a naţiunii române prin făurirea, in anul 1918, a statului naţional unitar român. Astfel, visul atîtor generaţii de patrioţi a devenit o realitate vie. Constantin Botoran AMFITEATRU