Amvonul, 1892 (Anul 2, nr. 1-46)

1892-01-15 / nr. 3

AMVONUL mura instrucţiune!, fie în urma unor alte îndeletni­ciri cărora s’au­ dedat, e ceva întâmplător şi rar; dar că masa clerului terei sufere de o lipsă amară, lipsă care se resimte în activitatea lor de propa­gatori cu lucrul şi cuvîntul a moralei divinului păstor, e lucru de notorietate publică, e lucrul pe care dacă nu’l simte şi apreciază alţii, tre­­bue să’l constatăm noi. Asemenea ziceam, că în neputinţa în care se află Biserica şi personalul său, vermele necre­dinţei şi nepăsărei seceră amar victime din fraţii noştri, e iarăşi ştiut. Cu satisfacţiune constatăm, că aceste simţiminte nu sunt personale ale noastre, ci ele sunt obiec­tul de cugetare a întregului cler, care parte s’a manifestat prin diarul nostru; parte ne-a dat a­­probarea soţieî lor prin convorbirile şi aderările sf. lor. Adi primim un apel de la confratele şi abo­natul nostru, preotul St. Basilescu din comuna Balş către confraţii şi conjudeţenii, s£I al cărui cuprins ne umple de bucurie. Dând loc acestui apel în colonele diarului nostru, felicităm pe autorul său pentru nobilele sentimente ce le are în sufletul său, despre da­­toriele ce le avem către păstoriţii noştri, către neamul nostru, către umanitate la al cărui trunchiu zace şi râde vermele necredinţei, a cărei existenţă pentru viaţa morală, este aceea ce e pentru viaţa organică sor ele, după cum se esprimă autorul, îndemnăm atât pe Romanaţenî, cari au avut predecesori atât de iluştri, în Popi ca Farcaş şi Şapcă, a urma pe confratele nostru în lupta ce întreprinde, cât şi pe toţi fraţii noştri de simţi­minte a lucra ca păr. Vasilescu. Iată şi acel apel : APEL CĂTRE CONFRAŢII PREOŢI DIN JUDEŢUL ROMANAŢÎ SnczaSin­ Qontraţî! Balş, 8 Ianuarie 1892. Nu este lucru uşor nici celui mai eminent orator, de a cuvânta către cel de-o potrivă cu el, în o cestiune care interesează pe toţi de o obşte, când voeşte a atrage atenţiune tuturor şi a pă­trunde adânc în inima fie­căruia. Cu atât mai mult, mie a fratelui vostru, de­stul de greu mi este de a desfăşura dragostei voastre, cuvîntul ce-mî permit cu aceasta ocasiune. Insă trista posiţiune în care actualmente lân­­cedeşte clerul în ţara nostrâ, — precum de a­­semenea şi decadenţa spritului moral religios în care astă­zi a ajuns poporul nostru Român, şi a­­cesta, numai şi numai, din punctul de vedere că clerului, nu i s’a dat mai de timpuriu­, de către cel ce au dispus de sorta ţărei, alimen­tele necesarii spre a putea fi la înălţimea lui şi a putea corespunde perfect chemăreî sale, la care este menit a fi în societatea omeneascâ. Lucru pe care cu toţii ’l recunoaştem,—şi cred câ-i re­cunosc toţi omenii de bine, a căror inimă încă şi astă di mai este încăldită de sentimentul dra­gostei creştine, singura în stare de a face fericirea porului ca şi a fie­cărui individ în parte. Acestea die, me înping, vrénd nevrénd, mai întâi el a trata şi relata frăţiei voastre următoarele cestiuni: Fraţii mei! Noi, cami în înalta şi sânta noas­­tră misiune pe pământ, suntem apostoli ai cre­dinţei, străjariî religiuneî, ‘Lumina lumei, sarea pă­mântului», după cum grăeşte însuşi Domnul , ne întrebam cu dragoste: suntem consecinţi obliga­­ţiunel ce singuri ne-am luat, şi declaraţiuneî ce am făcut înaintea lui D­dea, de a fi propagatori adevĕrului şi dreptăţel, şi susţinătorii binelui co­mun în omenire ? Stăruim noi ‘cu vreme şi fără de vreme» după cuvîntul marelui Apostol, pentru manţinerea religiuneî şi ridicarea prestigiului bi­­sericei în popor ? Suntem noi ca lucrătorii cei buni în via Domnului ? Suntem noi cu totul dedaţi pentru conservarea Bisericei lăsată nouă spre conducere, şi în care se păstreaza scutul sufletului, al corpului, al limbei şi al naţionalităţei noastre ? Nu! Pentru că privim cu ochii cum săcurea condusă de mâna vrăjmaşă a materialismului lo­­vesce în arborul religiuneî noastre din toate părţile, şi noi încă şedem cu mâinile în sân, ba şi dor­mităm ! Astă­di, când credinţa nostră strămoşască, pe care sânta Biserică înarmată numai prin viaţa sântă, iubire către aproapele, castitate şi resigna­­ţiune a sădit-o în inima popoarelor, o vedem combătută cu înverşunare chiar de pe catedra şcolei, de către profesori, cari sunt plătiţi de bie­tul popor spre a-i educa pe fiii săi în princi­piile moralei şi ale virtuţei, dar cari în schimb le sădesc în inimă veninosul verme al necredinţei, unde râde încet încet, spre a-şi putea ajunge scopul. Acum die, când noi cu convincţiune ştim , că religiunea care prin înaltele ei înveţături teologice, unind pre om cu­m de a­­tinde a-l înălţa şi a-l menţine pe trepta de împărat al făpturilor» , când este dovedit şi consânţit de veacuri, că precum soarele este principiul de esistenţă al vieţei orga- 3

Next