Amvonul, 1892 (Anul 2, nr. 1-46)
1892-01-15 / nr. 3
AMVONUL mura instrucţiune!, fie în urma unor alte îndeletniciri cărora s’au dedat, e ceva întâmplător şi rar; dar că masa clerului terei sufere de o lipsă amară, lipsă care se resimte în activitatea lor de propagatori cu lucrul şi cuvîntul a moralei divinului păstor, e lucru de notorietate publică, e lucrul pe care dacă nu’l simte şi apreciază alţii, trebue să’l constatăm noi. Asemenea ziceam, că în neputinţa în care se află Biserica şi personalul său, vermele necredinţei şi nepăsărei seceră amar victime din fraţii noştri, e iarăşi ştiut. Cu satisfacţiune constatăm, că aceste simţiminte nu sunt personale ale noastre, ci ele sunt obiectul de cugetare a întregului cler, care parte s’a manifestat prin diarul nostru; parte ne-a dat aprobarea soţieî lor prin convorbirile şi aderările sf. lor. Adi primim un apel de la confratele şi abonatul nostru, preotul St. Basilescu din comuna Balş către confraţii şi conjudeţenii, s£I al cărui cuprins ne umple de bucurie. Dând loc acestui apel în colonele diarului nostru, felicităm pe autorul său pentru nobilele sentimente ce le are în sufletul său, despre datoriele ce le avem către păstoriţii noştri, către neamul nostru, către umanitate la al cărui trunchiu zace şi râde vermele necredinţei, a cărei existenţă pentru viaţa morală, este aceea ce e pentru viaţa organică sor ele, după cum se esprimă autorul, îndemnăm atât pe Romanaţenî, cari au avut predecesori atât de iluştri, în Popi ca Farcaş şi Şapcă, a urma pe confratele nostru în lupta ce întreprinde, cât şi pe toţi fraţii noştri de simţiminte a lucra ca păr. Vasilescu. Iată şi acel apel : APEL CĂTRE CONFRAŢII PREOŢI DIN JUDEŢUL ROMANAŢÎ SnczaSin Qontraţî! Balş, 8 Ianuarie 1892. Nu este lucru uşor nici celui mai eminent orator, de a cuvânta către cel de-o potrivă cu el, în o cestiune care interesează pe toţi de o obşte, când voeşte a atrage atenţiune tuturor şi a pătrunde adânc în inima fiecăruia. Cu atât mai mult, mie a fratelui vostru, destul de greu mi este de a desfăşura dragostei voastre, cuvîntul ce-mî permit cu aceasta ocasiune. Insă trista posiţiune în care actualmente lâncedeşte clerul în ţara nostrâ, — precum de asemenea şi decadenţa spritului moral religios în care astăzi a ajuns poporul nostru Român, şi acesta, numai şi numai, din punctul de vedere că clerului, nu i s’a dat mai de timpuriu, de către cel ce au dispus de sorta ţărei, alimentele necesarii spre a putea fi la înălţimea lui şi a putea corespunde perfect chemăreî sale, la care este menit a fi în societatea omeneascâ. Lucru pe care cu toţii ’l recunoaştem,—şi cred câ-i recunosc toţi omenii de bine, a căror inimă încă şi astă di mai este încăldită de sentimentul dragostei creştine, singura în stare de a face fericirea porului ca şi a fiecărui individ în parte. Acestea die, me înping, vrénd nevrénd, mai întâi el a trata şi relata frăţiei voastre următoarele cestiuni: Fraţii mei! Noi, cami în înalta şi sânta noastră misiune pe pământ, suntem apostoli ai credinţei, străjariî religiuneî, ‘Lumina lumei, sarea pământului», după cum grăeşte însuşi Domnul , ne întrebam cu dragoste: suntem consecinţi obligaţiunel ce singuri ne-am luat, şi declaraţiuneî ce am făcut înaintea lui Ddea, de a fi propagatori adevĕrului şi dreptăţel, şi susţinătorii binelui comun în omenire ? Stăruim noi ‘cu vreme şi fără de vreme» după cuvîntul marelui Apostol, pentru manţinerea religiuneî şi ridicarea prestigiului bisericei în popor ? Suntem noi ca lucrătorii cei buni în via Domnului ? Suntem noi cu totul dedaţi pentru conservarea Bisericei lăsată nouă spre conducere, şi în care se păstreaza scutul sufletului, al corpului, al limbei şi al naţionalităţei noastre ? Nu! Pentru că privim cu ochii cum săcurea condusă de mâna vrăjmaşă a materialismului lovesce în arborul religiuneî noastre din toate părţile, şi noi încă şedem cu mâinile în sân, ba şi dormităm ! Astădi, când credinţa nostră strămoşască, pe care sânta Biserică înarmată numai prin viaţa sântă, iubire către aproapele, castitate şi resignaţiune a sădit-o în inima popoarelor, o vedem combătută cu înverşunare chiar de pe catedra şcolei, de către profesori, cari sunt plătiţi de bietul popor spre a-i educa pe fiii săi în principiile moralei şi ale virtuţei, dar cari în schimb le sădesc în inimă veninosul verme al necredinţei, unde râde încet încet, spre a-şi putea ajunge scopul. Acum die, când noi cu convincţiune ştim , că religiunea care prin înaltele ei înveţături teologice, unind pre om cum de atinde a-l înălţa şi a-l menţine pe trepta de împărat al făpturilor» , când este dovedit şi consânţit de veacuri, că precum soarele este principiul de esistenţă al vieţei orga- 3