Anale de Istorie, 1987 (Anul 33, nr. 1-6)
1987 / nr. 3
citate de horthyşti în anii 1940—1944 împotriva populaţiei româneşti majoritare din teritoriul de nord-vest al României ocupat ca urmare a dictatului fascist de la Viena din august 1940. Din multitudinea problemelor privind teroarea horthysta, probleme prezentate denaturat şi fals ori pur şi simplu omise, mă voi referi, pentru exemplificare, la un singur moment : deportarea şi exterminarea populaţiei evreieşti din partea de nord-vest a României, cotropită de Ungaria horthystă. Pare de necrezut şi totuşi aceasta este realitatea : din 2 000 de pagini, mai precis, din cca 90 000 de rînduri, autorii lucrării consacră doar patru rînduri şi jumătate exterminării de către horthyşti a evreilor din nordul Transilvaniei. Expediază, aşadar, într-o singură frază, deportarea şi nimicirea fizică a unei populaţii care trăia de secole întregi pe aceste plaiuri. Pentru precizie, pentru a vorbi „la concret“, reproducem în întregime fraza : „După ocupaţia germană, în 1944, autorităţile ungare — în pofida protestelor curajoase ale intelectualilor progresişti şi ale capilor bisericeşti, ca de pildă a episcopului Márton Áron — au transportat o parte însemnată a populaţiei evreieşti din Transilvania de Nord, vreo 90—100 mii de oameni, în lagăre de concentrare din Germania, condamnîndu-i la pieire“ Dincolo de faptul că reducerea la atît a eliminării fizice a evreimii din nordul Transilvaniei reprezintă o minimalizare de-a dreptul profanatoare a unuia din cele mai mari asasinate în masă din istoria omenirii, fraza de mai sus denaturează, falsifică şi induce în eroare opinia publică mondială atît prin omisiuni de neiertat cit şi prin fiecare afirmaţie, prin fiecare cuvînt al ei. Să le luăm pe rînd. Autorii încep evocarea holocaustului evreilor din nordul Transilvaniei aşternînd pe hîrtie, fără să le tremure mina, „După ocupaţia germană...“. Cititorul însă nu poate să nu se întrebe , dar pînă atunci, pînă la ocupaţia germană din martie 1944, evreilor din nordul Transilvaniei chiar nu li s-a intîmplat nimic ? Consider jignitoare şi profanatoare deopotrivă pentu memoria victimelor şi pentru suferinţele supravieţuitorilor vehicularea cu insistenţă şi in alte lucrări a tezei potrivit căreia evreilor din Ungaria şi din teritoriile pe care le cotropise „nu li s-a clintit nici un fir de păr“ — cum le place să declare unora — pînă la 19 martie 1944. Este o impietate pe care mă simt dator s-o resping în numele acelui dureros de lung şir al victimelor din satele şi oraşele Transilvaniei de Nord, ucise de gloanţele unor ofiţeri sau soldaţi horthyşti, ucise cu patul puştii, cu vină de bou ori izbite cu capul de pereţi de jandarmii şi poliţiştii regimului de teroare ungar sau gonite în masă spre marele masacru de la Kamenec-Podolsk. Desigur, pătrunzînd în nord-vestul României pe baza samavolnicului dictat de la Viena, întregul aparat represiv, întreg mecanismul opresiunii horthyste şi-a îndreptat tăişul împotriva populaţiei româneşti, săvîrşind mii de crime individuale şi colective, devastînd şi maltratînd, semănînd deopotrivă la sate şi oraşe spaimă şi frică, instaurind o teroare fără precedent în sălbăticia sa. Dar încă de atunci, din primele zile ale trecerii frontierei, printre victime, alături de români, se numărau tot mai mulţi evrei. In marele masacru de la Trăznea — din septembrie 1940 — au fost ucişi şi şase evrei. Au căzut, de asemenea, alături de români, doborîţi de glonţ sau spintecaţi de baionetă horthystă, evrei din Cerişa şi Marga (judeţul Sălaj), din Vişeu şi Tăşnad etc. La Sucutard, lingă Gherla, la sugestia grofului din comună au fost ucişi doi tineri ţărani români — Iosif Moldovan şi Ion Cotin. In aceeaşi zi, locotenentul Papucs a dispus asasinarea a două tinere evreice — Roza şi Ester Rozenberg. Evocînd această crimă într-o carte, Michael Bar-On din Israel consemnează: „După război, cadavrele au fost exhumate. Ungurii, cărora le place să facă paradă de spiritul lor cavaleresc, îngropaseră victimele într-un mod infam : pe fundul gropii au aşezat fetele, iar peste ele pe cei doi bărbaţi“. Oare chiar nici unul din autorii volumelor să nu cunoască faptul că pentru primul asasinat în masă din lungul şir al celor care au jalonat aplicarea „soluţiei finale“ de către nazişti, adică pentru cumplitul masacru din 1941 de la Kamenec- Podolsk, din cele peste 20 000 de victime, cca 16 000 au fost furnizate de autorităţile horthyste din rîndurile evreilor din nordul Transilvaniei şi Ucraina subcarpatică ? E greu de crezut, pentru că lucrarea lui Ghideon Hausner, procurorul general în cunoscutul proces intentat criminalului de război Eichmann, apărută în traducere în Budapesta cu titlul „Sentinţă la Ierusalim“ arată : „In vara lui 1941, la scurt timp după ce Germania nazistă atacă Uniunea Sovietică, autorităţile ungare îi string pe toţi aşa-zişii «evrei din Răsărit», adică pe cei care nu aveau cetăţenie ungară (foşti evrei polonezi, români şi cehoslovaci) şi-i tîrăsc în zonele abia cucerite din Polonia Răsăriteană. Acolo, S.S.-Obersturmbannführer Jeckelm s-a angajat «că pînă la 1 septembrie îi va lichida pînă la unul pe acești jidani» (pe cei deportați din Ungaria, din 78 1 Erdély Története, Akadémiai Kiadó, Budapest, 1986, p. 757.