Anuarul Institutului de Istorie și Arheologie Cluj, 1988-1989 (Anul 29)

15 Mihai Eminescu și istoria poporului român ținutul articolului, de la primele rînduri, de început, pînă la cele din ur­mă, de încheiere. Bărbat plin de inimă și înzestrat de natură cu o minte pătrunzătoare și o fantezie energică. Nu era oare oglinda propriei con­științe a lui Eminescu? Neobosita pasiune și dăruire cu care din sute de cărți și documente a cules, cu o adevărată avariție pentru gloria nației românești, toate culorile cu care a zugrăvit icoana măreață, figura voie­vodului românesc, vitejească și mîndră, Mihai Viteazul. Și identitatea celor doi mari scriitori se vădește din ce în ce mai mult și mai limpede. Ca și aceea a lui Eminescu, limba lui Bălcescu este culmea la care a ajuns românimea de la 1560 și pînă în timpul cînd Eminescu făcea elogiul lim­bii române, dar și al lui Bălcescu, Alecsandri și Negruzzi. Și asemănarea continuă tot mai învederată, cînd scrisul lui Bălcescu, asemenea celui al lui Eminescu, emană o neobișnuită căldură sufletească, care topește numeroasele nuanțe într-un singur întreg. Și asemenea scriitorilor din vechime, cei doi titani își văd eroii aevea și îi aud vorbind. Entuziasmul celor doi confrați, Bălcescu și Eminescu, încălzește deoarece este sincer, adevărat, energic. Prețuirea lui Eminescu pentru istorie, din trecut și din timpul său și de asemenea patriotismul său curat îl îndeamnă cu putere să se preo­cupă de istoria timpului său în dorința de a fi îndrumător și sfătuitor în problemele de mare actualitate în atingere cu interesele neamului său. La vîrsta de 20 de ani, student la Universitatea din Viena, Eminescu publică în ziarul „Federațiunea 44 din aprilie 1870, condus de Alexandru Roman, profesor de română la Universitatea din Budapesta și membru fondator al Societății Academice (Academia Română) din București, sub influența colegilor săi transilvăneni de la Universitatea din Viena și mem­bri ai societății acestora „România jună“, întemeiată de Eminescu și Sla­vici, trei articole: Să facem un Congres, Echilibrul și In unire e tăria, în care dezvăluie situația nedreaptă și opresiunea suferită de români și de celelalte naționalități din Imperiul austro-ungar din partea națiunilor do­minante: austriacă și maghiară. Pentru a îndrepta nedreptățile, Eminescu pretinde autonomia Transilvaniei, întrunirea unui Congres al românilor și solidarizarea cu celelalte naționalități asuprite. Cheia succesului era, după părerea tînărului ca vîrstă, matur ca gîndire, Eminescu, solidari­tatea românilor între ei și cu celelalte naționalități, deoarece „în unire stă puterea14. De aceea „orice bun cetățean are datoria de a se ocupa de viitorul patriei sale, și românii (din Imperiul austro-ungar), prin natura lucrurilor au datoria de a provoca un congres general al lor, care să de­termine atitudinea națiunii românești față cu o eventuală schimbare a sistemului constituțional (dualist)44, motivează curajosul publicist. Con­­tinuînd cu îndemnul hotărît adresat confraților săi de a nu întîrzia, de­oarece a venit timpul să pretindă și românii din Imperiul austro-ungar ceea ce li se cuvine de secole. E timpul să declare „neted și clar 44, că în „țara noastră (Transilvania) căci este a noastră mai bine decît a oricui44, românii nu sînt și nici nu vreau să fie maghiari ori nemți. Sînt români, vreau să rămînă români și cer egala îndreptățire a națiunii române. Față de orice încercare de deznaționalizare ori „suprematizare44, românii sînt conștienți de drepturile ce li se dă „aboriginitatea 44 (autohtonia) și spiritul secolului.

Next