Apărarea Patriei, septembrie 1954 (Anul 10, nr. 206-229)

1954-09-03 / nr. 206

2 __ WtP^ tss*^ W5*^ W** Va**^ tasir <*wwaă|i.1» Flacăra vie a dragostei de patrie Nu demult, pe lista laureaților Premiului de Stat nenumărați pe anul 1952, cititori ai poetului Nicolae Tăutu i-au întîlnit numele. A fost, poate, una dintre cele mai emoționante întilniri dintre poet și cititorii săi : volumul „Stînca de pe Tatra“ primise, odată cu aprecierea iubitorilor de poezie, și înalta distincție acordată pentru prima oară unui poet militar. Intr-adevăr, poezia lui Nicolae Tăutu a cucerit de multa vre­me inimile cititorilor. Participarea vie, per­manentă, a poetului la evenimente însem­nate ale patriei sale, prospețimea versului său, simplitatea și acea capacitate de a transpune în imagini concrete frumusețea vieții ostășești, nu pot să nu te îndemne a căuta în paginile revistelor sau ale ziarelor ,noile sale creații. Și iată că, acum, E­­ditura Militară a Ministerului Forțelor Ar­mate ale R.P.R. a dăruit cititorilor un vo­lum care îi amănunchiază peste 50 de poezii ale lui Nicolae Tăutu, scrise și publicate în ultimii ani. Grupat pe cicluri, volumul ,,Mîndrie“ ilustrează lărgirea neîncetată a sferei tematice pe care a abordat-o Nicolae Tăutu. De la evenimentele de fiecare zi ale vieții militare (ciclul­­,Eu le-am scris pe patul armei“) la trecutul de luptă al po­porului („Să nu uităm“), de la prietenia româno-sovietică („Imorfeu­a“) la bucuu­ria vieții noi, în anii eliberării („Mindrne“, „in­stantanee“), poetul vibrează pe o gamă lar­gă, de un profund lirism. Eroul liric în poezia lui Nicolae Tăutu este întotdeauna prezent, el trăiește alături de popor, îi în­țelege simțămintele și idealurile de care este indestructibil legat. De aceea, citind poezia lui Nicolae Tăutu, ai tot timpul convingerea că gîndurile și sentimentele eroului său liric sînt aceleași cu ale tale, cu ale între­gului popor muncitor, cărora poetul le dă expresie în versurile sale. Astfel, profesiu­nea sa de credință, exprimată într-o serie de poezii, capătă un profund conținut real, con­vingător. „Cântecele mele aș vrea să fie Intr-o bluză aspră de soldat. Anilor de luptă mărturie Și tovarăș celor ce-au luptat“ spune poetul. Versurile din volumul Mindice“ demonstrează cu prisosință, că poetul a depus strădanii pentru a-și respec­ta angajamentul luat în poezia „Dorința“. Poeziile sale ostășești inspirate din viața­­ de tabără creează chipuri autentice de os­tași ai Armatei noastre Populare, ex­primă convingător sentimentele înlaltei pe care jurămintul militar le inspiră ostașilor. “Arătînd cine sînt ostașii Armatei noastre Popu­lare („Cot lângă cot, soldați și ofițeri / Așa cum bravi răzbeau în mină ieri / Arde nestins văpaia din furnal / Și în ostaș, ca­ și în ge­neral"), poetul exprimă cu o simplitate emo­ționantă trăinicia legăturii dintre popor și armata sa. Această idee capătă amploare și conciziune în simbolul armei pe care ostașul o strînge cu tărie in m­îinile sale („Arma“). „Oțelul Reșiței e-n ea, Și lemnul codrului ce-a fost, Strîns le unește dragostea Și mult mai treaz veghez în post“ Conștiința de apărător al cauzei po­porului ’trezește în ostașul Armatei Populare sen­timentele nobile de care nu este capabil­im mercenar al armatelor imperialiste. Eroul liric al poeziei lui Nicolae Tăutu devine și în­ acest caz exponentul gândurilor și senti­mentelor omului simplu care a îmbrăcat haina militară. Poeziile „Cuvîntuil d­e soldat“ și „Cuvîn­tul comandantului“ sînt elocvente în acest sens. O mare intensitate poetică vibrează cu precădere în „Cuvîntul comandantului“, unde poetul a știut să exprime în imagini convingătoare sentimentul de credință față de patrie pînă la sacrificiul suprem, izvorît din acea minunată lume lăuntrică a omului nou : „Prea bine el a priceput A luptelor pevață : ...Că teama ține un minut, Rușinea cu­ o viață“ " Infățișînd fragmente din viața ostașului­­ Armatei Populare, Nicolae Tăutu reușește să ne prezinte în acest ciclu bogăția și va­rietatea preocupărilor ostășești, viața plină de înalte satisfacții spirituale a militarilor noștri. La instruc­ție, dar și la m­ult, în orele de sport și de repaus, în întîmplările vieții personale a os­tașului, Nicolae Tăutu evidențiază necontenit citirea caracterului militarului de tip nou în neîncetatul efort de a sluji patria, de a-i apăra mărețele cu­ceriri pe drumul socialismului. Pe drept c­u­­vînt se întreabă poetul, reflectînd la tăria fizică și morală pe care o dobîndește ostașul în Armata noastră Populară . „Ce sculptor, c­are portretist va reuși să prindă azi Toată lumina din obraz­i noului infanterist ?“ Ciclul „Să nu uităm“ prilejuiește poetului evocări ale eroismului de care au dat dovadă ostași ca Mihail Săulescu, Ion T. Balaban sau Ion Grămadă, a căror flacără vie a dra­gostei de patrie aprinde astăzi inimile osta­șilor Armatei Populare. Versuri străbătute de un cald lirism, zugrăvesc cititorului fru­musețea morală a acestor eroi, oameni simpli, născuți de minunatul nostru pop­or. „...Țara mea de rod și bucurie, Inspirați, poeții te-au cîntat, Dar nu știu mai sfîntă, simfonie Ca tăcerea bravului soldat“ scrie Nicolae Tăutu despre soldatul Ion T­­alaban, căzut eroic la Oarba pe Mureș, în septembrie 1944. Concluzia pe care o ex­primă poetul în ultima poezie a ciclului dedicată soldatului-erou Ion Grămadă — este și­ concluzia cititorului care simte că poetul este exponentul convingerilor sale. Oarecum, redus la proporțiile unor instan­tanee, ciclul „împreună“ dezvoltă tema prie­teniei romîno-sovietice. Epicul se împletește aici cu liricul într-o țesătură intimă desti­nată să sporească forța de convingere a mo­mentelor povestite de poet. Fără îndoială, cea mai valoroasă poezie a ciclului rămîne „împreună“, a cărei idee, clar exprimată, capătă putere generalizatoare în versurile finale „Am înțeles : noi cu tărie Ne-nfrînți, purta-vom laolalt Și salopeta albăstrie, Și bluza aspră de soldat“ Ultimele două cicluri „Mindrie“ și „In­stantanee“ sînt strîns legate între ele prin ideea pe care le-o imprimă poetul și anume, că ostașul de tip nou nu se separă nici o clipă de eforturile pașnice ale oamenilor muncii, de viața întregii țări, ci le cunoaște și găsește în ele noi imbolduri în desăvîr­­șirea pregătirii militare necesară pentru a apăra cuceririle poporului muncitor. Fapte în aparență mici, unele chiar vesele, capătă sub pana poetului valoare de simbol, sugerînd cititorului bogăția spirituală a osta­șului, diversitatea și profunzimea vieții sale personale, credința sa comună cu cea a tu­turor oamenilor muncii în victoria orîndui­­rii socialiste in țara noastră. Spiritul viu de observație și intensa vibrație lirică ce-l ca­racterizează pe Nicolae Tăutu se transmit cititorului printr-un vers simplu, cristalin, plin de umor, ce amintește adesea pe Tvar­­dovski de la care fără îndoială că poetul a învățat multe lucruri prețioase pentru crea­ția sa poetică. Nu este mai puțin adevărat însă, că, uneori, Nicolae Tăutu se lasă fu­rat de ușurința exprimării versificate și ri­mează prozaism­e care nu pot da cititorului imaginea poetică a ceea ce vrea să spună­­(de pildă în poezia „Cuvîntul viu“ și altele). O serioasă lipsă care apare la lectura volumului este ace­ea că poetul s-a preocupat prea puțin în ultima vreme de oglindirea convingătoare a chipului comunistului în Armata noastră Populară și în genere a Partidului care conduce poporul nostru spre noi și mari victorii. Putem spune însă, că volumul „Mîn­­drie“ reprezintă un succes în creația lui Ni­colae Tăutu, că el ilustrează pătrunderea mai adîncă a poetului în miezul vieții noas­tre noi și îndeosebi strădania sa de a dezvolta tema vieții personale, de a zugrăvi lumea spirituală a omului nou cu sentimen­tele și gîndurile sale nobile. Volumul „Min­drie“ vine astfel să se adauge ca un pas înainte spre noi realizări poetice în literatura cu tematică militară, pe care cititorii mili­tari ai Armatei noastre Populare și oameni ai muncii se așteaptă de la Nicolae Tăutu. EUGEN ATANASIU Pe­ marginea volumului „MINDRIE“ de N. Tăutu APĂRAREA PATRIEI BIBLIOGRAFIE Mihai Beniuc: „IN FRUNTE COMUNIȘTII“ Poemul IN FRUNTE COMUNIȘTII este brodat pe tema luptei pentru libertate și fericire a poporului muncitor din țara noa­stră, in fruntea căruia s-au aflat și se află comuniștii. Demascarea cruntei exploatări a burghe­ziei și moșierimii, lupta dîrză din ilegalita­te a eroilor comuniști pentru a rupe jugul exploatării, lupta eroică a muncitorilor de la Grivița, actul de la 23 August 1944, de cînd­, odată cu eliberarea sa de către Armata Sovietică, poporul romîn își fău­rește o viață nouă — acestea sînt liniile principale de desfășurare ale poemului. Grăitoare și pline de patos revoluționar sînt capitolele : Grivița, Judecata — In care poetul a izbutit să redea dîrzenia în luptă și Încrederea pe care comuniștii au avut-o în victoria cauzei pentru care au luptat. Prin conținutul său, acest poem consti­tuie o imagine grăitoare a trecutului de luptă a partidului și un îndemn pentru noi victorii pe drumul socialismului. Vineri 3 septembrie 1954 Nr. 206 (2511) SOLDA­TUL RA Cuvin­t înainte Cîtă vreme pașii mă purtară pe întinsul țării-n lung și-n lat, în Oștirea noastră Populară tot flăcăi de seamă am aflat. Greu va fi, o clipă de zăbavă, care-i cel mai bun ca să socoți fiindcă toți îs oameni de ispravă, și apoi oștenii, dragi mi-s toți. Am aflat oșteni ca brazii-n munte pe ai țării noastre -ntins meleag. Dar din toți soldații mai de frunte, unul, Radu Pintea, mi-i mai drag. E-un flăcău anume, cît se pare. Să v-o spun direct, mi-i consătean. ...Sat natal, iubit, scăldat în soare și încins cu brîul dunărean. Despre ăst fecior încep povestea s-o-mpletesc în versu-mi cald și viu, Să te scoli în tril de ciocîrlie, in pădurea deasă de stejar mai plăcute clipe-n cătănie vei afla matale, dar mai rar. Rouă scaldă iarba și răsura de-ți mai vine-așa, cum te-ai sculat, să te dai de șapte ori de-a dura pe covorul verde-m­ourat Te mîngîie razele de soare, și cu graiul lor călduț și blind te poftesc să ieși la-nviorare. — „Care ești, mă, ultimul în rind?’ Și vioi, ca ciutele sprințare, care sar ușor din stei în stei, se pornesc soldații-n alergare prin pădurea verde, cite trei. In poiana limpede, pufoasă, cînd în rinduri drepte se desprind, bătrînețea, fire mofturoasă, își ascunde nasul jinduind. Toți apoi, o singură mișcare, la comandă brațele-și desfac. Către flancul sting, în glumă-mi pare s-a aliniat un pitpalac., Cînd sfîrși-voi versurile acestea? N-aș putea să spun... Nici eu nu știu să ia drumuri lungi cînd omul pleacă știe doar atît, că s-a pornit. Nu gîndește el prin ce-o să treacă pînă unde drumul ia sfîrșit. Fiindcă viața noastră ostășească nu e grea, dar nici ușoară —c-i, și se-ntîmplă omul să greșe­ască chiar de-i zice Radu Pintea lui. Azi o faptă bună, mîine-o altă, uneori mai vine și­ una rea de le-adun pe toate laolaltă, crește tot mereu povestea mea. ...Despre Radu Pintea-ncep acuma o poveste-anume să-mpletesc. Știu că-ncep acum, atita numai chiar de vi se pare nefiresc. Arcuire lină, grațioasă, se înclină trupuri voinicești. Măi, ce tinerețe furtunoasă! De mai mare dragul să-i privești! Și pădurea trunchiul și-l mlădie la comanda scurtă : „...două, trei“. Vîntul, ce să zic, abia adie, că se-ndoaie și el, după ei. Pînă chiar și razele de soare își resfiră­ argintu-n chip ciudat. — „Asta zic și eu înviorare ! Ia îndoaie mijlocul, soldat!’’ Pe sub codru drumurile-și sapă, dom­itor din firea lui, un rîu. Tare-i bine-n zori cînd sări in apă să te scalzi în valu-i pîn-la brîu Zice Radu Pintea . — Frumusețe, plaiuri mîndre-așa să le-ndrăgești și atita zvon de tinerețe, doar la noi... în tabără găsești. CONSTANTIN AVRAM Zorii în tabără Desen de PAUL ATANASIU Laureat al Premiului de Stat învățătorul N-a avut de grnd să se facă învățător. Dar prețuia această meserie și-i fericea pe cei care puteau să-i învețe carte pe ne­știutori — copii și chiar oameni în vîrstă. Socotea că aceasta nu-i o treabă ușoară. Lui Brătucu Stavrea îi plăcea să mun­cească pămîntul, alături de părinții săi, să fie părtaș la toată viața satului natal. Utemist și activist cultural — urmase și cîteva clase la un liceu seral — Brătucu se­­ prindea cu drag la toate treburile ob­ștești, își cîștigase meritată prețuire în sat. Pînă într-o zi, cînd în viața lui s-a produs o cotitură. Totul a pornit de la o sarcină de orga­nizație. Să tot fie patru ani de-atunci, dacă nu mai mult... Secretarul biroului utemist l-a chemat și i-a spus fără ocol . — Măi Stavrea, tu știi că avem încă destui analfabeți în sat, dar nu-s destui învățători care să-i deprindă pe toți a scrie și a citi. Știu prea bine. — Ei, dar n-o să stăm cu mîinile în sin pînă ne-or veni învățătorii de care avem trebuință. Uite, mai mulți tovarăși ne-am sfătuit și am ajuns la înțelegerea ca tu să iei o grupă de analfabeți, să zicem de pe o uliță, și să-i înveți carte. Ai ceva școală și n-o să-ți fie greu. Te-or ajuta și învățătorii. Ce zici ? — Cred că o să pot, tovarășe secretar. Primesc —■ se învoi Brătucu, fără șovă­ială. Pe ulița încredințată lui Brătucu erau 15 analfabeți. A alcătuit din toți o grupă și a început să le predea lecții. Mai în­­tîi a stat de vorbă cu învățătorii și a că­pătat de la ei cunoștințele pedagogice strict necesare. Cu încetul, elevii au prins dragoste de carte, cit și de tînărul lor învățător. Nu se mai lăsau așa greu mo­bilizați, veneau din proprie pornire la lecții. Progresau și la scris, și la citit. Utemistul Brătucu Stavrea și-a înde­plinit sarcina de organizație. Puțin timp mai tîrziu, tot organizația U.T.M. l-a trimis într-o școală de specializare. S-a întors învățător. I s-a dat un post în Banat, însă n-a apucat să meargă acolo, căci îi venise vremea să plece în armată. Pe de o parte, îi părea rău că n-a putut, măcar o lună, să muncească „în calitate oficială de învățător” — cum îi plăcea lui să spună. Pe de alta, însă, știa că in armată mai sînt ostași analfabeți și în­vățătorii primesc de­­ la comandanți sar­cina de a-i lumina pe tovarășii lor. Așa a și fost: soldatul Brătucu Stavrea, astăzi sergent, după ce se instruise temei­nic și se număra printre cei mai destoinici ostași, a fost numit învățător la școala de carte. Atît a așteptat! In timpul liber nu-și mai găsea astîmpăr. NI vedeai, ba fiind de vorbă cu elevii, ba îngrijindu-se de ordinea din sala de cursuri. Munca de învățător, care la început îi plăcea, a­­c­um îl pasiona cu adevărat. Nu se ținea cerc pedagogic în oraș la care să nu ia parte și el, nu era publicație de speciali­tate pe care să n-o studieze. A făcut și schimb de experiență cu soldatul fruntaș Linca Vasile, învățător la o unitate ve­cină și fost coleg de școală. Toate i-au prins bine sergentului Brătucu, i-au ajutat să-și învețe cu mai multă ușurință elevii. Roadele priceperii învățătorului și ale silinței elevilor s-au văzut la sfîrșitul a­­nului școlar, cînd întreaga clasă a fost promovată. Pentru acest succes, sergen­tul Brătucu Stavrea a fost citat prin ordin de Ministrul Forțelor Armate și recom­pensat. ...A început al doilea­­ an de școală. La sfîrșitul lui, rezultatele au fost tot atît de frumoase. Merită amintit cazul solda­tului Pop Eugen. Acest ostaș cunoștea, dar nu prea bine, literele alfabetului. Deci trebuia să fie încadrat la ciclul I. Dar sergentul Brătucu, apreciindu-i dragostea de învățătură, l-a trecut la ciclul II. Apoi s-a ocupat de el cu stăruință, l-a dat în grija unui utemist să-l ajute în pregătirea lecțiilor și a temelor. Iată că în scurt timp Pop Eugen i-a ajuns din urmă pe ceilalți elevi. In munca sa, învățătorul Brătucu a a­­vut și necazuri. De pildă cu soldatul Pe­­truț Nicolae. Și mai precis, cu coman­dantul său de grupă, sergentul Raicu Florea, care, în orele de școală, îl punea pe Petruț la diferite treburi gospodărești, învățătorul a stat de vorbă cu Raicu, i-a arătat care s-e greșeala, dar acesta nu și-a schimbat purtarea, nu din răutate, ci din nechibzuială, îi găsea mereu de lucru lui Petruț, tocmai cînd se țineau lecțiile. Atunci Brătucu, cum era și firesc, a mers la locțiitorul politic al coman­dantului și i-a raportat. Ofițerul a orînduit în așa fel lucrurile, încît soldatul Petruț n-a mai lipsit de la școală. Nu demult, învățătorul Brătucu Stavrea a mai dat patriei încă o serie de știu­tori de carte. Toți elevii au fost promo­vați. ..Sergentul Brătucu Stavrea va mai departe învățător, poate în satul na­fi­tal, poate în Banat, unde a fost reparti­zat întîi. Oriunde va merge însă, el e hotărit să pună tot sufletul în munca de învățător, care i-a devenit atît de dragă. N. ARANAILA Diafilmul — mijloc de raspîndire a științei și culturii . Alături de studiourile ce produc filme ar­tistice, documentare și jurnale de actualități, a fost creat, prin grija neobosită a partidului și guvernului, și Studioul de diafilme „Ion Creangă“. După patru ani de la înființare, această nouă instituție a obținut pînă astăzi succese însemnate. Datorită strădaniilor neobosite ale salariaților și tehnicienilor studio­­ului, au fost realizate în această perioadă peste 200 dinfilme cu subiecte inspirate din cele mai diferite sectoare de activitate, din­­film­e ce popularizează marile înfăptuiri ale regimului nostru democrat-popular în in­dustrie și agricultură, în știință, artă, sport etc. Diafilmul reprezintă o bucată de peliculă, avînd o lungime de un metru—un metru și jumătate și cuprinde 50-70 fotograme. Pe fiecare fotogramă e ștanțat un text care explică și întregește imaginea. Deși foto­grafiile sînt statice și nu mișcătoare — cum sînt cele de la filmul artistic și documentar — ele informează și documentează pe deplin pe acel ce le vizionează. Faptul că diafil­­mele se pot realiza repede și în tiraje mari, cu un minimum de cheltuieli, și că pot pre­zenta și populariza operativ cele mai diver­se probleme, ele reprezintă un mijloc eficace de raspîndire a cunoștințelor în rîndurile maselor largi. Pentru proiecta­rea unui diafilm nu sînt necesare in­stalații tehnice complicate ca acelea care există, de pildă, în sălile de cinematograf. Diafilmul se poate proiecta în orice sală, bibliotecă sau club, cu un aparat simplu, ief­tin, produs în țara noastră de întreprin­derea I.O.R. De curînd a început să fabrice în serie asemenea aparate și întreprinderea de aparatură cinematografică „Tehnocin“, după prototipul elaborat de inginerul Anton Bielusici și tehnicianul Sziksay, ambii lau­reați ai Premiului de Stat. Aceste aparate pot fi cumpărate de orice întreprindere, de institute de învățămînt superior, școli, gos­podării agricole colective, stațiuni de mașini și tractoare. Producția de diafilme a studioului „Ion Creangă“ se grupează în cîteva genuri mari O parte importantă a producției studiou­lui o ocupă diafilmele cu subiecte din acti­vitatea de producție a diferitelor sectoare din industrie și agricultura. Aceste diafilme răspîndesc cele mai avansate metode de muncă, popularizează succesele științei și tehnicii sovietice, care constituie pentru oa­menii muncii din patria noastră, pentru in­gineri și tehnicieni, un prețios îndreptar în realizarea unor produse de o calitate tot mai bună și în cantități din ce în ce mai mari. Totodată, din aceste diafilme se pot trage învățăminte folositoare in ceea ce privește tehnica securității muncii în întreprinderi, protecția muncii, igiena locului de muncă etc. Numeroase diafilme, ca „Ajutorul sovietic în mine", „Lucrul după grafic“ (sectorul car­bonifer), „Metoda Kovaliov în­­ clătoriile de bumbac“, „Fabrica de confecțiun­i „Gheorghe Gheorghiu-Dej“ (sectorul industria ușoară), „Dezmiriștirea și arătura adâncă, lucrări de bază ale solului“, „Seceta și lupta împotriva ei“ (sectorul agricol) etc. — au dat un în­semnat ajutor în munca multor colective din industrie și agricultură. Un alt important grup de diafilme a fost realizat în scopul popularizării diverselor ramuri din știință ca „Universul“, „Forma, structura și mișcările pămîntului“, „Origina vieții pe pămînt“, „Măsurarea temperatu­rilor“, „Televiziunea“ și altele. Acest gen­ de diafilme scoate în evidență posibilitățile oamenilor de a folosi știința în transfor­marea naturii, folosirea tuturor resurselor ei in slujba ridicării necontenite a nivelului de viață și de trai. In ultimul an, studioul a realizat și o serie de diafilme pe probleme propagandistice și agitatorice, ca de pildă „Constituția marilor drepturi și libertăți“, „Cadrele didactice din țara noastră aplică experiența sovietică“ etc. Sînt de asemenea terminate sau în lucru diafilme ce surprind aspecte din viața unor mari personalități culturale ale poporului no­stru ca „Bălce­scu", „Creangă“, „Caragiale“. Planul studioului mai prevede de asemenea dezvoltarea unor genuri noi, ca diafilmele— basme, transpunerea în diafilm a unor filme artistice și de desen animat, dezvoltarea dia­­filmelor geografice. Însemnată realizare a regimului nostru democrat-popular, studioul de diafilme „Ion Creangă“ contribuie cu succes la opera de raspîndire a științei și tehnicii înaintate, a artei și culturii noi, socialiste, operă inițiată de partid, îndrumătorul și călăuzitorul poporului nostru pe drumul cuceririi unei vieți tot mai fericite, tot mai îmbelșugate. C. ROATAN Expoziția concursului de creație populară Expoziția de creație populară deschisă la București, în sala din B-dul Magheru, în­trunește cele mai reușite creații ale artiștilor amatori din țara noastră, prezentate la concursul organizat în cinstea zilei de 23 August. Obiectele expuse oglindesc dezvol­tarea și frumusețile artei noastre populare. In clișeul: Un aspect de la expoziție, La ora culturala de masă Povestiri despre locurile natale Seara de povestiri despre locurile natale a trezit în rîndul militarilor și curiozitatea și plăcerea de a asculta sau de­ a vorbi chiar ei despre meleagurile copilăriei. Clubul se dovedise și de data aceasta ne­încăpător. Pe peretele din față se găsea harta țării. Pe ceilalți, tablouri infățișînd unele regiuni ale patriei. Intr-un colț, muzica uni­tății făcea ultimele pregătiri. Seara de povestiri o conducea ofițerul Po­povici Dintre militari începu să povestească sergentul Dragomir Gheorghe. — „D­apăi, eu sînt de prin părțile Zăran­­dului, tovarăși. Locurilor unde am copilărit le port amintire dragă. Frumusețea meleaguri­lor de pe la noi e o frumusețe rară. Din tim­puri mai vechi, oamenii și-au durat așeză­rile aproape de creierul munților, l-au împins aci silnicia și jaful stăptnirii. Pe la noi, cu două meșteșuguri se ocupau oamenii , cu aurăritul și ciubăritul. Aurarii se tîrau din zori și pînă in seară prin hrube strivte, în care deseori își găseau moartea, să adune aur pentru bogați. Ciubărarii, din toamnă și pînă se ridica zăpada, ciopleau din lemn de brad donițe, bărdace, cofe, precum și fluiere cu care să-și doinească jarb­a frații de sufe­rință de pe alte meleaguri“. Sergentul Dragomir își înălță capul și-l scutură puțin, de parcă ar fi vrut să gonea­scă amintirile triste. — „Dar azi sînt alte vremuri pe la noi, continuă el. Pentru minerii moți au început să se construiască case din piatră, cu lumină electrică. Avem școli și cămine culturale in satele noastre. Hăuse munții, seara după o zi de muncă, de muzica transmisă prin difu­zoare. Din ce în ce mai puțini ciubărari pri­begesc pe drumuri de țară. S-au unit în coo­perative meșteșugărești și fac o adevărată artă din munca lor“. — Dar despre alte meleaguri ale patriei cine vrea să povestească ? — se adresă mili­tarilor ofițerul Popovici. Din fundul sălii ceru să vorbească soldatul Olaru Florian. — „Eu sînt oltean get-beget. In gîndul meu, Oltul, pe­ al cărui mal mi-am trăit anii copilăriei, revine adesea. In trecut, mizeria era singurul oaspete la masa olteanului. Familii de cîte 10—12­ inși se așezau pe malul apei și se apucau de făcut cărămizi sau de olărit. Numele meu de Olaru vine de la această meserie cu care s-au îndeletnicit moșii și strămoșii mei. Viața aspră ne-a făcut să fim iuți la mînie cu cei care ne făceau ne­dreptăți. Tot ea îi făcea pe olteni să pără­sească locurile de baștină și să împînzească toate tîrgurile țării, intrînd slugi sau luînd în spate cobilițe, cu care să cutreiere străzile orașelor, vînzînd zarzavat. Acum, lucrurile s-au schimbat. Pe melea­gurile natale, o parte din țăranii muncitori s-au adunat în gospodării agricole colective, au tras peste haturi brazdă adîncă. In multe sate s-a introdus lumina electrică. In locul cîrciumilor, în toate satele s-au înființat că­mine culturale, cu radio și biblioteci, unde țăranii muncitori sorb lumină“. Cînd dirijorul l-a întrebat pe soldatul Ola­ru ce cîntec oltenesc ar dori să audă, mili­tarii răspunseră toți în locul lui : „M-a fă­cut mama oltean“. Ostașul, cu mîndrie, în­cuviință din cap... — Din Regiunea Autonomă Maghiară e cineva ? întrebă ofițerul Popovici. Privirile militarilor se îndreptară­­ spre soldatul Nyilas Dezideriu. Se ridică și începu a povesti... —„Sus, în lanțul munților, înconjurat de brazi, în craterul unui vulcan stins cine știe de cînd, ostașii vedeau aevea lacul Ana, ne­spus de frumos. Apa sa limpede ca de cleș­tar, aerul ozonat și bogăția de ape minerale ale regiunii, au făcut­ ca burghezia romîn­ă și maghiară să construiască pe alocuri viie și hoteluri în care să huzurească toată vara. înainte, romînii și maghiarii erau învrăjbiți de către moșierii romîni și grofii unguri, toc­mai ca să-i poată exploata mai bine. Dar muncitorii și țăranii muncitori români și un­guri s-au unit azi și trăiesc ca frații“. Militarii vorbeau unul după altul, plimbîn­­du-se cu gîndul de pe un meleag al patriei pe altul. Ceru cuvîntul și soldatul fruntaș Cărăbuță Viorel pentru a povesti militarilor despre viața de ieri și de azi a minerilor din Valea Jiului. — „Din vîrful Paringului — începu el —; privirile îți cuprind aproape toată Valea Jiului. De locurile acestea pomenesc două pagini de istorie scrise cu sîngele poporului nostru. Prima vorbește despre războaiele da­cilor purtate împotriva romanilor veniți după aur. A doua, scrisă peste multe secole, a­­mintește luptele eroice ale minerilor, cruzi­­­mea sîngeroasă cu care burghezia și moșiei­rimea au dat gloanțe și temnițe celor care­ cereau pîine și dreptate. Dar paginile istoriei se-ntorc una după alta. Viața de azi a minerilor este din ce în ce mai plină de fericire și bucurii. In locul co­cioabelor sînt blocuri muncitorești. Avem un institut de mine, teatru de stat, mai multe cinematografe, cămine culturale. In mină se lucrează cu mijloace tehnice perfec­ționate. Protecția muncii arată că la noi in­tr-adevăr omul e mai presus de orice“. ...Militarii erau atenți­ acum la cele pove­stite de caporalul Deliu. „Eu sînt de prin părțile Bicazului, spu­nea el. Locurile pe la noi sînt de o frumusețe sălbatecă. Pe munții stîncoși întîlnești, cînd păduri dese, de numai cu piciorul le poți stră­bate, cînd poiene largi. Printre șirul de pă­duri și munți și-a croit drum apa Bistriței. In anii regimului democrat-popular, în o­­rașele și regiunile Moldovei s-au ridicat con­strucții, șantiere și mari întreprinderi noi. La Vatra Dornei, pentru muncitorii pădurilor a luat ființă combinatul forestier „Bernat Andrei“, unde întreaga muncă este mecani­­zată cu utilaj sovietic. A luat ființă o fabrică de rulmenți, la Bacău, Iași și Botoșani s-au deschis noi întreprin­deri de confecții și textile. O construcție care face ca atenția întregii țări să se îndrepte spre Bicaz este hidrocentrala „V­ I. Lenin“. Se mai ridică să povestească despre melea­­gurile sale și soldatul Omer Abid, tătar din Dobrogea. „Comuna mea se află în apropierea ora­șului Constanța. Pămînturile noastre, arse de soare și bîntuite de vînturi, au făcut ca în­totdeauna rodul muncii să fie sărac. Mașini de treierat nu erau decît două : a chiaburului romîn Sasu Gheorghe și a chiaburului tătar S. Bila. Cînd ți le dădeau să treieri cu ele, îți luau și pielea de pe tine. La marginea sărăciei se întindea tot ceea ce are Dobrogea mai frumos — marea. Dar frumusețea ei nu era pentru săraci. In vilele de pe malul mării se lăfăiau odinioară bo­gătanii. Insă vilele acestea sînt astăzi case de odihnă pentru oamenii muncii“. — Ce cîntec ai dori să auzi de pe plaiurile dobrogene ? întrebarea, mai că-l posomori pe povestitor. „Se poate să nu știe dirijorul ce-i place u­­nui dobrogean ?“ spuse Omer Abid. Apoi preciza: „Un cîntec despre mare, se-nțe­lege ' Ultimele acorduri ale „Cîntecului marină­resc“ se pierdură în sală. ...Militarii au rămas mult timp sub impre­sia celor povestite despre locurile natale. ȘTEFAN CHIRIȚA

Next