Argeş, 1969 (Anul 4, nr. 1-12)

1969-01-01 / nr. 1

CU OVIDIU PAPADIMA despre UMANISMUL ARTEI POPUL­AIR­E §8 D­upă recentele şi atît de scurtele convorbiri la micul ecran, pe teme folclorice, ca să mă refer la cea mai apropiată în care aţi reluat unul din as­pectele scumpe nouă, lectorilor şi ascultă­torilor , viziunea despre lume a poetului inegalat — poporul — precum şi la proas­păta apariţie a masivului dvs. studiu de folclor intitulat Literatura populară ro­mână, aţi fi dispus să încercăm un scurt dialog ? Momentul mi se pare prielnic. Cum vedeţi legătura dintre literatura populară şi umanismul modern, a­cel so­cialist îndeosebi c­a să folosim mai mult din această dis­cuţie, propun să îi lărgim de la început sfera, vorbind de cultura populară, în raport cu cultura citadină. De obicei, discu­­tîndu-se despre arta şi literatura „populară“, li se opune literatura şi arta „cultă“. Opoziţia e falsă, deoarece cultura populară — din care fac parte ele — este şi ea o cultură în adevă­ratul sens al cuvîntului, nu numai foarte ve­che, nu numai cu o suprafaţă imensă, acoperind — într-o surprinzătoare unitate a liniilor ei struc­turale — întreaga faţă a pământului. Dar e şi o cul­tură care a dat omenirii valori foarte înalte , de artă, de gîndire şi de etică. Dacă n-ar fi existat cultura populară care a generat acea magnifică înflorire a mitologiei în vechea He­­ladă — cu legendele zeilor, semizeilor şi eroilor ei —, opera unui Homer, a unui Hesiod, a unui Platon, ca şi înaltele culmi atinse de tra­gedia antică greacă, ar fi de neconceput. Fără de înflorire prin contrast a culturii populare în timpul orînduirii feudale — ca o contrapon­dere vie a uscăciunii culturii clericale — nu ne putem închipui acea splendidă „Doamnă a evului Mediu“, a goticului tîrziu, din secolele XV şi XIII. Ce a însemnat interesul umanişti­lor Renaşterii pentru etnografia moravurilor altor popoare, interesul artiştilor acestei epoci pentru viaţa clocotitoare din jurul lor, decit o nouă apropiere de izvoarele culturii populare? Care a fost secretul puterii de viaţă cu care a irupt romantismul­­ şi al influenţei lui care se resimte pînă astăzi, dacă nu cumva asistăm chiar la o revenire a lui, alimentată de aceleaşi izvoare ? Şi invers : evoluţia şi puterea de via­ţă, pînă în zilele noastre, a culturii populare nu se poate explica fără înrîurirea pe care a exercitat-o asupra ei cultura citadină a aces­tor mari epoci ale vieţii spirituale europene. Căci — folclorică sau citadină — ambele nu sînt decît două feţe ale aceleiaşi realităţi, care d­e cultura popoarelor omeneşti, în toată unita­tea ei. Apoi nu trebuie să uităm că şi cultura populară, în permanenţă şi cultura citadină, in toate marile ei momente, au avut în cen­­trul atenţiei lor, Omul. Orice înaltă şi durabilă cultură este un fond o ipostază a umanismului. Disparind din miezul lor omul, arta şi litera­­tura devin simple meşteşug­uri uscate. Socialismul­­ avînd în focarul său omul, în toata multilaterilitatea aptitudinilor şi aspira­ţiilor lui, în toată plenitudinea drepturilor lui la viaţă — e o nouă şi impresionantă ipostază a umanismului. Arta şi literatura lui nu pot fi decît umaniste prin definiţie, — şi deci foar­te aproape, nu programatic, ci inevitabil, de umanismul culturii populare. In ce măsură poezia cultă modernă se mai regăseşte în poezia populară ? Mi se pare că se cam face abuz de cuvintul „modern" în discuţiile noastre despre artă şi literatură. De aproape patru secole — de la faimoase „Querelle des anciens et des moder­nes“, — termenul de „modern“ a fost folosit ca un steag de bătălie în procesul de diferenţiere a fiecărei generaţii care avea ceva nou de spus, faţă de predecesorii ei imediaţi. Fiecare din aceste generaţii se consideră „nouă“, iar pe imediaţii ei predecesori îi înlătură ca „înve­chiţi“. Dar în această bătălie, cultura populară n-a fost văzută niciodată ca un predecesor, ci ca un confrate, hărăzit de ursitoarele omenirii cu acea „tinereţe fără bătrîneţe" de care vorbeşte basmul. Consideraţi că poezia modernă este in­compatibilă cu filonul folcloric ? Astăzi se vorbeşte şi se scrie, din nou, foarte mult la noi despre folclor şi despre necesita­tea păstrării legăturii cu el în arta şi litera­tura noastră. Dar din nefericire, se face a­­ceasta, de multe ori, cu o foarte aproximativă cunoaştere a ceea ce este în realitate folclorul şi cu foarte multe clişee uzate, în ceea ce pri­veşte înrîuririrea lui. Vina acestei situaţii cade asupra mai multor factori. Unul îl reprezintă o bună parte a specialiştilor în folclor şi artă populară. Tocmai astăzi, cînd, prin pătrunde­rea masivă la sate a vieţii şi culturii citadine, se restrânge tot mai mult rolul utilitar al fol­clorului ca formă de viaţă şi creşte tot mai mult funcţiunea lui artistică, specialiştii sunt atenţi mult mai mult, în culegerile şi cercetări­le lor, la ceea ce e interesant, ca document ştiinţific, decît la ceea ce e durabil, frumos în folclor. Altul îl reprezintă mulţimea „funcţio­narilor“ care trăiesc tocmai de pe urma poli­ticii bine intenţionate, de menţinere şi dezvol­tare a formelor de artă ale culturii populare. Pornind de la constatarea inevitabilă că rămî­­nînd mai puţin formă de viaţă obştească a oamenilor, folclorul devine din ce în ce mai mult spectacol pentru alţi oameni, — aproape toţi aceşti animatori, cei mai mulţi plini de bune intenţii, se simt obligaţi să supună fol­clorul la legile scenei, ale spectacolului cita­din, care de cele mai multe ori nu trebuie să exprime astăzi numai voioşia, bucuria de a trăi a poporului nostru, descătuşat de oprimare. Se uită însă că sufletul omenesc are multe coarde şi că, între ele, întîmplările individuale şi chiar cele ale istoriei contemporane pot face încă să vibreze şi acelea ale melancoliei, ale tristeţii chiar. Sufletul unui îndrăgostit bună­oară — şi în folclor poezia dragostei are di­mensiuni majore — oricît ar fi de mulţumit de viaţa lui colectivă, poate avea momente de tristeţe, de jale chiar, în peripeţiile vieţii lui individuale. Folclorul a fost şi în trecut şi este şi astăzi o expresie plenară a sufletului omenesc, cu toate trăsăturile lui fundamentale. Abuzul de „alb", de lumină sufletească, în spectacolele ansamblurilor folclorice, în ceea ce se cîntă la radio şi se vede la televiziune, devine, pînă la urmă, monoton şi obositor. In sfîrşit, tendinţa de a demonstra cu orice preţ că există masiv un „folclor nou“ — cînd fol­clorul nu e nici nou, nici vechi ci de totdeauna — mulţi dintre aceşti animatori au fost ispitiţi să prezinte drept astfel de folclor propriile lor producţii, cel mai adesea lipsite nu numai de dar folcloric dar şi de har artistic, deoarece talentul nu e în funcţie nici de salariu, nici de prime. Rezultatul final este că oamenii de fină edu­caţie estetică, judecind folclorul după ceea ce văd şi aud acuma, ştiu că trebuie să-i vor­bească „numai de bine“, dar rămîn departe su­fleteşte de el. Iar cînd vor să cunoască folclo­rul „autentic“, înoată cu greu în noianul de texte, extrem de inegale din punctul de vedere al artei, editate de specialişti şi foarte adesea, obosesc după primele pagini, cînd aceste texte sînt editate „ştiinţific“, adică cu semne tipo­grafice speciale — aşa-zisele semne „diacritice“ menite să reproducă toate nuanţele fonetice ale graiurilor locale. Ei rămîn astfel izolaţi de întregul tezaur al culturii noastre populare, din care cîntecul cu poezia lui şi dansul sînt numai o parte. Mitologia populară, proza epică şi nu numai basmul ci întregul lor ansamblu, cu credinţele, povestirile din viaţă, şi mai ales acea profundă filosofie a vieţii, cu etica ei atît de înţelept umană, sînt mult mai puţin cunoscute astăzi decît erau la mijlocul secolului trecut, cînd, pentru romanticii de atunci, erau încă o realitate de viaţă. Compatibilitatea sau incompatibilitatea lite­raturii noastre moderne cu procesele de artă ale culturii populare sînt deci în funcţie de cunoaşterea ei integrală şi nefalsificată sau de ignorarea ei totală ori parţială. Dacă nu există o incompatibilitate reală, care ar fi, pentru poetul modern, modalita­tea de a se hrăni din cultura populară ? Eminescu a rezolvat această problemă, dar el era un romantic. Ce ne facem cu abstrac­­ţioniştii noştri ? Cunoscătorii profunzi ai artei noastre popu­lare — şi aici plasticienii şi muzicienii (un Brâncuşi, un Ţuculescu, un Enescu în „Oedip“) au fost mult mai aproape de realitate decît mulţi dintre specialiştii care au vorbit numai despre „realismul“ folclorului, ca oglindire a realităţii — ştiu că ea este surprizător de „abstractă“ în stilul ei, atît în geometria liniilor şi a culorilor în plastică, cit şi în simetriile şi armonia contrapunctică a exprimării stării de suflet prin poezie şi muzică. Ei mai ştiu că totodată cultura populară e una dintre for­mele cele mai larg universale şi mai specific naţionale. De aceea, pornind de la ea, Emi­nescu şi Enescu au putut deveni valori ale ar­tei universale, rămînd tot atît de înalte expre­sii ale geniului naţional, iar Brâncuşi a putut deveni părintele modernismului în sculptura mondială. Dar constatarea marii capacităţi de abstrac­tizare în tehnica artei populare nu însemnează şi aceea a absenţei omului în această artă şi nici a vieţii lui. întreg cosmosul e o imensă geometrie şi o grăitoare simfonie în acelaşi timp. Dar în cultura populară, omul e integrat armonic în cosmos, care nu e tradus în for­mule matematice ci profund umanizat, în toate trăsăturile lui. Nu poate exista un mai salva­tor remediu al sentimentului de alienare — în care orgoliul omului modern, deprins a stăpîni natura după voia tuturor capriciilor sale, poate cădea foarte uşor — decît această viziune în­ţeleaptă şi caldă a cosmosului, — şi poezia lui Lucian Blaga şi Ion Barbu constituie cea mai elocventă demonstraţie în acest sens. In cultura populară, exponenţii oricărui cu­rent al artei contemporane pot găsi lucrul care le trebuie. S-a vorbit prea mult la noi de clasicismul folclorului. Acesta e o realitate is­torică, folclorul suplinind, la noi, dezvoltarea limitată de împrejurări a culturii Renaşterii Dar în sine,cultura populară e mult mai c­oletă, ea reprezentînd o evoluţie milenară, ea aflăm nu numai structuri clasice, dar melancolii romantice, patetisme, baroce şi strucţiuni moderne. Cu o singură condiţie, pot : să o cunoşti bine, în autentica ei realita Convorbire notată de MATEI ALEXANDRESCI D ION ŢUCULESCU „interior ţărănesc“ 3 JURNAL DE LECTOR MOARTEA LÎNGA CER BEN CORLACIU Predilecţia pentru simbol şi metafora, în servirea artis­tică a ideii, este evidentă în proza lui Ben Corlaciu. în­tregul volum Moartea Ungă cer este construit pe baza unei metafore: viaţa îşi are culmile şi depresiunile ei, aidoma Hymalaiei, şi nu oricui îi este dat să-i escaladeze piscu­rile fără să jerfească ce are mai scump. Fabulaţia epică planează între real şi ireal şi, la un moment dat, datorită unui transfer de imagini, avem im­presia că parcurgem o proză pătrunsă _ demult în ho­tarele fantasticului dacă n-ar interveni,­­ edificatoare şi stringentă, logica eroilor. Aceştia par să aibă inoculată în spirit filozofia hindusă (filozofie — în sensul de moda­litate de a concepe viaţa). Dar contemplaţia spirituală nu împiedică de la acţiuni certe. Cei doi eroi care se­ ii­­dentifică, pînă la un punct, au o singură dominantă ce le activează spiritul contemplativ : aspiraţia către înalt, către cer, unde li s-ar „restitui liniştea spintecată de marile cetăţi asasine“. Osmoza dintre ei se realizează ca într-un poem al prieteniei, reluat la dimensiuni moderne. Amîndoi vor să-şi găsească rostul existenţei în zbuciu­mul vieţii zilnice dar aceasta îl depăşeşte prin conven­­venţionalismul său, întruchipat în buletine de identitate şi fişe personale. Arthur, Rougal, Petre Urtson sînt una şi aceeaşi persoană, cu aceeaşi structură sufletească, dar formalismul vieţii îi sileşte să împrumute identităţi dife­rite, căutările şi ezitările lor se insinuează treptat în­­conştiinţa cititorului, creînd o stare de tensiune dramatică. Zborul personajelor spre adevărata existenţă, sau — dacă vreţi — spre esenţa vieţii se fringe brusc acolo, lîngă cer, „unde puţini au încercat să ajungă“. Mirajul unei vieţi eliberate din corsetul inerţiei îi îndeamnă să Pe tot parcursul volumului, întrebările şi incertitudinile, se aventureze pe Hymalaia, unde credeau că „vom scăpa arbitrar de suspiciune, vom dăinui unei existenţe separate numai a noastră, pe lungimi de unde proprii fiindcă ,,nu­ne place bruiajul omenesc“ — o zgură de care trebuie să fugi la timp ca să „nu înăbuşe chiar şi arderile cele mai intense“. Realizarea oricărei idei cere însă sacrificiu. Dincolo de zborul luminos în care se avîntaseră cei doi, unul din ei s-a prăbuşit, iar celălalt va continua să urce mai de­parte stînca lui Sisif. Arderea pe rug a corpului înecat în zăpezile Hymalaiei este oficiată ca într-un ritual al purificării, vegheat de prezenţa nebănuită a doi băştinaşi. Sufletele lor înţelegeau poate sacrificiul de prieten : „Pe Shelley îl înghiţise Marea, pe Arthur în altul“. MIHAI GOLESCU EXPOZIŢII Tipărituri vechi aflate în fondurile bibliotecii municipale Piteşti — autografe, exlibrisuri, însemnări manuscrise etc. Expoziţia recent organizată sub auspiciile Bibliotecii mu­nicipale a conţinut în cea mai mare parte lucrări din acest fond: tipărituri din literatura românească veche (pînă la 1830), cele mai multe apărute la Rîmnicul Vîlcii (Evanghe­lia lui Kliment de la 1746 şi cea a lui Nectarie de la 1794, Cazania lui Filaret de la 1792 ş. a.), o serie întreagă de lucrări din sec. al XIX-lea, astăzi adevărate valori ale culturii noastre naţionale: „Elementuri de filosofie morală“ de Neofit Vamva, apărută la 1827 în traducerea lui Dinicu Golescu; „Băgări de seamă asupra canoanelor gramaticeţli" ale lui Iordache Golescu , Bucureşti No40; „Idee repede de istoria Prinţipatului­­ţării Rumăneţii“ de Florian Aaron, Bucureşti 1838; „Magazin istoric pentru Dacia“ şi „Curier de ambe sexe“ în primele ediţii etc. Dintre lucrările apărute la mijlocul secolului trecut s-au aflat: „Letopiseţele Ţării Moldovei“ ale lui M. Kogălniceanu, ediţia din 1846 şi cea din 1852, ambele cu autograful marelui istoric; „Mica chi­rurgie“ a lui C. A. Polizu, Bucureşti 1859, cu autograful autorului; „Hronica românilor şi a mai multor neamuri“ de Gheorghe Şincai, Iaşi 1853; „Istoria generală a Daciei“ de Dionisie Fotino, în ediţia George Sion din 1859 (alătur de care a fost expus originalul în limba greacă din 1818) „Plutarhu. Paralela sau vieţile bărbaţilor iluştri tradusă de K. Aristia, Bucureşti 1857; „Lepturariu românesc al lui Aron Pumnul, Viena 1863 ş.a. Una dintre vitrinele expoziţiei a fost dedicată lui B. P. Hasdeu, cu ediţii de lux din lucrările sale capitale: „Ety­­mologicum Magnum Romaniae“, Buc., 1887; „Kuvente den bătrâni“, Buc., 1880 etc. O altă vitrină a fost închinată istoricului de origine piteșteană, George Ionescu-Gion (de fapt patronul bibliotecii noastre), în care au fost strînse o parte din lucrările sale: „Istoria Bucureştilor“, „Ludovic al XIV-lea şi Constantin Brîncoveanu“, precum şi o serie de lucrări primite cu dedicaţie din partea autorilor. Printre ele cităm: „Tetraevangheliarul diaconului Cor­esi“, ediţie în­grijită şi prefaţată de Constantin Erbiceanu cu dedicaţia acestuia, Teatrul la români“ al lui Dimitrie Olănescu- Ascanio, „Miron Costin. Opere complete, după manuscripte cu variante şi note“ de V. A. Urechia, cu dedicaţia lui Urechia ş.a. Printre operele aparţinînd sec. al XIX-lea descoperim şi cîteva ediţii valoroase ale unor clasici ai noştri ca: Bolliac, Eminescu, Creangă, Negruzzi etc. Unele dintre tipăriturile străine expuse sînt deosebit de rare pentru vechimea şi grafica lor. Amintim cîteva: „Cicero — Epistolae familiares“, 1­545; „Ambrosii Novicii Fracci- Sacrorum Factorum“ 1559; „Historia della Transilvanea“, Veneţia, 1638; „Buchanani Scoţi — Poemata“, Amsterdam 1641; Novelle arabe. Divise in miile et una notte, Veneţia, 1742. Expoziţia a cuprins în ultima sa parte lucrări cu le­gături deosebit de frumoase, ilustrînd — deşi cu numai cîteva zeci de volume — arta legătoriei de cărţi. Două al­bume de pictură chinezească în original, realizate în seco­lul XIX şi legate la Paris în 1878 au fost revelaţia ex­poziţiei pe lîngă cîteva fotografii originale reprezentînd pe Titu Maiorescu în anii de tinereţe, Alexandru Valescu, so­ţia lui Al. Valescu, corul de la Muşeteşti în forma în care la 1911 a cîntat la Belgrad, două tablouri cu Piteştiul în secolul trecut (aparţinînd Muzeului judeţean), precum şi fotocopia „actului de naştere“ al primei biblioteci publice din Piteşti — 1886, care aparţine colecţiilor noastre. Expoziţia a demonstrat cu autoritate că în colecţiile biblio­tecii în afara zecilor de mii de volume pe care cititorii le con­sultă zilnic în sălile lor de acces, se află lucrări, deosebit de valoroase, care pot constitui oricînd pentru cercetători obiectul unor atente şi interesante studii. SILVESTRU VOINESCU FONDUL DE AURB­iblioteca municipală Piteşti, numără astăzi aproape 160 mii de volume. Reorganizîndu-şi recent colecţiile, ea şi-a constituit un fond de carte rară, conform unor cri­terii ca: anul de apariţie al cărţii, edi­ţia, locul, semne particulare ale cărţii arges

Next