Argeş, 1970 (Anul 5, nr. 1-12)
1970-01-01 / nr. 1
dialog între Alexandru Paleologu şi Matei Călinescu________ Alexandru Paleologu : Dragă Matei Călinescu, uite, sînt doi ani de cînd a apărut cartea lui Negoiţescu Poezia lui Eminescu (fără a ţine seama de faptul că e scrisă în 1953 şi că e, dacă vrei, într-un fel, o „operă postumă“). Cartea asta a stîrnit destule controverse, n-a rămas fără ecou, a tulburat destul de mult imaginea consolidată, didactică şi academică, a lui Eminescu. Fireşte că asemenea controverse şi reacţii, unele ostile, sînt de natură să provoace reexaminări fecunde. Cu atît mai mult cu cit Eminescu e, în definitiv, ca şi Sadoveanu, ca şi Caragiale, un autor cu straturi de adîncime încă inexplorate. Da, Eminescu e practic un autor destul de necunoscut şi începem acum să-l cunoaştem treptat. Negoiţescu porneşte de la descoperirea unui zăcămînt enorm din opera postumă a lui Eminescu, rămas în mare măsură în stare „pre-poetică“. Ceea ce comentatorii mai vechi socoteau că e un balast abandonat în laboratorul lui de creaţie, rebutul rezultat din cernerea elaborării artistice, nereprezentînd opera finită şi deci fără girul poetului, este considerat de Negoiţescu ca fiind cu adevărat marea viziune a lui Eminescu, viziune de care poetul însuşi s-ar fi speriat cumva. Ar fi vorba de o mare intuiţie vizionară, iraţională, profundă şi opusă discursivităţii, „filosofiei“, conceptualismului oarecum didactic, oarecum uscat prin virtuozitate artistică, prin „prelucrare“. Negoiţescu, pe aproape tot parcursul cărţii îşi exagerează retoric tezele şi bine face, fiindcă le dă prin această exagerare un accent mai percutant, mai tranşant, cu un caracter de „impact“ care le impune atenţiei. Evident că multe lucruri, sau poate chiar toate, din cele pe care Negoiţescu le „răstoarnă", rămîn în cele din urmă în picioare, dar important e ceea ce Negoiţescu adaogă la acestea. El mărturiseşte cu probitate, în micul epigraf de la începutul cărţii, că fără studiile anterioare, vaste, din acel jurnal de lectură care e marea monografie în cinci volume a lui G. Călinescu, nu era posibilă cartea lui. G. Călinescu, într-adevăr, după ce a parcurs tot materialul, după ce a luat cunoştinţă de el, l-a enunţat, l-a descris, nu a tras şi sigur că nici nu putea să tragă toate consecinţele. Poate nu era încă momentul. Negoiţescu o face, sau în orice caz o propune, în dihotomia pe care el o discerne, adică separaţia dintre zona numită de el, „plutonică“, a postumelor şi cea „neptunică“, a antumelor, el face o operaţiune oarecum mecanică şi excesivă, aceea de a suprapune total plutonicul cu postumele şi neptunicul cu antumele. E adevărat că în ultima parte a cărţii face nişte puneri la punct care într-un fel reechilibrează toată cartea. Din această dihotomie el găseşte în zona plutonicului o intuiţie mult mai profundă care se raportează la nişte cosmologii sincretiste, din care s-a născut ce se numeşte „marele romantism“, în opoziţie cu romantismul de simplu lirism al sensibilităţii. El citează pe Arnim, pe Brentano, pe Jean- Paul, cîţiva filosofi ai romantismului mai puţin cunoscuţi în istoria literară curentă... Matei Călinescu : Pe Baader... Al. P.: Pe Baader, pe Schelling. Se referă cu drept cuvînt la Jakob Boehme, la acel fundament originar şi iraţional, „Urgrund“ şi „Ungrund“ ; e vorba de intuirea unor zone obscure, inefabile, primare, într-un fel de acele,3^ÎUme“ goetheene care ar fi fost, după cum sugerează Negoiţescu, de natură să-l înspăimînte pe poet de propriul lui perimetru de inspiraţie. Prin aceasta, Negoiţescu explică (sau propune ca una din explicaţiile posibile) faptul că Eminescu nu le-a dat o ulterioară formă finită, le-a lăsat să zacă în caietele lui. Poate că aici e o simplă împrejurare biografică, poetul a murit tînăr şi nu a avut vreme să-şi ducă pînă la capăt toate vastele lui proiecte iniţiale, dar foarte des au trecut în antume fulguraţii extraordinare din zăcămîntul acesta. NUMAI INFLUENTA LUI TITU MAIORESCU ? MC : Negoiţescu arota că de fapt este vorba şi de o influenţă exercitată de Maiorescu asupra lui Eminescu- Spiritul maiorescian — acel clasicism sui generis, oscilînd între un haueriană, — a sfîrşit prin a-şi pune pecetea asupra personahaueriană, — a sfîrşit prin a-şi pune pecetea asupra personalităţii poetice a lui Eminescu- Fără îndoială, a explica în mod exclusiv orientarea poetului spre o zare clasică prin influenţa lui Titu Maiorescu ar fi greşit, şi poate că Negoiţescu nu subliniază suficient de ferm că viziunea „ineptonică", mai limpede, mai pură, din ultimele poezii ale lui Eminescu, constituie şi realizarea unei virtualităţi, a unei latenţe a înseşi structurii sale. Negoiţescu vede în această împrejurare mai ales un eşec — pierderea marelui filon „platonic“ — dar orice împlinire este totdeauna şi un eşec, în sensul că implică ratarea unor posibilităţi, transformarea lor în imposibilităţi. în fond, depinde de unghiul din care priveşti lucrurile. Antumele lui Eminescu, de altfel, nu sînt chiar atît de autonome în raport cu postumele- Negoiţescu vede în antume mai ales o înclinație — care-i displace în chip evident — spre „filosofare", spre discursivitate-Al. P. : ...Spre conceptual... MC: Da, este exact. Mi se pare însă că în privința asta rămîn încă multe de discutat- Eminescu a avut tentafia concep- ISPITITORUL JOC ! DELIMITĂRILOR tului încă din tinereţe, şi o găsim din plin manifestată într-un sector larg al postumelor. Negoiţescu neglijează acest aspect. El judecă postumele oarecum „fragmentarist", oprindu-se la acele nuclee — care-i apar generatoare — şi care sînt poate efectiv geieratoare de lirism vizionar, mitic, lăsînd însă la o parte tot ceea ce ține de retorica romantică și conceptuală (și care va duce la formula liric-polemică a Scrisorilor de mai tîrziu) De pildă, Negoiţescu analizează pe larg Mureşanu (1871) insistînd însă doar asupra trăsăturilor capabile să definească „platonicul“ eminescian şi trecînd cu dezinvoltură peste mărturiile patosului libertar, peste aspectul de meditaţie (în stilul romantismului francez), peste întreaga dezbatere de idei (ample pasaje de reflecţie etică, în care Eminescu expune o filozofie a istoriei de tip titanic, deplîngînd înfrîngerea binelui şi dreptăţii de către principiile contrare, revoltîndu-se împotriva divinităţii opresive, monarhice, definătoare abuzivă a puterii , totul în bună logică şi retorică satanică]. Al. P. : Poate că dacă Negoiţescu ar fi avut în vedere, cînd şi-a scris cartea, caietele lui Eminescu, de care se ocupă acum cu atît de binevenită stăruinţă Constantin Noica, între altele şi în „Argeş“, şi dacă ar fi putut examina toate însemnările, fragmentele abrupte, notiţele, unele cu un caracter cotidian şi practic, altele misterioase, criptice, altele indicînd anumite obsesii sau anumite disponibilităţi, dacă le avea în faţă, poate că ar fi ajuns la o diferenţiere mai minuţioasă, mai scrupuloasă în nuanţările interioare. Totuşi, grosso modo, sugestiile lui luate pe plan mare oferă o distincţie tipologică importantă de la care putem porni pentru a ne orienta. IN JURUL CARTII „POEZE LUI EMINESCU“ DE I. NEGOIŢESCU M. C. Să noăim că astfel de distinţîii tipologice au fost formulate, incepînd încă din secolul XVIII, în cuprinsul culturii germane (în atmosfera căreia s-a format Eminescu, ca şi noul său comentator). Herder, pare-mi-se, a introdus fecunda dihotomie între spiritul sudic şi cel nordic, care avea să joace un rol atît de mare la Goethe şi pe care o regăsim şi la Nietzsche, şi, în veacul nostru, fireşte cu implicaţii modificate, la un Thomas Mimn. Aş mai aminti faimoasa distincţie a lui Schiller între naiv (de la nativus] şi sentimental, iar, ca o sursă directă a lui Negoițescu, distincţia lui Nietzsche între apolinic şi dionisiac (cred că nu mă înşel cînd afirm că neptunicul şi apolinicul pe de-o parte, plutonicul şi dionisiacul pe de alta, prezintă asemănări). Al. P. : Ai dreptate. „PINA ACUM N-AM FOST IN STARE DECIT SA FAC REPROSURI.“ M. C : De altfel, opoziţia plutonic— neptunic poate fi pusă în relaţie şi cu aceea Intre romantic şi clasic (care apare tot în Germania, la fraţii Schlegel) Fondul platonic al poeziei eminesciene este prin excelenţă romantic (desigur, romantic nu în înţeles istoric, ci estetic şi „existenţial") : expresie a fluxurilor inconştientului, a cunoaşterii preraţionale (sau iraţionale), a intuiţiei mitopoetice; neptunicul corespunzînd clasicului şi pasindu-se, după Negoiţescu, sub semnul raţionalului, al raţionabilului, al filozoficului (conceptual)- Ceea ce i-aş reproşa — ah, văd că pînă acum n-am fost în stare decît sa fac reproşuri unei cărţi pe care am citit-o şi recitit-o cu atita plăcere şi profit — ceea ce, totuşi,i-aş reproşa ^ lui Negoiţescu este faptul că el nu face efortul de a se menniine ,în cadrul tipologiei, ci acordădistinctei sale un seis valoric, exaltînd plutonicul şi minimalizînd neptunicul (de fapt, el cade în greşala de a privi neptunicul din perspectiva plutonicului i or, cred eu, un tip estetic nu poate fi înțeles decît dacă este privit din propriul său punct de vedere ; nu este însă mai puțin adevărat că greșala inversă a fost adeseori comisă, de la Maiorescu încoace : plutonicul a fost apreciat, la Eminescu, din unghiul neptunicului)— In ceea ce mă priveşte, aş fi preferat deci ca opoziţia platonic-neptunic să se fi rezolvat într-o complementaritate — aşa procedau şi romanticii germani atunci cînd vorbeau de clasic şi romantic : nu-şi îngăduiau să deprecieze clasicul ; ba chiar (ca la un Hölderlin) aveau secreta, uneori dedra cota nostalgie a clasiculuiAl. P.: Bine, am impresia totuşi că romanticii puneau şi un accent, dacă nu valoric, poate mai degrabă pasional, ceea ce implica fireşte o opţiune afectivă, temperamentală, mai corect spus, poate, structurală. Dar mi se pare interesant că ai vorbit adineaori de Schiller, de Goethe, de Nietzsche, de această dihotomie, de această tipologie, cum spuneai, complementară. Evident că, mutatis mutandis, se pot foarte bine suprapune aceste cupluri de concepte : clasic-romantic, clasic-baroc, apolinic-dionisiac, neptunic-platonic; a făcut şi Blaga destule asemenea dihotomii tipologice („luciferic-paradisiac“, „anabasic-catabasic“) care s-ar putea suprapune cu acestea ; şi parva acei componere am propus şi eu cîndva una, în legătură cu Ion Barbu, între saturnian şi hermetic... M- C. : Să ne gâdim şi la Wölfflin : închis-deschis, tectonica tectonic... A. P. : Dar Totuşi , înainte, aş vrea să mai adaog ceva, în legătură cu „plutonicul“ lui Negoiţescu, adică ce am descoperit datorită lui. „Plutonicul“ acesta ţine într-un fel de „htonic“, trimite în orice caz la o orientare către „htonic“, către subiacent, către subteran. De altfel Negoiţescu chiar face undeva în mod expres această trimitere. Dar tot el identifică platonicul la Eminescu cu o perspectivă „tiranică“. Or, aceşti doi termeni constituie şi ei o dihotomie; Pîrvan, de pildă, o face foarte insistent în Getica. Dar această coincidenţă, în „platonicul“ lui Negoiţescu, între „htonic“ şi „uranic“ mă face să înţeleg că „htonicul“ nu e decît un caz particular al „uranicului“. Şi dacă ne gîndim bine, e logic să fie aşa. UN EMINESCU MAI „DRAMATIC“ M. C.: In a doua parte a cărţii, Negoifescu a căutat să arate — şi cu foarte interesante rezultate — felul cum se pot întrepătrunde cele două universuri spirituale autonome şi opuse. La lectură am avut sentimentul că, plecînd de la dihotomia lui, Negoițescu ar fi putut construi un Eminescu mai dramatic, mai „conflictual" dacă vrei, decît o face în carte. Al. P. : Adică prin cuprinderea celor două zone în contrast, în coliziune, ar fi obţinut nu numai o imagine mai dramatică - şi, cred, veridică — a lui Eminescu, dar însăşi interpretarea lui Negoiţescu ar fi cîştigat dintr-o atare tensiune, ar fi fost ea însăşi mai dramatică. Negoiţescu, prin accentul preferenţial pe care l-a pus asupra unuia din cele două elemente, atenuîndu-l pe celălalt a pierdut această confruntare dramatică. Adică, ai dreptate cred că astfel a ratat o şansă însemnată. M- C. :■ Aş vrea să ne îndreptăm acum atenţia asupra unui alt aspect: să încercăm să situăm eseul lui Negoiţescu faţă de contribuţiile anterioare la înţelegerea lui Eminescu- Cum o recunieşte el însuşi, cartea lui n-ar fi fost posibilă fără editarea prealabilă a postumelor de către Perpessicius şi fără maîramtini0^T If G' Calinescu. Aş mai adăuga şi eseul din 1 . al lui Tudor Vianu — care mi se pare, cronologic vorbind prima abordare critică modernă a lui Eminescu- Adevăratul punct de plecare al lui Negoiţescu îl aflam însă în Călinescu nici o îndoială în această privinţă. Tendinţa de a reabilita postumele, uneori în defavoarea antumelor, e evidentă la Călinescu : aşa, de pildă, el are o mai vie, mai spontană admiraţie fata de Fata in grădina de aur decît fată de Luceafărul; preferă, de asemenea, Călin nebunul lui Călin (File de poveste), in care-l supără excesul de „şlefuire" etc- Cred că pe Căm®?c.n.~" înzestrat cu un atît de inventiv spirit de contradicţie — il iritau formele didactice şi oficiale ale idolatriei faţă de Eminescu, bazată (şi din raţiuni istorice) pe textul „cdionic“ al antumelor , drept care își îngăduia să opună Luceafărul,, cu sferăria lui prea complicată, prin care cu greu circulă sevele lirismului, poemului Fata-n grădina de aur, mai proaspăt, mai „originar“, mai stimulator. Călinescu nu merge pînă acolo încît să stabilească o antinomie sistematică între postume şi antume, dar înclinaţia lui către postume e foarte uşor de detectat. Dacă ar fi să definim în puţine cuvinte specificul viziunii călinesciene asupra lui Eminescu (nu lipsită de un coeficient polemic la adresa imaginii convenţionale a poetului), am putea spune că ea se plasează sub semnul vitalismului . Eminescu fost un bolnav, geniul lui n-a fos expresia suferinţei şi a bolii, dimpotrivă, Eminescu a fost un mare sănătos, dotat cu o vitalitate explozivă, mărturisită, între altele, în eroul lui de tip „veneriam", senzual, puternic, instinctual etc. Pentru a-și impune teza, criticul folosește cu precădere argumente pe care i le pun la îndemînă postumele. Plecînd de la Călinescu, Negoițescu inversează lucrurile, în sensul că postumele nu-i mai apar ca manifestări ale unui fond „naiv", vital, ci dimpotrivă, se aşează sub semnul „geniului morţii", al „funebrului“, al intuiţiei neantului şi al plîngerii universale, — aşa cum reiese din acel vers, adevărat principiu generator al lirismului platonic... Al. P.: „De plînge Demiurgos doar el aude plînsu-şi“... M. C. : Exact ! Aşadar, Negoi,eseu asociază substratul plutetnic al poeziei eminesciene unui romantism mortuar, definit prin nostalgia extincţiei, printr-o propensiune către haos şi haotic... O FASCINAŢIE A TRADIŢIEI CAVALEREŞTI Al. P. : In timp ce vorbeai, mă gîndeam că, luat aşa, foarte sumar, punctul de vedere al lui Negoiţescu în interpretarea postumelor, respectiv a „platonicului“, îmi pare mai întemeiat, în ultimă instanţa. Fără îndoială, e adevărat ce spune Călinescu, accentul viguros, vitalismul, sănătatea, sunt incontestabile în patosul şi în lirismul eminescian, principiul viril e prezent şi operant, în mod neîndoielnic, dar tocmai din cauza asta îi este imanentă această intuiţie a neantului, această fascinaţie a extincţiei, a morţii universale. Nu e vorba de nimic morbid, de o „tanatofilie“ morbidă, de minus-vitalitate, de minus-virilitate. Din contra, „dorul de moarte“, contemplaţia, fascinaţia aceasta, care e a lui Tristan şi a tradiţiei cavalereşti în genere, e ceva eminamente viril. Melancolia, care e o aprehensiune a morţii, o acceptare a inexorabilului,marxist vorbind e o „înţelegere a necesităţii“, deci un principiu de libertate), e totodată un setiment specific bărbăţiei şi maturităţii, aşa cum o vedem la Dürer, la Shakespeare, la Cervantes, la Baudelaire, last but not least la Eminescu. De altfel, concepţia despre iubire, în marea tradiţie romantică de la trubaduri pînă la Novalis şi pînă la Eminescu, este asociată cu o aspiraţie către contopirea fiinţei în cosmos, respectiv în haosul originar. Lucrurile acestea le-au tratat, cum se ştie, Kirkegaard, în Entweder — Oder, Denis de Rougemont în L’amour et l’ Occident etc. De aceea, fără a-l infirma pe Călinescu, cred totuşi că pe linia asta Negoiţescu a avut o intuiţie mai adîncă, a mers adică pînă la nişte consecinţe mai îndepărtate. De altfel, eu văd în cartea lui Negoiţescu mai puţin o carte de critică propriu-zis, cît într-un fel o carte ea însăşi de poezie, o confesiune lirică, o meditaţie în prelungirea lecturii postumelor eminesciene, dincolo de critică şi de metodele criticii. Incontestabil că monografia lui Călinescu, jurnal de lectură amplu, de vastă cuprindere erudita avea meritul de a pune întîia oară în lumină totalitatea viziunii eminesciene, de a ne oferi, ca şi marea ediţie a lui Perpessicius, un continent pînă atunci inexplorat, şi într-adevăr se simte în studiul lui Călinescu marea cutremurare în faţa dezvăluirii acestui univers. Sigur că dacă l-am lua, cum se zice, „la bani mărunţi“, am găsi la Călinescu destule incongruenţe, destule contradicţii.» (Continuare în pag . 14 a) trei