Argeş, 1971 (Anul 6, nr. 1-12)
1971-01-01 / nr. 1
NINA CASSIAN Trei acuarele de iarnă Nunta necesară Clima, înţepenită. Muntele, posomorit. Parfumul brusc de ieri ar fi fost un suport sau un animal pe care însă nu ştiu sâ-l întărit ci doar să-l ador, sâ-l invoc, să-l suport. Clima, castă. Muntele mort. De fapt, am aşteptat această clipă. E clipa de crispare după atîta risipă, e clima în care e cuviincios să fii mort. Niciodată, aici, n-am văzut cum se-nfig ţintele iernii în rotundul chimic vegetal. E ora cînd Marea Doamnă de Prig e peţita de Marele Domn de Metal. Dialog cu şarpele Culcat era deacurmezişul acel copac de-argint bâtrîn. Spîn, spîn, acel copac de-argint bâtrîn. Ce piei de şarpe-n şapte riduri! Orbite goale - cîte vrei. Piei, Piei ! Orbite goale - cîte vrei. .. __ L-am mîngîiat să se-nfioare, dar era surd şi fără grai. »Hai ! Hai !“ - dar era surd şi fără grai. Doar cioturi, noduri, uscăciune, îţi spun : „Hai să murim puţin". „Vin, Vin“, îmi spui. „Vin să murim puţin". De vreme ce odată să mai fiu sus, odată să mai sărut fruntea muntelui, doamne ! La şuierul subţire să-mi ascut urecheaî şi nara să mi-o satur cu Fărăde miros. Odată să mai fiu sus. Culcată pe piatră prăpăstiile ca pe vinele mele să le simt, pline cu sînge de aer. Culcată pe piatră - zăpada ca pe sudoarea mea să o simt, precuratâ. ION BANUIA Panorama tăcerii Grandoarea tăcerii a murit în haină de chibrit la schit... De-o bunăoară nu ştia să moară la moară. Turnul Chindiei, din anomalia domniei mă ascunde în secunde. Şi anomalia se înregistrează Panorama calvarului Şi calvarul e frumos De negurile nopţii e plină duhoarea divină de sulfină, albastrul cerului moare în nuntă şi-n sărbătoare. Râsfrîngerile plîng în candoare negre de vin, de culoare, monstrul se sparge-n venin şi ride Călin în amin. Panorama somnului nuferilor Nimeni nu se vinde cu adevărat Nuferii se pierd în vînt sârae şi luceferii în cer lîngâ vechi debarcader unde omul în papuci de lac. Zările de ieri din plopi de gînd se-ascund în zid de ametist în sărutul vesel, trist nuferit de alb, în somn, se vînd. Panorama dansului căderii Să nu fugi de căderi M-am întors din vînt pe dos să devin un om frumos. Am căzut din cer în cîmp rămînînd un strîmb, flămînd. MIHAI MOŞ ANDREI Scoarţă oltenească Pe vechea scoarţă joacă note, frunze, căluşei, Sub chenarul de negru pămînt, cu mieluşei, Pe care va creşte floarea-soarelui de sînge, Ce-a dănţuit pentru un cap de sfînt, şi-acuma plînge O dungă de umbră s-aşterne şi alta de soare, O doină porneşte o clipă şi repede moare, Furtunile verii se culcă prin ierburi, le-nvie. Un nour albastru surîde în colţ de moşie. Bat hore şi fete sub bogate marame, Se-nvîrtesc căluşari cu ciucuri, panglici şi scame, Floarea-soarelui insă, în colţu-i de noapte plînge, Sfîntul cu cap luminos peste bolta de sînge. Note de fagot Cît de lin, Cît de răsieț, fierdutul cîntec de fagot peste grădini, îmbrăcat în haine vechi de arlechin, El mi-a surîs cu zîmbetul glumei, Să moarâ-apoi în raza de apus. De ce-a pornit ? De ce-a venit ? In rama înflorită cu miezolis, La fel plîngea odată, Iubirea-mi moartă în alb pudrată, Dănţuitoare ? Clown ucis ? Aş vrea să-l chem, Aş vrea să-l strig, fagotul trist. Să -mi ţeasă iar mâtasa sfîşiată în ram; Dar a murit pe totdeauna de atunci... Peste grădini, Peste sulfini, în întunericul din lunci. Zădărnicie LEONID Prietene întrupat într-un buture viu De om trandafiriu Prietene despicat pe butuc, De parlagiul năuc Al nopţilor de disecţie Din sălile cu aparate de proiecţie instalate-n străvechile cetăţi universitare. Prietene din întîmplare întilnit în palestra lăsată Să funcţioneze fără dată Prietene alb, prietene fin, Cu veşminte din pînză de in Ţesută pentr-un împărat bizantin... Salut! Pâtrunde-n cetate, Culege batistele parfumate Ale doamnelor celebre Călărind pe inorogi şi zebre Către palatul din vîrf de munte Ticsit cu laviţi şi amănunte Anume adunate pentru tine Prietene aducător de bine ! Doamne ! toate sunt vorbe goale Risipite-n cele patru puncte cardinale Doar, doar va trece, agale, Noaptea, prin bucătăriile autumnale, Doar, doar, printre castroane şi linguri Vom afla că nu suntem singuri! trei DIMOV Aşteptare Cu sufletul golit de miracole Am fost îmbrînciţi într-o sală de spectacole Unde ni s-a-mpărţit, printr-un sistem de jghiaburi Fiecăruia, o gamelă cu aburi. Eram tineri, eram militari. Abia muriserăm în luptele mari Purtate de noi la Trecătoare. Cine nu cade ? Cine nu moare ? Noi, însă, nu filosofam Ci ne continuam Serviciul, întrerupt un moment Pînă la venirea noului regiment Care urma să ne preia. Nu ştiam cît va mai dura Şederea noastră în marea sală Ştiam doar că va fi un spectacol de gală Şi, pînă cînd începe Căutam şi noi a pricepe De ce se-aşează, sus de tot, pe cornize. Medaliile noastre, păstrate în valize. rectoare Cecilia Petrescu) cultivă, în primul rînd, poezia. Ni s-a părut, deci, firesc, să adresăm celor 30 de eleve adunate în laboratorul fonic al şcolii întrebarea „Ce iubiţi dumneavoastră din poezia românească de azi ?“. Răspunsurile s-au materializat în mai bine de o sută de pagini şi mi se pare de asemenea firesc, ca— înainte de a încerca unele meditaţii asupra celor scrise — să le dăm cuvîntul elevilor, fără a „organiza“ astfel materialul încît să demonstrăm idei preconcepute. * „Ce iubesc ? Mi se pare prea mult cuvîntul iubesc- Dacă aş fi fost poetă, poate mi-aş fi închipuit că pot iubi şi altceva decit un om. Dar cum nu sînt, poetă, eu iubesc numai oamenii. Poeziile şi florile îmi plac. Poezia actuală nu-mi prea place. Cu unele excepţii, puţine. Sînt prea multe metafore, sunt prea ample şi prea greu de imaginat, încît totul în final mi se pare nespus de complicat. Or, astăzi, cînd ducem o viaţă destul de încărcată, avem nevoie de mai multă simplitate în care să ne odihnim“. „Ca să fiu sinceră, aşa cum s-a cerut, nu citesc prea mult poezia de azi, pentru că nu găsesc nimic care să mă impresioneze, să mă tulbure, aşa cum se întîmplă atunci cînd citesc o pagină din marii clasici. Consider poezia modernă prea ermetică, greu de înţeles. Ea ar necesita poate o cultură mai profundă din partea noastră“. * „Aş încerca să-i contrazic puţin pe cei cu nostalgia poeziei trecute. îmi place să citesc poezie modernă pentru că este ceva deosebit. Te supune, aşa, la o gimnastică a minţii: îmi place Marin Sorescu (dar şi mai mult Nichi■ta Stănescu). In poezia lor este ceva ce nu poţi să înţelegi de la prima citire (meritul poeţilor !). Ceva care te face să te gindeşti şi mai mult timp după ce i-ai citit. Ai o senzaţie plăcută, că te redescoperi pe tine într-o exprimare mai inteligentă, mai complicată. Da Este adevărat că muzicalitatea versului clasic, tradiţional, este reconfortantă, dar tot atît de adevărat este că un om inteligent nu se poate să nu dorească ceva nou, deosebit. Poezia modernă este educativă, dar în măsura în care ai oarecare pregătire intelectuală. Trebuie neapărat să ai cît de cît o idee generală despre toate curentele acestea cu „ism“ la sfîrşit, ca s-o înţelegi. Poezia modernă nu prea are cititori. Dar cred că şi cînd îi are, i-a câştigat definitiv. E desigur frumos şi comod să ai ideea de a gata şi într-o formă frumoasă (clasică), dar e şi mai frumos, să „dai osul la o parte — cum zicea Rabelais — ca să dai de măduvă“. „In poezia română contemporană lipsesc ritmul Şi rima. Aş vrea să găsesc în poezii atmosfera creată de Eminescu, Coşbuc, Blaga, Goga. Nu pot spune că am găsit în poezia de astăzi, cel puţin pînă acum, acel „ceva“ care să trezească în mine „emoţiuni“ estetice, aşa cum am găsit în poezia marilor clasici“. * „Poezia de azi mi se pare prea filozofică. Ar trebui o poezie pe înţelesul tuturor. De ce poeţii moderni nu pot realiza o poezie ca Eminescu ? Cred că majoritatea tinerilor sînt îndrăgostiţi de Eminescu“ • * „Cînd mă gîndesc la Nichita Stănescu, mi-l închipui ca pe o pasăre albastră. Nu l-am văzut niciodată, dar poeziile lui şi nu numai versurile : „Frunză verde de albastru / Mă doare un cal măiastru“, ci şi preferinţa lui pentru această culoare, întîlnită pretutindeni, îmi îngăduie să mi-l imaginez astfel pe poet. Nu există nici o culoare mai frumoasă decit albastrul“. * „Poezia de azi e scrisă de tineri, pentru tineri. Foarte des ne identificăm cu stările sufleteşti ale celor care scriu, pentru că simţim aceleaşi lucruri, gîndim la fel, ne emoţionează aceleaşi frumuseţi. Nu putem lupta împotriva poeziei actuale, pentru că asta ar echivala cumva cu o luptă împotriva noastră. îmi place fluiditatea și ritmul interior al poeziei de azi, libertatea ei de exprimare“. * „îmi place Ana Blandiana, pentru că versurile ei curg ca un rîu blind, fără meandre. Ana Blandiana este romantică ; îmi place că și eu sunt romantică“.* „La poezia de astăzi trebuia să se ajungă odată şi odată Era ceva inevitabil. Iubesc noutatea pe care o plasează cu putere în centrul ei — şi apoi, această poezie se potriveşte atit de bine cu exuberanţa tineretului de azi, ba chiar are menirea de a o accentua şi mai puternic“. Discuţia e posibilă Despre concluzii nu poate fi vorba. Pentru cititorii fragmentelor înşiruite mai sus, e limpede că există trei categorii de eleve, privite după criteriul preferinţelor faţă de poezii. Unele admiră fără rezerve poezia clasică şi resping poezia mai nouă, fără să manifeste un interes deosebit pentru a o cunoaşte. Alte răspunsuri dovedesc o înţelegere mai profundă a poeziei ca proces neîntrerupt, manifestînd dragoste faţă de poezia clasică şi preţuire faţă de poeţii de azi. In sfîrşit — fenomenul ni se pare semnificativ, deşi nu îngrijorător — o atitudine de răceală faţă de poezia mai nouă manifestă şi eleve care s-au apropiat de ea cu simpatie, dar au intimpinat mari greutăţi în procesul de înţelegere. Ne-au bucurat — ca publicişti şi nu numai ca publicişti — cîteva lucruri pe care (cam didactic, poate) le înşirăm : 1. Nici o greşeală gramaticală în o sută de pagini scrise cu destulă grabă. E puţin lucru ? Ne îndoim. 2. Chiar şi elevele care resping „de plano“ poezia nouă (puţine, de altfel) simt nevoia să argumenteze : pomenesc nume de poeţi, dau citate din volume şi din reviste. Convingător sau nu, ele încearcă să-şi dovedească afirmaţiile. Cu asemenea „oponenţi“, discuţia este întotdeauna posibilă. 3. Lipseşte atitudinea de superioritate, vecină cu insolenţa, pe care nu de puţine ori o întîlnim la acei cititori (anonimi, de obicei) care resping fără argumentare poezia modernă. Ca nişte adevăraţi intelectuali în formare, eleve, le păstrează în afirmaţiile lor o umbră de îndoială, conştiente că ele îşi pot schimba cîndva părerea, că se află în plin proces de elaborare a simţirii şi a cugetării proprii. 4. Pentru poezia clasică sau pentru cea nouă, pretutindeni există, puternică, dragostea ! Sunt respinşi unii poeţi. Poezia, însă, niciodată ! Fără poezie nu se poate — Te numeşti Feril Jeanu, ne-Alina participi la şedinţele cenaclului „Nicolae Labiş“ şi la editarea revistei „Sînziana“. Ce te-a îndemnat să scrii poezii ? — La un moment dat, am avut convingerea ca am ce să spun şi trebuie să spun. Asta s-a întîmplat într-o tabără literară, în Bucegi. Reprezentam şcoala, pe „post“ de critic literar. Atunci, în munţi, am scris primele versuri. — Vei mai scrie peste zece ani ? — Nu. La vîrsta mea, toţi încearcă să scrie. Dar dacă încerci de trei-patru ori să publici ceva şi ajungi în faţa unor oameni competenţi care te conving că nu ai reuşit, îţi dai seama că este cazul să renunţi. Important e însă altceva. Oamenii au nevoie de poezii, de aceste „nobile inutilităţi", cum le numea cineva. Nobile sunt, inutile nu Mă gîndesc la acei tineri care, studenţi la facultăţile cu profil realist, nu iau contact mulţi ani cu poezia. Asta îi sărăceşte. Cultura din liceu, aşa zisă obligatorie, nu e suficientă. (Cum poate fi cultura, „obligatorie“ ?)• E nevoie de Eminescu mereu. E nevoie de poeţii moderni. Cu siguranţă, există momente cînd omul nu poate să trăiască fără poezie. Iar poezia mai nouă (dar nu cea teribilistă) este la fel de bună, după părerea mea, ca şi cea clasică! La fel de bună, dar poate şi mai necesară. In poezia pe care o scriu eu poate că am încredere, poate nu, nici nu-mi place să vorbesc despre asta. Dar în poezie cred. Nu se poate fără poezie ! Dan ROTARU ____ Șerban MIROIU