Argeş, 1972 (Anul 7, nr. 1-12)

1972-01-01 / nr. 1

I cuprinsul Povestea vorbei, de Geo Bogza...................... 1 Perspective — editorial...................................... 1—2 * CRONICA IDEILOR : Estetica marxistă şi necesitatea legităţilor, de Ion Ianoşi . . 1­5 POLITICA ŞI LITERATURA: Ora 5 şi sentimentul timpului, interviu cu Paul Anghel, de Ilie Purcaru........................... 17 FORUM * Se învaţă stăpînirea limbii ?, de Alexan­dru Philippide................................................ 20 * Argeş — de la confederaţia de obşti la voievodat, de Aurelian Sacerdoţeanu . . 20 * Primăvara umană, de Gheorghe Năstase. 20 * Semne, de Miron Nicolescu........................... 20 ANCHETA INTERNAŢIONALA ARGEŞ SCRIITORUL ŞI TINARA GENERAŢIE Scriitorul e mai dator decit alţi muritori, de Demostene Botez...................................... 3 Întrebări de toate zilele şi totuşi..., de Ar­mand Salacrou ................................................ 3 Atenţi la solicitările şi tensiunile tinereţii, de Herbert Smith...........................................3­14 Semnificaţia unor disjuncţii, de Costas’ Var­­ nalis ..................................................................... 14 DEZBATERI CE ESTE C.I.C.P.M.A.M. ? Mutarea atenției de la cifre la necesitatea reală — de vorbă cu prof. Nicolae Nes­tor, directorul C.I.C.P.M.A.M....................... 13 Cînd animatorul „dispare“, — de vorbă cu compozitorul Gheorghe Bazavan ... 13 Despre creativitate — de vorbă cu Ion Pas­cadi ..................................................................... 13 POEZIE De-acum înainte. Fapt divers, Hotărîre, Ar­gument final, de Eugen Jebeleanu ... 1 In zăpezi, Ciudate privelişti, Alb ferecată, Noiembrie de Otilia Nicolescu .... 3 Sonet, Portret, de Teodor Pică........... 7 Din cenuşi mă vrăjeşte, Visător seninul, de Ovidiu Genaru........................... 7 Legendă, Prin fulgerarea clipei, de George Chirilă.................................................. 7 Copil pe cai, Basm, Basm, Basm, de Miron Cordun ................................................................ 8 Interior I, Interior cu diluţii, Interior cu om de zăpadă, Interior cu pînze şi fum, In­terior cu sănii și cai, Interior de apă, de Ilie Purcaru................................. 14 Condeiul de argint, de Al. Raicu .... 18 Prietenie, de Ernest Verzea........... 18 LITERATORUL — BIBLIOTECA ARGEȘ * Macedonski, de Dana Dumitriu .... 9—12 CRITICA, ESEU, ISTORIE LITERARĂ Recitind „Moartea lui Orfeu“, de Maria Nicolae ................................................................ * Cronica literară, de Valeria Cristea . . . * Cartea de poezie, de Florin Manolescu . . * Cronica reeditărilor, de Mir­cea Iorgulescu. * Istoria literaturii române, de I. Negoiţescu. Meditaţie în amurg, de Nicolae Baltag . . . Un baladist fantast, de Emil Vasilescu . . Poezia înaltei purificări, de Dam. Cristea . * Prezenţa lui Pandrea, de Al. Cerna-Ră­dulescu ................................................................ CRONICI, ÎNSEMNĂRI LINOTYP, de Gheorghe Tomozei, Florin Mugur, Ileana Mălăncioiu ........................... VIAȚA IMAGINARĂ: Hotare, de Radu­ Bou­reanu..................................................................... Litere întunecate, de Dan Rotari . . . . SEARA POEŢILOR : Jurnalul lui Radu Pe­trescu, de Florin Mugur........................... SEMNE: Cetatea și cîntecul ei, de Ileana Mălăncioiu ....................................... ■ • • Patru dialoguri la Buneşti, de Sergiu Ni­colaescu................................................................ Carnet ..................................................................... MICA ENCICLOPEDIE ARGEŞEANĂ : Tu­dor Teodorescu-Branişte, de Ion Cruceană. PE ADRESA REDACŢIEI, de Ion M. Dimu, Gheorghe Păuna, Dr. Remus Roşea . ■ * DICȚIONARUL SCRIITORILOR CON­TEMPORANI: Veronica Porumbacu, Ște­fan Popescu, Romulus Guga, de Gh. Ca­tană ..................................................................... ÎN LOC DE JURNALUL REVISTELOR, de N. Georgescu............................... . . ■ Studenţilor facultăţii de filologie din cadrul In­­stitutului pedagogic Piteşti, elevilor din clasa a Xll-a a liceelor de cultură generală, precum şi absolven­ţilor care se pregătesc pentru examenele de bacala­ureat, le recomandăm ca material didactic facultativ textele din acest număr însemnate cu *)■ Revistă de cultură editată de Comitetul judeţean de cultură şi educaţie socialistă Argeş REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA : PITEŞTI, bulevardul Republicii, nr. 64, telefon : 3 04 80 Colaboratorii sunt rugaţi să trimită lucrările dacti­lografiate. Manuscrisele nepublicate NU se înapoiază. Tiparul : Întreprinderea poligrafică „Argeș", strada N. Bălcescu nr. 93 Pitești — comanda nr. 23.026 4 5 6—7 6—7 7 8 8 8 15 2 4 4 5 16 18 18 18 19 19 19 2' \rg«s I. L. Caragiu? E lesne de Înţeles care e spectacolul ce mi-a oferit titlul acestei cronici : „D’aie carnava­lului“ de I.L. Caragiaie, crea­ţie cu totul merituoasă a Mu­nicipalului bucureştean şi a lui Lucian Pintilie. Am văzut un spectacol tîrziu, poate degra­dat, depărtat de lumina lui de început, oferiți lenevos nu atît cercetării lucide, cit aplauzelor comode, cu faima generos mar­cată de trecerea şi pe alte sce­ne, ale străinătăţii, spectacol ţintind afirmarea unor noi va­lenţe ale humorului caragialesc şi izbutind atît de bine incit, finalmente, ne aflăm în faţa u­­nei extraordinare competiţii meşteşugăreşti care pune în penumbră (cînd nu-l modifică sau îl ignoră) textul lui Cara­giaie, impunînd cu ostentaţie farmecul, de pildă, al actorului Caragiu. E un schimb dureros. Pentru a avea revelaţia înzes­trării comicilor noştri mai noi, în prag de abruptă clasicitate, e sacrificată esenţa operei ca­­ragialeşti. Asistăm la devălmă­şii policrome de situaţii inven­tate, personajele sunt cu ne­măsurat cinism coborîte spre zoaie de implacabilă „corosivi­­tate“, abstrase oricăror asemuiri cu oamenii spaţiului istoric con­cret şi, in acest caz, pare să se redeschidă procesul unei o­­pere care a fost cândva absurd condamnată pentru excesiva ei „detaşare“ de ideile umaniste, cultivînd cu fervoare grotescul, morbidul, monstruosul, etc. Se nesocoteşte lumina măştii co­mice a clasicului de la Haima­nale şi strălucitoarele-i re­plici sunt făcute să răsune in­tr-un decor absurd, (intr-altfel bine realizat), cu totul impro­priu colţului de lume evocat de el. Se pedalează (iarăşi ?) pe „balcanismul“ operei lui Cara­giale şi inventarierea cioburi­lor de culoare ale vitriului balcanic te face să aştepţi, din­colo de lavaboul frizeriei bu­­curiştene, apariţii­, minarete­lor ori a şirurilor de ardei iuţi puşi la uscat. Pintilie pare să nu recunoască poezia unui Bu­cureşti care a fost şi altceva (mai ales, altceva) decât un re­flex european al Orientului fa­bulos, poezie fără binevoinţe întâlnită în cărţile Matheiului, ori ale lui Ion Barbu. Caragia­ie, marele sentimental, pur­­tînd în penibile bodegi şi si­migerii noibleţi şi graţii princi­are, Caragiaie — cel vătămat de erori de gramatică ori de ti­­­par, ca alţii, de boli teribile, „bruta“ calofilă mereu melan­­colizata, iubind fără ceremonii — e uitat, trădat. Omul acesta a ciocnit halbe cu mangafalele Ploesicilor, dar a fost, în acelaşi timp, prietenul — poate singu­rul în stare să-l înţeleagă — al lui Eminescu. Caragiu, Bănică, Rodica Ta­­palagă, Cioranu, Cotescu şi mai ales Buster Keaton — Moraru sínt ciudate şi nemaipomenite tipuri, arta lor e fără cusur şi le adresez lor şi meşterului tî­­năr Pintilie toate plecăciunile (orientale) cuvenite. Ei sínt ma­rele noroc al scenei noastre, dar îi întreb : avînd conştiinţa neverosimilelor lor daruri, stă­­pîni pe scîndura scenei şi pe surâsul omului din stat, de ce „trag“, de ce îngroaşă, cu pani­că de naufragiaţi ? De ce a­­mendează geniul, propuinind (colaboratori neinspiraţi) ,re­plici de ei brodite, umplându-ne auzul de hîrfituri şi chicoteli care ne provoacă rîsul dar sînt excesive, sînt oferite fără mă­sură. Miţa e moldovenizată şi e pusă să se lamenteze cu un penibil „văleu !“, apare în spec­tacol şi un „haoleu mamă !“, sticluţă şi bilet devin „stecluţă“ şi „belet“, iar în scenele de carnaval, Caragiu jonglează pînă peste poate (şi poate) cu un nefericit „nu mai plîinge !“, incit începi să te îndoieşti de siguranţa „monştrilor sacri“. Minuite în şir te crezi la un spectacol T.V. invariabil numit de „varietăţi“ şi se insinuează în ţesătura piesei (care e o pie­să candidă) accidente argotice, un aer „băşcălios“, brutal şi fe­tid (o obsesie, mirosurile , per­sonajele îşi spală picioarele în ligheane bortelite, se scuipă cu apa de udat rufele aşezate pe călcător, decorul e impregnat de o mîzgă greţoasă, de un — bine realizat — jeg...) şi îţi poţi spune că vocile care s-au ridi­cat împotriva lui Caragiale in versiunea Pintilie au fost în­dreptăţite să fie furioase. Şi e păcat, cel puţin pentru una din numeroasele idei ale regizorului : o parte din dialo­gul primului act se desfăşoară pe fundalul sonor al apei ţîrîi­­tă dintr-o­ minusculă cişmea intr-un recipient ce reverberea­ză sunete stranii, pare că mi­nerale ancestrale sunt expuse ploilor bacoviene şi mai apoi, în răstimpuri, apa continuă să curgă silindu-i pe interpreţi să-i sublinieze prin tăcere, ri­sipa. E o curgere meschină, impură, de parcă apa e menită să ducă spre guri nevăzute con­tur­ile dezlipite ale odăii, coji­le cuvintelor convenţionale, u­­rîtul. Efectul e copleşitor şi mi-a dovedit ca ce înălţime s-ar putea ridica marele meşte­şugar al scenei şi al peliculei, Pintilie, dacă şi-ar considera cu şi mai mare severitate mij­loacele, dacă şi-ar refuza suc­cese de circumstanţă, dacă Şi-ar tempera teribilismul... Gheorghe TOMOZEI G. Călinescu la 42 de ani Iubitul nostru profesor de li­teratură universală, domnul Edgar Papu, scrie în „Lucea­fărul“: „La 36 de ani, Lucian Blaga şi-a inaugurat seria Tri­logiilor. Monumentala sa Isto­rie a literaturii române de la origini pînă în prezent este dată de George Călinescu la 42 de ani (...) Concluzia implicită se converteşte în întrebarea explicită, întrebare adresată ca­pacităţilor româneşti de astăzi, pe cînd sintezele ?“ Aşa este, iubite domnule pro­fesor, pe cînd sintezele ? Ne-am fi oprit la această in­terogaţie (prea) retorică, dacă între timp n-ar fi apărut o ex­celentă carte a distinsului cri­tic despre Eminescu. Există şi sinteze parţiale, ştim. Şi totuşi, pe­ cînd mariii­ sinteze semnate de Edgar Papu­ ? Un vers de Labiş Un mare poet m-a întrebat odată cu ironie dacă, în ade­văr, cred — aşa spusesem — că poezia e utilă. I-am răspuns marelui poet­­care mă luase pe sus şi mă plimba aşa, înalt, peste cadavrele cailor lui su­perbi, pe саге-i ucisese în glu­mă cu un glonte de aur şi tos­­te creştetele zeilor lui care în­fulecau ambrozie şi rânjeau la mine) că da, pentru mine poe­zia e utilă, n-aş putea să tră­iesc fără ea. Ba chiar, vrînd să-l necăjesc puţin cu vorbele mele terestre, am precizat că nu m-aş putea descurca fără ea, că nu m-aş descurca deloc. „Să mori tu, dacă minţi ?“. „Să nu mor“. Dacă aş fi fost în stare să ţin discursuri, dar nu eram, şi dacă aş fi vrut cu tot dinadinsul să-l supăr (dar nu îndrăzneam), i-aş fi spus că un stih naiv al lui Labiş a avut pentru mine, la un moment dat, o importan­ţă vitală. (Labiş — de la a că­rui moarte s-­au împlinit în de­cembrie 15 ani ; atît avea, 15 ani, cînd l-am cunoscut). Spu­nea Labiş : „Născută-n oameni forţa regenerării este“, versifi­­cînd un adevăr sacru, în poe­zia „Clio“. Iar versul acela a­­vea puterea de a justifica fuga de umbrele morţii a lui Jumă­tate dle om călare pe jumătate de iepure şchiop. Gnezînd in adevărul acelui vers, Jumătate căpăta dreptul de a se socoti altceva decit era, redevenit În­treg pentru o clipă. Dacă nu m-aş fi temut de re­torism, l-aş fi încredinţat că poezia, exprimare muzicală a unor teribile forţe benefice, poate, la nevoie, să-ţi salveze viaţa. Să ai talentul rar de a înţelege şi de a iubi poezia (po­ezia marelui poet comunist Ni­colae Labiş, de pildă) înseamnă să fii în stare să aşezi — lingă lucrurile umile de fiecare zi — o sabie, un trandafir, o cîrjă. O cîrjă de argint, în care te poţi sprijini ca un episcop, ca un rege. Gravitate Deosebit de interesante (mai „cuminţi“ decit se obişnuieşte, mai atent organizate) sunt in­terviurile pe care le publică în revista „Tribuna“ Ion Oarcăsu. Este evident ţelul superior-di­dactic şi o carte de asemenea interviuri — însoţite, cum sunt, de bio-bibliografii — le va fi, elevilor şi studenţilor, de un real folos. Un aer aşezat, de „clasicitate“, impune respect. Observaţii pertinente despre momentul cultural pe care-l străbatem face poeta Maria Ba­­nuş . „Vremea dogmelor a apus. Preceptele sîcîitoare şi exorta­­ţiile plicticoase sunt predici în pustiu. Suntem­ conştienţi de a­­ceasta, tocmai pentru că sun­tem­ marxişti, pentru că luăm în considerare ca dat prim rea­litatea economic-social-politică şi ca dat secund fenomenele de conştiinţă şi de creaţie. Trăim momentul maturizării lucide pe ambele planuri. Copiii au cres­cut. Rolul autocontrolului și al răspunderii civice revine fiecă­ruia dintre noi". Proză Un articol bun despre proza anului semnează în ultimul nu­măr din 1971 al revistei „Con­temporanul“ criticul M. Un­­gh­eanu. Prezent, deci — în ciu­da unui (dacă îmi amintesc bine) nesemnatar care, de cu­­rîmd, se bucura foarte — nu fără un dulce zîmbet stupid — că M. Ungheanu publică mai rar decît altădată. Ca mai vechi cititor al criti­cului, trebuie să mărturiseasc că activitatea sa mai puţin in­tensă (mai puţin vizibilă, de fapt) din ultima vreme mi s-a părut de bun augur. Mă gîn­­deam că acea carte de mare in­teres — despre Caragiale ? despre Marin Preda ? — pe care o vesteau eseuri mai vechi ale sale va deveni fapt împlinit. Poate că nu m-am înşelat. Fals jurnal Nu ştiu cine e George Pru­­teanu a cărui semnătură am mai întîlnit-o de puţine ori, dar al său „Fals jurnal de cri­tic“ din „România literară“, în ciuda preţiozităţii, e scris cu inteligenţă şi cu talent. Ferme­cătoare (şi exactă) schiţa de portret pe care i-o face poetu­lui Romulus Vulpescu, cu o ad­miraţie ce mi se pare pe de­plin meritată : „Romulus Vul­pescu, acest Rabelais al tradu­cerilor noastre. A folosit pre­textul Ubu pentru a scoate o carte care, vorba cuiva, îi stă­tea pe limbă. Jarry a rămas in­tact, dar amplificat parcă de traducătorul editor. Tot așa Rabelais și Villon. Jarry era un nonconformist funambu­lesc, Vulpescu este un noncon­formist clasicizant. Fără preocu­pările ramificate, Vulpescu e, tipologic, un clasicoid, în ma­niera renascentiştilor, cu aple­cări spre masiv şi trainic. Un renascentist divagant. Să obser­văm cit de structural afine sunt totuşi operele traduse de acest hirsut filologos. Poate mai mult decit prin aceea ce scrie, Vul­pescu se defineşte şi constru­ieşte prin ce (şi cum) traduce. Personalitatea sa rezidă în amestecul de precizie pedantă şi originalitate libertin-fulmi­­nantă. Omul seamănă operei. Hirsut şi incomod, agitat, su­culent şi zăpăcitor în vorbire. Persecutat, în scris şi în con­versaţie, de mania preciziei. Ii spuneam cindva că vorbeşte cu aparat critic (ca să nu zic cu... subsol)“. Florin MUGUR Dar refuzat Decembrie cel cu marile intrări în lumea de frig, luîndu-l dintre noi pe Dimi­­trie Stelaru, ne-a făcut să ne gindirrm încă o dată la vieţile celor mari şi sfinţi. „Hoţ de cer“, şoptea cu dra­goste plină de durere Eugen Jebeleanu, într-o minunată ta­bletă din revista „Luceafărul“. „înaltă umbră, Dimitrie Ste­­jaru“, i se spunea în „Tribuna“. Noi fiecare îl preamăream în sufletele noastre pe cel care pleca dintre noi, lăsîndu-ne e­­norm de mult şi nedatorînd ni­mic. Numai Televiziunea, care de­ţinea un film de 15 minute cu poezii de Dimitrie Stelaru în lectura autorului, nu ştiu de ce nu s-a gîndit să-l reprogra­­meze. Ileana MĂLĂNCIOIU Redacţia mulţumeşte tuturor cititorilor şi colaboratorilor revistei noastre care ne-au trimis felicitări şi urări cu prilejul Anului Nou — 1972 Perspective (Urmare din pag. 1) ţinut acest amănunt. Este aci, propusă, o temă de meditaţie... — înţeleg ce vreţi să spuneţi şi con­firm că, intr-adevăr, nu este o întâmplare faptul că la Curtea de Argeş se vor pro­duce piese de radio şi că tot acolo se va construi o fabrică de porţelan (se ştie ce tradiţii strălucite are în aceste locuri arta ceramicii). După cum nu e o întimplare faptul că, la Câmpulung, Combinatul de materiale de construcţie se va ridica in afara perimetrului locuit al oraşului, evi­­tîndu-se poluarea aerului. In spiritul dra­gostei de om ce caracterizează activitatea partidului şi a statului nostru, dorim ca noile unităţi industriale să contribuie la îmbunătăţirea vieţii oamenilor şi la în­frumuseţarea oraşelor, fără ca nimic din ceea ce trecutul ne-a dăruit frumos să nu fie înlăturat. — In încheiere, v-am ruga să ne spuneţi cîteva cuvinte despre consecinţele pe care le vor avea, în viaţa socială a judeţului, toate aceste realizări. — Faptul că ritmul mediu anual de creş­tere a economiei judeţului Argeş va fi de 19,2 la sută, faţă de ritmul mediu anual de creştere a economiei naţionale , 12,2 la sută, presupune pe de o parte o muncă plină de elan a cetăţenilor judeţului nos­tru, iar pe de altă parte dezvoltarea ar­monioasă şi rapidă a economiei argeşene. Gîndiţi-vă, pentru că am folosit limbajul datelor concrete, la o cifră care este de­osebit de semnificativă : în 1975, Argeşul va avea cu 50 000 de cetăţeni mai mulţi de­cât la începutul cincinalului. Pentru noi, pentru copiii noştri, pentru toţi cei care din întreaga ţară vor veni aci şi vor de­veni cetăţeni ai Argeşului — se realizează toate cele despre care am vorbit. Să mai spunem numai că proporţia desfacerii de mărfuri către populaţie va spori cu 53 la sută şi că argeşenii vor beneficia pînă în 1975 de nu mai puţin de 15 000 de apartamen­te noi. Ne aşteaptă o perioadă luminoasă, de mari eforturi, de mari satisfacţii, poate cei mai frumoşi ani din istoria judeţului nostru.

Next