Argeş, 1974 (Anul 9, nr. 1-7)
1974-01-01 / nr. 1
ANIVERSAR CALENDAR „Bogăţia cea mai de preţ din orice întreprindere o constituie oamenii", îmi spunea, cu trei ani în urmă, inginerul Dionisie Vidu, directorul Fabricii (pe atunci) de tananţi „Argeşul", devenită azi secţie a Combinatului de prelucrare a lemnului Piteşti. Dar cu toate că nu mai are statut de fabrică, oamenii de acolo ii zic tot „fabrică", pentru că „în memoria oamenilor nu se poate şterge cu un burete, aşa cum şterg copiii tabla, unele expresii întipărite acolo", cum ii spunea un muncitor din secţia „Tananţi". Revenit aici cu aceeaşi intenţie de acum trei ani, să scriu despre „bogăţia cea mai de preţ a oricărei fabrici" adică, am picat tocmai cînd în biroul şefului de secţie coordonator se discuta aprins problema inovaţiilor, problemă care, alături de aceea a producţiei şi a productivităţii muncii, pe care le influenţează direct, ocupă unul din cele mai importante locuri în cadrul preocupărilor şi proiecţiilor acestui an aniversar. O agendă plină de preocupări, de planuri, de proiecţii, aveam s-o deschid împreună cu interlocutorul meu, inginerul Dionisie Vidu. „Nu vreau să scap ocazia să vă spun că anul 1973 a fost pentru noi un an plin, rodnic, an în care am realizat toţi indicatorii, ba mai mult, am avut depăşiri la toţi indicatorii. Pe ateliere, care s-au angrenat într-o aprigă şi spectaculoasă, prin evoluţia graficului ei, întrecere socialistă, s-a evidenţiat atelierul „Tananţi“, care a contribuit în mod deosebit la realizări de economii la preţul de cost şi beneficii. Tot anul trecut a intrat „pe rol“, cum s-ar zice, inovaţia Modificări aduse la instalaţia de furfuroi, inovaţie care constă în principal din redimensionarea traseelor tehnologice, în schimbarea sistemelor de transport, îmbunătăţirea sistemului de răcire a vaporilor de ape furfurolice. în plus, anul trecut s-au realizat mai multe studii, cu aplicarea în 1974, dintre care cităm: Raţionalizarea consumului de apă, îmbunătăţirea sistemului de ardere ale PASIUNI Zile de iarnă, zile de muncă, cum nu se poate mai propice unei incursiuni la Combinatul de valorificare a „aurului verde". Ceea ce nu înseamnă că nostalgia verdelui îmi îndrumă paşii spre C.P.L. , e mai degrabă „tentaţia realului", (cum ar spune poetul), dorinţa de a vedea confirmată, în concret, faima recunoscută a combinatului piteştean, atît în ţară cît şi pe piaţa externă. După cum aveam să aflu mai tîrziu, C.P.L. a adus, din 1963 pînă în prezent, beneficii sub formă valutară, de ordinul milioanelor. Şi nu întîmplător m-a interesat Fabrica de mobilă, care produce în proporţie de 95% articole pentru export. Aici, la Piteşti, stejarii şi brazii Carpaţilor sunt înnobilaţi, fără să-şi renege semeţia, sunt modelaţi după precepte estetice native, primesc însemnele ţării prin măiestria şi competenţa tîmplarilor argeşeni, pentru a poposi în cele din urmă în marile pieţe comerciale, obţinînd sufragiile unanime ale beneficiarilor. Că Fabricile de mobilă, cherestea, parchete etc. din cadrul C.P.L.-ului sunt înzestrate cu o tehnologie modernă, că aici se lucrează cu metode avansate, folosindu-se materiale cu proprietăţi şi calităţi superioare — sunt lucruri ştiute, au devenit deja trimise. De aceea am căutat în incursiunea mea să cunosc omul, muncitorul comunist, pe cel ce făureşte cu mîinile şi priceperea sa faima combinatului. De la bun început, secretarul organizaţiei de bază, tov. Ivan Florea avea să mă introducă în complicata problemă a exportului. „Livrăm produse, subliniază interlocutorul, Suediei, Italiei, Franţei, U.R.S.S.-ului, dar principalul nostru partener este R.F. Germania. Or, acest partener îşi reglează importul în funcţie de anumite condiţii existente pe piaţa proprie, în funcţie, deci, de anumite conjuncturi ce influenţează procesul livrărilor. In primul trimestru, de pildă, livrările sunt foarte mari, beneficiile, la fel. Pe parcurs, mai ales în perioada de vară, a concediilor, ritmul încetineşte. Luînd în considerare toţi factorii, prin concilieri, printr-o reciprocă adecvare la regimul de contractări, se înregistrează actualmente un curs de revenire a preţurilor". După succinta introducere, secretarul Comitetului de partid ne vorbeşte cu optimism întemeiat despre realizările şi angajamentele acestui închegat colectiv muncitoresc. „Dorim să realizăm planul ritmic pe primele trei trimestre, pînă la 23 August, chiar dacă boliguinei la centrala termică şi Extinderea capacităţii la centrala termică , pentru arderea unor deşeuri nevalorificate prii in prezent. In anul 1974 se va introduce în producţie metoda de îmbunătăţire a extractului tanant de stejar prin tratări chimice, care va conduce în final la o îmbunătăţire simţitoare a extractului tanant de stejar şi implicit la realizarea unui consum specific mai mic. Aş încheia această trecere în revistă a cîtorva din proiectele înscrise pe agenda de lucru a lui 1974, spunînd că în atenţia noastră va sta şi raţionalizarea consumului de energie electrică prin redimensionarea puterilor instalate, precum şi creşterea randamentului în faza de hidroliză la furfuroi prin introducerea catalizatorului. Bineînţeles că în anul 1974 vom continua să avem în vedere preocupări mai vechi, devenite de-acum obişnuinţe, care se cer transcrise la fiecare început de an în fruntea listei de măsuri menite să ne asigure îndeplinirea tuturor cifrelor de plan. Dintre acestea aş cita : perfecţionarea muncitorilor, bazîndu-ne în special pe instruirea de către maiştri la locul de muncă, autoutilarea secţiei, creşterea calităţii produselor noastre, etc. Acestea sînt numai cîteva din preocupările transcrise de noi, cu ajutorul inginerului Dionisie Vidu şi al şefului, de secţie pe schimburi, chimistului Gheorghe Burluşanu. Acestea sunt numai proiecţii. Acestea constituie pulsul secţiei. Dincolo de acesta, însă, există un puls interior al fiecărui muncitor, al fiecărui inginer, al fiecărui maistru din această secţie. Fiecare a început noul an cu noi gînduri, cu noi planuri. Anul aniversar, aşa cum numim noi anul 1974, în care sunt înscrise două evenimente de excepţională însemnătate pentru noi toţi, pentru Ţară, cea de-a XXX-a aniversare a Eliberării şi Congresul al XI-lea al P.C.R., a intrat deja în viaţa fiecărui membru al acestui colectiv, ca anul maximei dăruiri, al marilor şi multiplelor succese pe toate planurile. Acest gind voia parca sa mi-l întărească, şi şeful secţiei Tananţi, inginerul Dionisie Vidu, spunîndu-mi la plecare: „Puteţi să-i întrebaţi şi pe alţi colegi de-ai noştri. Toţi sunt plini de planuri anul ăsta". Dan ROTARU în lunile de vară, din motive obiective, graficul producţiei este liniar. Pentru ca angajamentul să se traducă în faptă va fi generalizat autocontrolul sub deviza „eu produc, eu controlez, eu răspund" la toate secţiile, cu menţiunea că ,la Fabrica de cherestea se aplică „cercul calităţii". Şi interlocutorul îmi explică în continuare de ce este necesară această menţiune, însoţit de tov. Berevoiescu Nicolae, preşedintele sindicatului, ghid preţios şi deosebit de atent, mă opresc la secţia de mobilă şi profit de pauza mesei pentru a discuta de la om la om cu maiştrii Prodănel Ion, Ceauşescu Gheorghe şi Radu Vasile. Deloc afectaţi că le răpesc din timpul semi-relaşului, îmi împărtăşesc cu dezinvoltură gîndurile legate de colectivul în care lucrează, îmi vorbesc despre responsabilitatea muncii lor, despre satisfacţiie individuale şi colective. Din întîmplare, tustrei au 11—12 ani de stagiu în Combinat şi, cu toate că sînt veniţi din localităţi diferite, au urmat aceeaşi traiectorie : şcoala profesională şi apoi cea de maiştri în urma selecţiei la locul de muncă. Deşi tineri, interlocutorii mei, se vede de la o poştă, îşi cunosc bine meseria, dar, mai ales, au pătruns secretele muncii cu omul. Radu Vasile, accentuează, de altfel, că „în raporturile cu muncitorii contează, în primul rînd, corectitudinea şi înţelegerea de care dai dovadă". Din discuţiile purtate am aflat că există în Combinat foarte mulţi muncitori care lucrează împreună cu soţiile, îşi împărtăşesc, deci, atît gîndurile, cît şi pasiunea. Se iniţiază astfel o tradiţie şi se prefigurează adesea pasiunile fiilor. Maistrul Radu mărturisise că în satul său, şi chiar în familie, sînt foarte mulţi tîmplari ; prin opţiunea lui, cimentează această „tradiţie în meserie". Aveam să cunosc apoi pe Gherghinei Ioana, care, împreună cu sora sa, şi-a urmat tatăl în branşă. Dar dincolo de această armonioasă îmbinare a generaţiilor, Combinatul de prelucrare a lemnului reprezintă o mare familie. O colectivitate conştientă, avansată, în cadrul căreia fiecare membru probează acelaşi devotament, aceeaşi solidară voinţă de autodepăşire, îndreptăţind speranţele luminoase de astăzi, în pragul celui de al 30-lea an al României socialiste. Nicolae OPREA Constanta Buzea Tărîm devastat Ce stare de înec, ce devastat tărîm, Cită pomană într-o milă dreaptă, Cînd numai cu vederea coborîm Vulcanul, ori fîntîna fără treaptă. Ce devastat tărîm spălat cu mir Şi cu cenuşă, doar să mă petreci înseninat, cu braţe tot mai reci, Ca un altar, ca un delir. Ce stare de înec sub, gol, în altul, Gîndindu-te cît somn spre mine vine, Gîndindu-mă la noi ca la ruine, Urmîndu-ne în vis unul pe altul. Vocea din mare Am ascultat venind din mare O voce care-ţi semăna. Copilărind sfîrşitul nostru, Eu m-am cutremurat de ea. Acum cînd nu mai poate fi Nici cît o frunză în declin, La amintirea vocii tale fără cuvinte, Mă-nsenin. Ca-n vremurile nepătate, Cînd ne iubeam cu ochiu-nchis, Noaptea gîndește-te cît suntem. Cît timp, de cînd ne-am sinucis . Pata de lumina Nu sunt tristă, scriu doar pete de lumină, Pete, de lumină, pete, de lumină. Am cîteva gînduri pentru luna plină Cînd ar vrea să sugă pinii de răşină. Amintiri, şi mai ales culoarea lină De la toamnă, cînd mai e senină. O să vii odată, tu, către colină, Unde mă simt vie, şi fără de vină, Ca să nu fiu tristă pată de lumină, Pată, de lumină, pată, de lumină. Ion POPA ARGEŞANU Ion Bănuţă Printre ani şi — Fiind argeşean, din comuna Căţeasca, satul Siliştea, in activitatea dv. de creaţie v-aţi folosit de imaginile copilăriei petrecute pe aceste meleaguri de baladă. Spuneţi-ne cînd aţi scris primele poezii şi care au fost motivele inspiraţiei ? — Copilăria mea a fost ? N-a fost ? întrebarea mă chinuie cumplit şi acum. Răspunsul vine, bate la porţile gîmdirii cînd încet, ca o adiere de zefir, cînd cu putere de furtună deslănţuită. Şi totul setransformă într-un răspuns care ramme, mereu incert. Copilăria ! A fost ? N-a fost. A fost fiindcă mi se răsfrîngeau in suflet mîngiierile Radei, mama mea de argint şi de aur, zborul fluturilor multicolori şi fantastici, urmele oilor pe care le păşteam pe la Rîpa Roşie, ori secerişul griului din Branişte sau de la Drumul Ţiganului, ori porumbul copt în jurul Inimii la Valea Mozacului şi răstignit frumos din pricina setei incomensurabile în apa cea dulce de la Puţul de piatră, acel puţ proptit în povîrnişul de către sat ş.a.m.d. Argeşul este un judeţ inimitabil al legendelor şi al drumurilor înalte? Da ! imperiul vulturilor-zăgari ai munţilor de dincolo de Curtea de Argeş coborînd în satul meu. Siliştea totul intră în cerul poeziei. Motivul inspiraţiei? Argeşul. România. Lumea. Primele poezii le-am scris fără să le scriu — pe hîrtie, bineînţeles. Şi totuşi. De copil am scris nişte versuri. Cred, eminamente eminesciene. Idolul poeziei româneşti mui-a rămas în suflet pentru totdeauna. Eu, însă, mi-am urmat un alt drum. Drumul meu. Am făcut acest lucru pentru a nu-l dezamăgi, pentru a fi demn de el. Dacă am reuşit, totuşi, să fiu ce trebuia să fiu, în materie de editor din dulcea poruncă a Partidului Comunist Român se datoreşte înaintaşilor mei Alexandru Rosetti, Alexandru Bălăci ş.a.m.d. Da ! De la Mioriţa, la Eminescu, de la începuturi la Arghezi, Călinescu, Perpessicius, de la, — iertare, — fantastica sbucnire a colecţiei „Biblioteca pentru toţii“, am tipărit pe frumoşii mei amici, purtători de făclie în viitor: Nichita Stănescu, Cezar Baltag, Ilie Constantin, Florenţa Albu, Ana Blandiana, Florin Mugur şi mulţi alţii. Toţi cei publicaţi de mine sunt suflet din sufletul meu şi niciunul nu m-a dezamăgit. Meritul lor, meritul meu, — cine ştie! Poate vremea care ne înalţă şi ne îngroapă pe toţi va şti mai mult. — Cum găsiţi prima carte de poezie a dv. în comparaţie cu ultima carte pe care aţi încredinţat-o editurii ? — Nici o diferenţă ca zbor în zenit. A apărut la Timişoara, mai precis la Lugoj, scoasă fără să ştiu de un admirator, despre care intru durerea mea azi nu mai ştiu nimic. Prima a fost „Cetatea tăcerii“. Cartea aceasta s-a născut pentru că nu putea să nu se nască. Era modestă, foarte modestă — copie a originalului. Pe urmă au venit altele. Şi acum„D1 timpul Diavolului“ — Ce înseamnă el în acest vast cîmp al infinitului, nici eu nu știu bine. Din „Olimpul Diavolului“ — cel de zece volume, — într-o mie una panorame — sper să nu mor înainte de a-l defini „Panorama iubirii zugravului“ — volumul IV, sub tipar acum — încearcă să fie la cea mai înaltă temperatură la care mă aflu. Dar... cine ştie ? Deci, la Editura Eminescu, se află sub teasc, şi se face carte „Panorama iubirii zugravului“. — Ca director al Editurii pentru literatură aţi publicat în debut o serie de condeieri tineri. Mulţi poate v-au înşelat aşteptările. Dar cred sunt destui totuşi, scriitori, cărora încredinţîndu-le girul vă mîndriţî cu mumele lor astăzi. Care dintre aceştia, bineînţeles prestigioşi scriitori ai literaturii române de azi, vă sînt mai apropiaţi inimii ? — In parte am răspuns mai înainte. Da, dar şi povestea ,editorului Ion Bănuţă este lungă, şi, bineînţeles, cu prelungiri, fiindcă orice ar fi să fie sunt, rămân şi voi fii editorul de un deceniu al bunilor, al marilor, al frumoşilor mei confraţi cărora, cu sufletul meu le-am spălat picioarele de argint ce umblau sublim pe un pămînt al creaţiei Intr-un timp de aur. Prin amintiri voinţa, dorinţa şi răspunderea de ordin istoric a Partidului Comunist Român, alături de marele meu prieten, editor de vis, scriitorul, cărturarul, revoluţionarul, academicianul, profesorul dr. docent Alexandru Bălăci, omul capabil să moară în idei înalte şi în el însuşi, am editat cu iubire tot ce mi s-a părut necesar, tot ce am putut, ca istoria să nu ne condamne. — Aţi avut cinstea şi bucuria de a fi bun prieten cu câţiva maeştri de frunte ai literaturii noastre, Arghezi, Călinescu, Perpessicius, cărora le-aţi reeditat operele. Am dori, de aceea sa apelăm tot la amintiri şi să ne împărtăşiţi din colaborarea dumneavoastră cu aceştia. — Este fără doar şi poate un mare noroc să-i fi editat pe aceşti titani, ai literelor române, să stai în preajma lor, ,să le auzi glasul, să re vezi obiceiurile, să te considere ideal lor în bătălia cu tine însuţi de a da ţării cărţi care să însemne ceva în lume. Am mai scris în revista „Argeş“ despre acest lucru şi acum nu cred că se poate nici măcar ataca cit de cît acest capitol fiindcă nici n-ai apucat sâ dai frîu liber amintirilor ,şi trebuie să te opreşti. Poveştile cu ei şi despre ei sînt lungi, frumoase, şi uneori incredibile. Ce pot să spun acum este că am lucrat excepţional împreună întru editarea cit mai completa şi cît mai rapidă a operei lor. Aceşti oameni intr-adevăr geniali se comportau de multe ori asemenea, unor copii teribili izbucnind, frumos într-o modestie copleşitoare. Promit revistei „Argeş“ că aşa, pe îndelete, am să scriu despre povestea unui editor, care a fost robul de bună voie al lui Arghezi,Călinescu, rerpessiciuis, al argeşeanului nostru de la Bieiu, Vladimír o treime şi al tuturora. — Fiind în acelaşi timp un vechi şi prestigios colaborator al revistei „Argeş“, vorbiţi-ne şi despre activitatea dumneavoastră de gazetar... — Da. Lucrez în presă ,din anul 1940. Eram pe atunci la Timişoara şi activam , nn , conducerea, ziarului ilegal „Presa liberă“, căruia mai apoi i-am schimbat numele în „România1 . liberă“. Boriam reportaje fulminante împotriva lui Hitler, a războiului fascist de cotropire, scriam despre dimensiunile luptei pentru libertate, ocondiţie de viaţă şi de moarte a omului pe vremea aceea. După ce ,am ieşit din închisoare la 23 August 1944, am fost ales preşedinte al Sindicatului ziariştilor din Banat şi am lucrat la ziarul regional al partidului care se numera pe vremea aceea „Luptătorul Bănăţean“. Scriu la diferite ziare şi reviste. De cinci ani, în revista „Albina“, al cărei redactor şef sînt, revistă de mare tradiţie, revista lui Spiru Haret, a lui Coşbuc şi Sadoveanu, — ţin, sâptăminal rubrica „cronica unui greier“. Şi aici povestea încă nici n-a început, dar... — Sînteţi un scriitor matur,cu o operă poetică vastă şi nu pună putere creatoare. Fireşte sa ne destăinuiţi planurile drumneavoastră de viitor. — Matur-nematur, opera-neoperă, cine ştie ? Este sigur numai faptul că am planuri. Planuri multe şi grele. Mai am de scris încă şase volume din Olimpul Diavolului, din ciclul meu de 1001 panorame. Pentru a 30-a aniversare a eliberării patriei noastre de sub jugul fascist voi termina vol. V pe care l-am botezat „Panoramacîntării Bucureştilor“ prin care încerc un omagiu fierbinte, omagiu ce vreau să-i aduc fascinantului nostru oraş — capitala ţării — către care se îndreaptă zi şi noapte adoraţia mea nemărginită. Am început ciclul de „Incredibile“, un fel de memorii care vor însemna cel puţin cinci volume. Acum definitivez, în mai puţin de o lună,un volum de poezii patriotice pentru Editura militară, iar pentru Editura Cartea Românească, prima, mea carte de proză, un fel de proze poematice care va răspunde la numele de „Deliciile bumerangului“. Apoi un roman ş.a.m.d. M-am încărcat, se pare, destul cu ce se vede şi mai ales cu ce nu se vede, cu „Doamne fereşte“, cu un fel de a-mi mai pune eu singur încă o povară ,pe umeri. Dar aşa e omul. Argeş — 3