Argeş, 1980 (Anul 15, nr. 1-4)

1980-03-01 / nr. 1

ARGEȘ 1/1980 ACTUALITATEA POLITICA Componentă esenţială a noii noastre orînduiri, cu ramificaţii variate şi complexe în toţi porii societăţii, democraţia socialistă, pe lîngă valenţele sale umaniste, se constituie într-o adevărată forţă motrice a progresului social. Roade ale gîndirii autentic revoluţionare a tovarăşului NICOLAE CEAUŞESCU, măsurile de perfecţionare a organizării şi conducerii vieţii sociale sînt concepute într-o strînsă interdependenţă, în mod direct sau mediat, cu nevoia de valorificare cît mai deplină a iniţiativei, experienţei, înţelepciunii şi capacităţii de creaţie a întregului popor, în grandioasa operă de creaţie istorică conştientă, de făurire a viitorului său de bunăstare şi fericire. De aceea, în dialectica aprofundării sale necontenite, spre instaurarea în perspectivă a deplinei autoconduceri, democraţia socialistă trebuie să fie considerată nu numai în raport cu schimbările puse în celelalte subsisteme sociale, ci şi în unitatea caracterului său social-uman şi funcţional. Privite în sine, drepturile şi libertăţile democratice, participarea maselor la conducere nu-şi manifestă în mod automat virtuţile. Socialismul realizează deschiderea istorică spre manifestarea autentică şi liberă a esenţei umane tocmai prin posibilitatea reală a afirmării caracterului operaţional al democraţiei, al rolului său de dinamizator al dezvoltării economico-sociale. Pornind de la această realitate, partidul acordă o mare atenţie exercitării tot mai eficiente a democraţiei muncitoreşti. De altfel, saltul de la acumulările cantitative la o nouă calitate — legitate dialectică cu caracter integrator, care defineşte o trăsătură esenţială a devenirii societăţii noastre în etapa actuală — vizează, în domeniul democraţiei, tocmai aceste aspecte. Transformările de ordin calitativ încep cu lărgirea considerabilă a cadrului organizatoric şi instituţional care conferă participării oamenilor muncii la conducere o amploare de masă. „Numai cu participarea tuturor oamenilor muncii — spunea tovarăşul Nicolae Ceauşescu — putem soluţiona în mod corespunzător problemele complexe ale întregii activităţi. Socialismul îl construim cu oameni şi pentru oameni, şi ei sunt, deci, cei ce hotărăsc asupra felului cum trebuie să fie înfăptuit, asupra felului cum trebuie să arate socialismul pe care îl realizăm“. Mai mult, priorităţile acordate în ultimii ani pentru dezvoltarea mai accentuată a formelor şi metodelor democraţiei directe, nemijlocite, începînd cu instituţionalizarea organelor colective de conducere şi continuînd cu organizarea sistematică, la diferite paliere şi pe domenii de activitate, a consfătuirilor de lucru, conferinţelor sau congreselor, şi apoi cu remodelarea structurii organizatorice a celui mai reprezentativ organism politic de masă — Frontul Democraţiei şi Unităţii Socialiste — au asigurat crearea unui sistem atotcuprinzător, unitar şi coerent al unei democraţii economice, politice şi sociale de tip nou, a cărei esenţă constă în introducerea autoconducerii muncitoreşti. S-au creat, totodată, premisele pentru înfăptuirea în această etapă a unor transformări de ordin calitativ şi în ceea ce priveşte adîncirea şi perfecţionarea participării efective la conducere, prin dezvoltarea conştiinţei participative a maselor, a ridicării nivelului de pregătire politică şi profesională şi a spiritului lor de responsabilitate socială. Acestea sunt doar elemente ale procesului complex şi unitar al adîncirii democraţiei socialiste sub imperativul noii calităţi. Ele jalonează însă principalele direcţii ale accentuării acestui proces în viitor. Aşa cum sublinia tovarăşul Nicolae Ceauşescu la Congresul al XII-lea al P.C.R. şi la Congresul Frontului Democraţiei şi Unităţii Socialiste, esenţial este acum să se asigure buna funcţionare a cadrului democratic, folosirea deplină a posibilităţilor pe care le oferă participarea şi mai largă şi mai activă a poporului la conducerea producţiei, la dezbaterea şi soluţionarea problematicii complexe a făuririi socialismului multilateral dezvoltat, la înfăptuirea politicii partidului. Relaţia dintre democraţie şi eficienţă este mai directă, mai tranşantă tocmai în domeniul hotărîtor al vieţii sociale, în economie. Democraţia economică, formă de conducere a producţiei sociale cu larga participare a oamenilor muncii în calitatea lor de producâ-tori, proprietari şi beneficiari ai avuţiei naţionale este ridicată lacote superioare prin introducerea autoconducerii muncitoreşti. Ca principiu de organizare, funcţionare şi conducere a economiei, a întregii societăţi şi ca formă de realizare a democraţiei economice, autoconducerea muncitorească acţionează la toate nivelele, dar îndeosebi pe plan local, în sensul mobilizării fără precedent şi canalizării întregului potenţial de iniţiativă şi gîndire creatoare a maselor în direcţia organizării şi conducerii tot mai eficiente a vieţii economice. Adaptarea structurilor mecanismului economic, corespunzător cadrului organizatoric creat și formelor democratice de conducere, prin măsurile adoptate de Plenara C.C. al P.C.R. din martie 1978, așază întreaga activitate pe principii economice, pe gospodărirea planificată nemijlocită de către colectivele de oameni ai muncii a bunurilor încredinţate de societate, în scopul obţinerii de rezultate economice superioare. Sporirea autonomiei unităţilor economice prin lărgirea competenţei lor în domeniul planificării, cercetării, investiţiilor, utilizării beneficiului etc., stimulează iniţiativa într-un climat de participare nestingherită, directă, la decizii, dar implică şi sporirea responsabilităţii colectivelor respective, a organelor colective de conducere faţă de consecinţele decizionale. Gama largă de metode şi pîrghii economico-financiare, perfecţionate sau înnoite, autogestiunea şi autofinanţarea, planul, contractele, producţia netă, bugetele proprii, beneficiul, afirmarea mai puternică a principiului muncii şi conducerii colective pun în mişcare noi stimulente şi răspunderi pentru mobilizarea mai bună a mijloacelor şi resurselor de care dispune societatea la un moment dat, prin sporirea producţiei fizice cu desfacere asigurată, ridicarea nivelului ei tehnic şi calitativ, utilizarea intensivă a capacităţilor de producţie, valorificarea superioară a resurselor naturale, reducerea costurilor de producţie şi creşterea permanentă a productivităţii muncii. Autonomia unităţilor economice este organic integrată în autonomia unităţilor teritorialadministrative, palier distinct al organizării şi conducerii democratice a vieţii economicosociale. Dezvoltarea în profil teritorial şi repartizarea mai echitabilă a forţelor de producţie pe întreg teritoriul ţării, pe baza indicatorilor calitativi noi stabiliţi de Congresul al XII-lea al partidului, va contribui la amplificarea participării tuturor judeţelor şi localităţilor ţării la valorificarea superioară a resurselor locale, la creşterea eficienţei şi competitivităţii economiei româneşti. întărirea autonomiei locale se împleteşte strîns cu participarea mai activă a tuturor oamenilor muncii la conducerea tuturor eşaloanelor organizatorice, pe coloana vertebrală a centralismului democratic, a autoconducerii muncitorești. Participarea efectivă a maselor nu numai la îndeplinirea ci şi la adoptarea deciziilor pe toate treptele organismului social contribuie în mod hotărîtor la ridicarea conştiinţei participative. Dar nu e suficient. Avînd în vedere că există şi o influenţă inversă, că forţa de manifestare reală a autoconducerii muncitoreşti în acţiune este hotărîtor condiţionată de calitatea acestei participări, măsurile de perfecţionare a cadrului organizatoric şi instituţional democratic trebuie să fie conjugate cu grija pentru modelarea conştiinţei socialiste şi înălţarea spirituală a tuturor oamenilor muncii, pentru înţelegerea mai adîncă a sensurilor eforturilor noastre, a sensurilor profunde ale unei democraţii autentice. Pentru că democraţia socialistă nu este o stare, ci un proces dialectic, ea nu apare şi nu se capătă, ci se dobîndeşte şi se învaţă. Imperative majore ale timpului socialist şi comunist al României, democraţia şi eficienţa ocupă un loc central în strategia partidului nostru. Evenimentele politice de mare anvergură din ultimele luni — Congresul al XII-lea al P.C.R., al II-lea Congres al Frontului Democraţiei şi Unităţii Socialiste, primul Congres al învăţămîntului şi educaţiei socialiste, campania electorală — sunt evenimente de largă respiraţie democratică şi puternică activizare politică a maselor. Sunt dovezi elocvente de democraţie vie, fluentă, care curge într-o necontenită ofensivă. Lector univ. Ion CIUREA Democraţia socialistă în acțiune ■ШЯЗЭТЯД8ЯИИИИИИ1»111| I ■■ИМ11МИ1И1ННИИШИИИШИ1ИИИИИ1ИИИ III— DEMOCRAŢIE SI EFICIENTA 3 teaptă pe la răspîntiile toate, tainele lumii. Ii dau roată în patru zări şi nu-i pot cuprinde ; îi văd pe ai mei şi sînt tot stîlpi de cer nesfîrşit ; întîlnesc locuri şi oameni aplecaţi pe acelaşi infinit; văd pădurile în amurg şi sînt la fel de neliniştite de întunericul care le va cuprinde; aştept înfiorat luna şi vraja se pogoară asupra mea; cutremurat de frigul dimineţii, mă urc în vişinul din grădină şi prima rază de soare ivită din partea cealaltă a monadei mele, mă pune pe gînduri , merg pe uliţele troienite de zăpadă şi mă scufund într-un început de lume, pun urechea pe pămînt învăluit de noapte şi cîntecul adîncurilor de veac răsună în inima mea, aud de moartea cuiva şi sînt convins că eu şi ai mei nu vom muri niciodată ; mă întorc spre casă, cînd soarele s-a coborît de mult în nefiinţă, şi, de după garduri, mă pîndesc strigoi şi vrăjitoare ; în primăvară privesc sufletul pomilor care pocneşte în mugurii ce se desfac sub ochii mei; sînt singur şi trist — tristeţe adîncă şi caldă — pe cărările toamnei ; în duminicile de vară mă scol mai tîrziu şi stau îndelung în grădină ascultînd liniştea — tainica linişte de duminică — în care se stinge orice durere, orice răutate, orice ambiţie, casele, locurile, oamenii, toate la un loc respiră cu eternitatea care le cuprinde ; şi tot în aceste duminici, pe drum la deal, îl văd pe tata-mare, drept şi înalt ca un uriaş, frumos ca un sfînt, cu fruntea plină de lumina ochilor porniţi agale pe căile nesfârşitului, îl văd şi ştiu că merge la biserică, îl văd şi nu ştiu niciodată ce vrajă l-a deslegat de chipul de ieri, de-aseară... înconvoiat de truda săptămânii, cu ochii căzuţi şi ostenit. (Voi citi cîndva într-o poezie de Heine despre un prinţ prefăcut de o vrăjitoare în cîine. Şase zile din săptămână era cîine, iar în a şaptea zi redevenea prinţ şi se instala efemer în condiţia lui dinainte, avea iluzia că este el însuşi. Voi citi această poezie şi voi şti că în a şaptea zi tata mare era frumos şi fericit întocmai ca nefericitul prinţ care trăia în iluzia unei zile). Stau pe podişcă şi îi număr paşii — ştiu precis cîţi are de făcut pînă în dreptul meu, ştiu exact ce va face cînd trece pe lîngă mine, ştiu că el, — cu privirea cătînd în depărtări, îmi va răspunde şoptit la bună dimineaţa, fără să mă privească, ştiu dar, de fiecare dată, cred că va fi altfel; îl văd şi cînd se întoarce şi, acum, este altfel: mă întreabă de vorbă şi, desface cu mîinile lui un ştergar din in şi îmi dă o bucată de prescure, o „cloaţă“ de zahăr albă ca neaua sau cine ştie ce altă minune. Dau roată satului meu, monadei mele, şi-i ascult însetat ritmurile din adîncuri care vin pînă la mine, mai puternice şi mai vii, amplificate de straturile prin care răzbat. Mă simt şi eu puternic ! „Rădăcinile mele pe sub pămînt“ mă prelungesc pînă departe, peste locuri şi timpuri, rădăcinile mele: tata, tatamare, bunii şi străbunii atîtor veacuri. Asemenea rădăcini mă susţin în toate furtunile care s-ar năpusti din mine sau din afară, pînă ce am curajul de a spune că sînt şi de a înfrunta în linişte neluminata şi neştiuta putere ce vine din lumea nu sîntului; prin aceste rădăcini descoperim cu toţii că soarele e nou în fiecare dimineaţă, că viaţa este neistovită şi chiar atunci cînd primeşte loviturile năpraznice, ea încremeneşte în visuri — cum spune poetul — în visuri sublime şi eterne, nu în spaime, convulsie sau dureri pururi nevindecate. Dau roată satului-monadă şi mă simt bine, aci, la amurgul unei duminici de vară. Liniştea care mă cuprinde cu totul, acum peste ani, liniştea care şterge timpul de care m-am acoperit — straturi, straturi — se lasă în sîngele meu. Ii las în urmă pe ai mei, pe cei ce sînt şi pe cei duşi — rădăcinile mele — mă las în urmă pe mine acolo la răspîntia dintre zare şi noapte, dintre sfîrşit şi nesfîrşit. Paşii îmi limpezesc alte drumuri şi mă poartă spre alt timp, un timp pe care am învăţat să-l stăpînesc. O bucurie, o spaimă, o speranţă, un vis, un dor, avânturile şi căderile, firea şi nefirea îmi întăresc gîndul şi pasul către mai departe. Şi, peste toate, cîntecul acela, de dincolo de tărîmuri, cîntecul care mi-a înfiorat copilăria şi care acum — în urbanismu-mi perfect — se revarsă neştiut în bolta somnului meu grăbit. Mai suna-vei dulce corn Pentru mine vreodată? Să mai mergem prin satele noastre, o dată, de trei, de cinci, de şapte, de mai multe ori pe an ! Şi dacă nu avem satele noastre să mergem în satele bunilor şi străbunilor noştri! Vasile CALINESCU Q. E ■ мяв ■ !■■■ D (D O ro Ф СО ’(/* c (D E ru, deputaţii Ion Cercel şi Ion Fota, cetăţenii C. Teodorescu, D. Păunescu, Ion Călugăriţa, Ion Tănase, H. Pintilie, Ion Bratu şi alţii. Mai trebuie reţinut angajamentul primului secretar al Comitetului municipal de partid, V. Dumitrescu de a organiza asemenea adunări în fiecare lună pentru a se înrădăcina în viaţa fiecăruia, şi a colectivităţilor, sentimentul răspunderii, al participării la marile acţiuni şi al respectului faţă de lege, faţă de creaţia obştească şi faţă de Cetate. Căci în fond marile mutaţii de aici trebuie să parvină omul să-şi iubească Cetatea ca pe propria familie, să se simtă mîndru de dezvoltarea ei, să contribuie cu orice la frumuseţea ei materială şi spirituală. DRUMURILE ARDEALULUI O ştire lapidară de gazetă ne-a adus în faţă un mai vechi deziderat al multor generaţii de munteni şi ardeleni. Ştirea ne anunţă că se intensifică lucrările la calea ferată Vîlcele — Rm. Vîlcea, care va scurta lungimea traseului Bucureşti — Rm. Vîlcea de azi, cu 120 km. Aşadar, drumul Sibiului, al Văii Jiului, al Ardealului de Vest va fi mai lesnicios şi mai scurt ; timpul care costă bani pretutindeni va fi şi el mai redus pentru transportul mărfurilor şi al oamenilor. Noua magistrală vine ca o replică la modernizarea D.N. 7 transformat nu de mult în arteră europeană. Se spune că lucrările vor avea de înfruntat asperităţile terenului, destul de frământat în această zonă. Bunăoară lungimea podurilor va însuma 6 km, viaductul care va traversa rîul Topolog va avea zeci de deschideri, iar unul din cele patru tunele va măsura 2,4 km. Și pentru că vorbim de drumul Sibiului e locul să amintim că şi dincolo de Rîmnicu Vîlcea, în cheile carpatine, traseul cunoaşte alte prefaceri. La poarta nordică a Călimăneştilor constructorii de hidrocentrale zidesc o nouă centrală, a doua din zonă. Oltul îşi va înălţa oglinda, în spatele pieptului de beton, cu şase metri aşa că o nouă şosea şi o nouă cale ferată, înălţate pe culmi, străbătînd tunele, escaladînd viaducte semeţe, vor înfiora inimile nu peste mult timp. ZBORUL BALERINEI « Cunoscuta balerină Galina Ullanova, care a încîntat meridianele cu zborul lebedelor din creaţia lui Ceaikovschi, a împlinit, de curînd, 70 de ani. A primit pentru a doua oară o mare distincţie şi s-a hotărît ca în locu-i natal să i se înalţe o statuie. Şi o vor vedea cei care i-au urmărit cîntul palpitant al aripilor pe scena aşezării, în fiece dimineaţă sau amurg ; în jurul păsării de piatră se vor naşte legende şi oamenii nu o vor uita pe Galina cea plină de ambiţii, har şi armonie zeiască. Informaţia din revista străină ne îndeamnă la meditaţie. Ne face să ne întoarcem gîndul spre urbea noastră, încărcată de fabrici, de cartiere noi şi populată de oameni tineri şi să ne întrebăm dacă nu a sosit vremea ca în orăşelele Trivale, Prundu, Găvana, Războieni, născute din palme de ctitori, să se înalţe odată cu teii, cu florile şi cu pruncii, statui ale unor oameni de marcă ai acestor meleaguri. Ştiu, ni se va răspunde că problema s-a mai discutat. Este adevărat. Dar între timp la Vaslui a apărut un monument închinat lui Ştefan cel Mare, la Galaţi galaxii de peluzele pe străzi, la Măgura Buzăului o pădure marmoreană de vise împietrite, iar în comuna Cuhlea din nordicul Maramureş statuia descălecătorului Bogdan Vodă, ceea ce demonstrează că în altă parte imposibilul a fost dat în lături. Mă gîndeam că în faţa liceului de chimie din Prundu ar fi loc potrivit pentru figura senatorială a marelui Henri Coandă, cel care a iubit, între altele, şi sculptura şi a copilărit pe plai argeşean. Or, poate lîngă ţăranul revoltat din squarul central de ce nu ar fi alt loc potrivit pentru un bust al lui Liviu Rebreanu, cel care a plămădit în slovă marea dramă a ţăranului român. Or, dacă la Goleşti a fost leagăn de patrioţi secole multe, de ce nu am arăta generaţiilor, figurile acestor bărbaţi şi femei. Nu continuăm. Subiecte se găsesc din belşug. Problema abordării serioase şi cu eficienţă a înfrumuseţării urbei noastre nu constă nici în alocarea de fonduri, nici în lucrul propriu zis, amintindu-ne de exemplul lui Exareu, ci doar în iniţiativă, perseverenţă şi dragoste de urbe. VERTICALITATE • • Satele noastre de azi trăiesc un ciudat paradox, în care putem distinge două tendinţe. Una este tendinţa centrifugă exercitată de magnetismul industrial care a dezvoltat navetismul şi a dat unor aşezări caracter de dormitor, simplificând viaţa locatarilor şi reducînd-o la anumite funcţii secundare, principalele funcţii fiind captate de oraş. Foarte puţini oameni de pildă, se mai îmbracă la cooperativa din sat, foarte puţini vizionează spectacole la căminul cultural (cinematograful şi televiziunea concurîndu-i cu şanse sporite), visele la foarte mulţi navetişti gravitînd spre conglomeratul, aşa zis supercivilizat. A doua tendinţă s-a născut din grija faţă de aceste aşezări care nu trebuie să îmbătrînească prematur şi să dispară în anonimat. Este vorba concret, de sistematizarea lor, de ridicarea lor pe treptele socialiste. Acum, cînd în acest trimestru s-au rememorat împlinirile unei legislaturi şi oamenii satelor au discutat, cu autoritate şi ambiţie, despre frumosul cel de toate zilele şi pentru toţi, s-au făcut suficiente referiri la mugurii aceştia noi care prefigurează aşezarea socialistă de mîine. In multe comune au apărut în perimetrele stabilite locuinţe verticalizate. La Poiana Lacului, la Leordeni, la Slobozia, la Vulpeşti şi în alte părţi, ţăranii cooperatori şi-au unit gândurile şi punga şi au construit arătoase vile, ori cooperativele agricole au ridicat pentru cadrele lor tehnice apartamente confortabile, ori staţiunile de maşini agricole... Cert este că asistăm la o erupţie de locuinţe moderne în vatra satului, ce ilustrează acel simţ dintotdeauna al ţăranului de a ghici viitorul, acum, cînd, în lume omul vrea să scape de tentaculele marilor metropole care deşi oferă suficiente aspecte de confort şi instrucţie, i-au furat omului darnica natură, legată indestructibil de fiinţa sa. Sperăm să se nască o întrecere pentru un stil al satului verticalizat, care să îmbine tradiţii şi mai ales suflet românesc.