Argeş, 1983 (Anul 18, nr. 1-12)

1983-01-01 / nr. 1

SĂRBĂTORIM O ŢARA ŞI ARGEŞUL structurilor economice şi so­­cial-culturale. Astfel, din această perioadă datează în Argeş, începuturile exploatărilor de petrol, elec­trificarea, construirea hidro­centralei de рз Argeş, a com­binatului de prelucrare a lem­nului şi a filaturii de bumbac din Piteşti, revitalizarea acti­vităţii la întreprinderile meca­nice de la Colibaşi şi Cîmpu­­lung, înfiinţarea Institutului de învăţămînt superior, finali­zarea procesului de transfor­mare socialistă a agriculturii. In toţi aceşti ani, tovarăşul Nicolae Ceauşescu a parti­cipat la numeroase întîlniri cu oamenii muncii din Argeş, a îndrumat îndeaproape acti­vitatea social-politică locală, a făcut preţioase recomandări privind noua fizionomie urba­nistică a oraşului Piteşti. S-au statornicit astfel bazele evolu­ţiei puternice şi multilaterale a Argeşului din actualele cin­cinale, în perioada 1965 — 1982, conducătorul partidului nostru a făcut numeroase şi deosebit de fructuoase vizite de lucru în judeţul Argeş. Acestea au fost determinate, în principal, de adoptarea unor importante decizii, la cel mai înalt nivel, cu privire la dezvoltarea in­dustriei şi agriculturii, a învă­­ţămîntului, ştiinţei şi cultu­rii. Practic, tovarăşul Nicolae Ceauşescu a fost prezent în Argeş atît la stabilirea vari­antelor optime privind ampla­sarea unor mari obiective in­dustriale cît şi la inaugurarea lor, la direcţionarea perspec­tivei sau pentru a se impulsi­ona remedierea unor neajun­suri. Principalele caracteristici ale României socialiste se regă­sesc şi în judeţul Argeş. Ast­fel, în aceşti ani, în Piteşti, Cîmpulung şi Curtea de Ar­geş, în Topoloveni şi Costeşti s-au ridicat importante obiec­tive industriale, care contri­buie efectiv la robusteţea e­­conomiei noastre naţionale. în acelaşi timp, agricultura argeşeană a cunoscut ample evoluţii şi rezultate, ceea ce a determinat ca, pentru acti­vitatea din cincinalul trecut, judeţul Argeş să primească înaltul titlu de Erou al Muncii Socialiste. Succese de seamă s-au obţinut şi în celelalte do­menii ale creaţiei materiale şi spirituale argeşene. în aceste momente de aleasă sărbătoare pentru întregul po­por, oamenii de cultură arge­şeni îşi unesc gîndurile lor cele mai alese cu cele ale întregii ţări, şi îi transmit ctitorului Argeşului socialist, modern şi prosper, mulţumirile lor fier­binţi pentru tot ce s-a înfăp­tuit pe aceste străvechi pla­iuri româneşti în anii lumi­noşi ai socialismului, precum şi angajarea lor fermă de a transforma etapele următoare în noi şi remarcabile împli­niri, pe măsura îndemnurilor conducătorului nostru iubit — tovarăşul Nicolae Ceauşescu, dr. Petre POPA, preşedintele Comitetului judeţean pentru cultură şi educaţie socialistă Argeş Partidul, Ceauşescu, România De port în mină daltă ori condei Strungul ori sopa ori mistria Mi-e chezăşia devenirii scump temei : Partidul, Ceauşescu, România ! Spre piscurile-nalte de privesc Ori spre zenit de zbor cu ciocirlia Acelaşi gînd mă-ndeamnă să iubesc : Partidul, Ceauşescu, România ! Păstrez în inimă sublimul ţel Să-mi şlefuiesc cu fapte poezia Slujind sub flamuri roşii de drapel : Partidul, Ceauşescu, România ! Dumitru ANGHEL Imn E ceasul cînd redevenim fîntîni gîndind cu viers de bunăstare ţara cînd hotărîm cu lăudare mîini un viitor frumos ca primăvara. Ne lunecă amiezi peste priviri şi cerbi de dor ni se preumblă-n singe cînd fulgerînd prin crînguri de iubiri un soare viu în jurul lui ne strînge. E soarele arzînd dе-un steag de foc vibrantă şi eroică poruncă chemînd cu hărnicie de soroc la dragoste, la pace şi la muncă. Străluminaţi de veşnicia lui durăm în pisc de inimă fierbinte înţelepţind ca bronzul în statui cu-ntîiul României preşedinte. De ziua lui — luceafăr de puteri venim din rădăcini de omenie ca să cinstim cu nesecate vremn inalta-i, necuprinsa-i măreţie. Octav PÎRVULESCU Proiectarea şi elaborarea modelului omului nou M­odelul uman proiectat şi propus pentru a fi rea­lizat a preocupat întot­deauna gîndirea teoretică şi filosofică, a creat discuţii şi controverse în care s-au an­gajat nu numai argumente şi principii, ci şi pasiuni. Mode­lul uman, omul cu problema­tica sa complexă şi diversa preocupă şi astăzi gîndirea teoretică de pretutindeni. Sunt cunoscute punctele de vedere exprimate de structuralism, existenţialism, personalism, neotomism, neof­reudism ş.a.m.d., cu privire la om, la locul lui în univers, la rapor­turile ce trebuie să existe în­tre om şi sistemul(ele) social(e). Spre deosebire şi în antite­ză cu curentele de gîndire a­­mintite, cu tot ceea ce formea­ză curentele de gîndire ne­­marxiste, materialismul dia­lectic şi istoric oferă soluţia concretă pentru clarificarea în integralitatea lor a probleme­lor ce se referă la om (la mo­delul uman, la condiţiile de realizare) şi deschide calea reală pentru eliberarea omu­­lui şi pentru lichidarea ten­dinţelor şi a realităţilor dezu­manizate. Concepînd omul ca produs al unor structuri şi sis­teme sociale concrete, care în mod obiectiv şi permanent îl condiţionează, materialismul dialectic şi istoric a relevat totodată capacitatea omului de a reacţiona într-un­­ mod care-i este propriu faţă de sistemul social al cărui Pro­dus este, putîndu-l modifica. Geneza omului şi a structuri­lor sociale este praxisul uman. Aşadar, omul, produs al rea­lităţii sociale, al sistemului social existent la un moment dat este totodată şi producă­tor de realitate socială. Desi­gur nu oricum, ci în virtutea şi baza legităţilor şi a tendin­ţelor obiective cunoscute şi folosite apoi pentru a-şi rea­liza proiectele transformatoa­re, modelatoare de realitate obiectivă. Omul este elementul, facto­rul creator el chiar structuri­lor sociale deşi el însuşi este generat de ele. De aceea ela­borarea modelului uman pe care o societate şi-l propune să-l realizeze este o problemă cardinală, de o importanţă teoretică şi practică covîrşi­­toare. Modelul uman presupu­ne proiectare, previziune, prognozare, dar pe o realitate existentă, care trebuie conser­vată prin transformare revo­luţionară. După cum se ştie, transformarea personalităţii umane este un proces în adîn­­cime, care cuprinde întreaga personalitate în totalitatea ar­ticulaţiilor ei fundamentale , intelectuale, afective, compor­tamentale ş.a.m.d. Ea pune în discuţie sau trebuie să pună în discuţie, de fiecare dată şi cu aceeaşi gravitate, nu numai temeliile culturale, ci şi pe a­­celea ale existenţei, ale statu­tului ontic al omului. Aici, în această înţelegere a transfor­mării omului, îşi are originea concepţia P.CR., a tovarăşului Nicolae Ceauşescu : „Socialis­mul — spunea tovarăşul Nicolae Ceau­şescu — este sin­gura soluţie ce asigură mani­festarea deplină a personali­tăţii umane, aspiraţia pe care nu poate şi nu va putea să o realizeze nici o societate. Noi dorim să muncim în aşa fel încît şi muncitorul, şi ţăranul, şi scriitorul, şi pictorul, şi compozitorul, şi omul de ştiin­ţă, fiecare la locul său de muncă, să poată crea, să poată pune tot ce are mai de preţ în slujba omului, a bunăstării sale“. Socialismul este nu nu­mai condiţia obiectivă necesa­ră, ci şi matricea în care se formează şi se dezvoltă omul nou. El asigură condiţiile ma­teriale şi spirituale în care se produce devenirea omului că­tre piscurile înalte ale armo­niei şi echilibrului. „Socialis­mul — afirmă tovarăşul Nicolae Ceauşescu — presu­pune (...) crearea celor mai largi posibilităţi pentru mani­festarea liberă a personalităţii fiecărui membru al societăţii. Ca urmare a dezvoltării impe­tuoase a forţelor de producţie, a progresului, ştiinţei şi cul­turii, a adîncirii continue a democraţiei noastre socialis­te, s-au creat largi posibilităţi pentru toţi membrii societăţii de a-şi manifesta talentul, e­nergia şi aptitudinile“. Tran­sformarea omului ca şi proiec­tarea acestei transformări se fac în virtutea unui ideal, a unei constelaţii de obiective­­valori propuse voinţei praxio­­logice şi etico-politice a omu­lui şi care rezolvă un sistem de evaluări şi prognozări so­­cial-umane. Idealul omului nou nu este o structură eter­nă, un model uman abstract, golit de viaţă şi de semnifica­ţii, capabil de a fi construit atemporal, ci o grupare de tendinţe — valori politice, e­­tice, filosofice, ştiinţifice, cul­turale logic angrenate şi logic generate încît prin necesitatea lor antrenează totalitatea for­ţelor şi disponibilităţilor u­­mane şi sociale individuale şi colective pentru zămislirea noii personalităţi. Calea reală şi singura eficientă pentru realizarea idealului omului nou este participarea sa la devenirea lumii, la practica revoluţionară de modelare a acesteia. De aceea, în interio­rul organizării idealului omu­lui nou şi a înfăptuirii perso­nalităţii sale, sunt aşezate ac­­tivismul, militantismul, parti­ciparea efectivă la înfăptui­rea noii societăţi. Universul o­­mului nou este determinat de activismul său. „Munca — a­­firma tovarăşul Nicolae Ceauşescu — este uriaşul la­borator în care se plămădesc personalităţile cu adevărat proeminente, se afirmă talen­tele autentice, se nasc geniile, se făuresc capodoperele, atît pe planul creaţiei materiale, cît şi al culturii“. Activismul, ca liant şi sursă valorică şi genetică a personalităţii omu­lui nou, îi dă acesteia unitate şi îi creează disponibilităţi pentru perfecţionare şi auto­­perfecţionare. Acţiunea prac­tică este, în adevăr, unifica­toare atît la nivel individual cît şi la nivel social. Funcţia unificatoare a activismului nu conduce procesul de formare a personalităţii umane pe di­recţia uniformizărilor, a şter­gerii oricăror deosebiri dintre oameni. Pornind de la adevă­rul că fiecare om are o indi­vidualitate şi o personalitate bine distincte „nu ne propu­nem şi nu ne putem propune uniformizarea omului“, ci „să dezvăluim valorile morale şi virtuţile umane specifice fie­căruia în strînsă legătură cu gîndirea filozofică şi etica so­cială revoluţionară“. Omului nou i se cere să aibă încredere în puterile sale de a-şi croi un mod de viaţă mai bun, în forţa sa de auto­­perfecţionare, în sentimentele şi virtuţile sale înalte, în vic­toria luptei pentru fericirea umanităţii. Sorgintea încre­derii, optimismul omului nou este de ordin raţio­nal şi îşi are fundamentele în structurile sociale ale socialismului. Pentru ca op­timismul şi încrederea în potenţele sale individuale şi colective să fie retrovertite în entităţi materiale şi spiritua­le, se cere omului nou o­e­­meinică pregătire profesiona­lă şi politică, temeinică pre­gătire ştiinţifică materialist­­dialectică, înţelegerea adecva­tă şi aprofundată a legităţi­lor dezvoltării sociale pentru a se putea manifesta activ şi pe deplin conştient. Iată de ce formarea omului nou, în concepţia partidului nostru, a secretarului său ge­neral, nu se poate reduce nu­mai la cunoaşterea unor h­otă­­rîri sau teze generale, ci im­plică cunoştinţe temeinice, a­­profundate despre lume şi viaţă, însuşirea tezaurului de gîndire şi experienţă umană dobîndite în milenara existen­ţă a istoriei umane. Pe acest drum spinos, adesea cu multe urcuşuri şi înălţimi greu de cucerit, care incumbă angaja­re deplină, devotament, une­ori pînă la sacrificiu, dragos­te de dreptate şi adevăr, cin­ste, simplitate, predispoziţie către cooperare, hotărîtor ră­­mîne curajul. Curajul adevă­rului, acea putere superioară, unică pe care o deţine fiinţa umană, de a rosti întotdeau­na ADEVARUL, de a-l pro­mova cu consecvenţă, de a-l generaliza la nivelul întregu­lui perimetru social în care fiinţează omul (trăieşte, mun­ceşte şi gîndeşte) cere tăria de a se desprinde din canoane şi prescripţii prefabricate şi bă­tătorite, capacitatea de a pe­netra adînc, în intimitatea lă­untrică, realitatea asupra că­reia se îndreaptă fascicolele de lumină ale gîndului şi ale faptei, forţa de a spulbera re­prezentări unilaterale, sau e­­ronate, sau erodate, devalori­zate de timp şi de cunoaşterea realizată în timp. Curajul a­­devărului este singurul gene­rator de surse şi potenţe cre­atoare pentru fiinţa umană, modalitatea prin care şi pe care se părăsesc drumurile mobilate cu vechituri materi­ale şi spirituale şi se porneşte pe cărarea noului care se i­­veşte încrezător în forţele o­­neste şi creatoare ale omului. Fără îndoială socialismul a făcut multe progrese şi în a­­cest domeniu, a creat largi posibilităţi pentru toţi mem­brii societăţii de a-şi manifes­ta talentul, energia şi aptitu­dinile, dar şi în această direc­ţie mai sunt multe de făcut. în acest sens tovarăşul Nicolae Ceauşescu, în Rapor­tul prezentat la Conferinţa Naţională a partidului din decembrie 1982 cerea: „Să dezvoltăm mai puternic demo­craţia de partid, să întărim spiritul critic şi autocritic, a­­titudinea fermă faţă de lip­suri“ şi arăta necesitatea întă­ririi activităţii politico-educa­tive de formare a omului nou, subliniind „superioritatea so­cialismului, a umanismului revoluţionar, a relaţiilor de producţie socialiste şi a re­partiţiei produsului social şi naţional în spiritul eticii şi e­­chităţii socialiste, să veghem totodată, la afirmarea neabă­tută în viaţă a acestor prin­cipii în toate domeniile de activitate“. Florea STAN Dreptul la educaţie In activitatea teoretică, în practica revoluţio­nară a partidului nostru problematica omului, a rolului şi locului său în progresul material şi spiritual al societăţii constituie axul de referin­ţă, definitoriu, al strategiilor de dezvoltare a noii orînduiri. Măsură a timpului socialist, omul re­prezintă opera de căpătîi a partidului comunist. In acest larg şi generos context al optimizării umane, „şcoala trebuie să se manifeste, după cum arată tovarăşul NICOLAE CEAUŞESCU, ca unul din factorii primordiali de modelare a fizionomiei omului nou, cu un larg orizont de gîndire, cunoaştere şi înţelegere, cu o etică su­perioară şi o bogată viaţă spirituală, făuritor conştient al propriului său destin, al viitorului socialist şi comunist“. Aici, mai cu seamă aici se relevă valenţele formative ale limbii şi literaturii române, a că­ror temeinică însuşire reprezintă, în fond, una din laturile fundamentale ale edificării omului nou. Acesta-i rolul şcolii româneşti, al dascăli­lor ei : să formeze o personalitate caracterizată printr-o multilaterală şi armonioasă dezvoltare, printr-o inteligenţă creativă, dar şi printr-o a­­fectivitate bogată, preludiu al dorinţei şi capa­cităţii de participare la binele social. Epoca con­temporană generează şi propagă puternic atît trebuinţa de educaţie cît şi cererea de educaţie. Dreptul la educaţie atrage însă după sine dato­ria de a se educa a fiecăruia, corelată cu dato­ria de a participa la progresul social, în limita maximă a capacităţilor personale. Iată de ce, cultivarea limbii naţionale se îns­crie în sfera actelor de patriotism luminat, a­­ceasta constituind de fapt o componentă esen­ţială a procesului de optimizare umană, proces în care şcoala îşi are un loc şi rol bine definite. De altfel, înseşi programele şi manualele şco­lare atestă intenţiile novatoare, viziunea lărgită asupra obiectului limba şi literatura română. Cum trebuie însă înţelese şi, mai cu seamă, în ce fel trebuie materializate aceste intenţii ? Forţa de influenţare a literaturii (prin funcţia sa cognitivă, ca şi prin aceea social-educativă) contribuie în mod determinant la înţelegerea semnificaţiilor profunde ale realităţii, în justa lor apreciere, ceea ce le condiţionează acţiunile novatoare. Or, eficienţa cunoaşterii lumii — prin intermediul literaturii — îndrumă şi formează conştiinţa oamenilor într-o anume direcţie ideo­logică , şi aceasta tocmai prin dezvăluirea şi a­­precierea adevărurilor vieţii. Trăsătura caracte­ristică a literaturii române fiind tocmai anco­rarea în contemporaneitate, reflectarea proble­melor majore ale acesteia, studierea temeinică a literaturii române în şcoală poate şi trebuie să contribuie la formarea conştiinţei noi, revo­luţionare a tinerei generaţii. Pentru a crea capacitatea individului de a fi deschis către literatură şi artă, şcolii îi revine extrem de importanta îndatorire de a forma e­­levilor mai întîi deprinderea de a citi, apoi gus­tul, pasiunea lecturii. Lecturile trebuie indica­te, e şi firesc, în funcţie de specificul vîrstei, de particularităţile fiecărui cititor, pe temeiul cu­noaşterii preferinţelor, a pasiunilor acestuia. Se cuvine să se acorde mai multă atenţie în dirija­rea lecturilor către o literatură de autentică va­loare, aptă să contribuie la formarea gustului estetic şi a personalităţii morale a cititorilor, învăţătorul sau profesorul se numără de ase­menea printre coautorii alcătuirii unei biblio­teci a elevului, din care să nu lipsească cărţile fundamentale ale literaturii româneşti şi univer­sale. Deschiderea, atît de necesara deschidere către literatură şi artă — atribut al omului nou — trebuie susţinută de către profesorul de li­teratura română şi prin permanenta raportare la literatura şi arta universală. Este legitim ca literatura română să fie privită ca o parte com­ponentă a literaturii universale, tinerii cititori trebuind să înţeleagă, încă de pe băncile şcolii, care este individualitatea literaturii noastre în contextul celei universale. Este salutară studierea literaturii grupată pe mari curente ideologice şi literare, elevii înţe­­legînd mai lesne universalitatea şi permanenţa lor, relevarea acestor permanenţe avînd meni­rea, la rîndu-i, să modeleze mintea şi sufletul tînărului cititor, omul nou al societăţii de azi şi mai ales de mîine. In predarea literaturii româ­ne, profesorul trebuie să pornească de la ade­vărul că, aşa cum sublinia tovarăşul Nicolae Ceauşescu : „literatura şi arta nu sînt creaţia unor aleşi aflaţi deasupra vieţii, trăind şi gîn­dind în afara relaţiilor sociale ; ele exprimă transformările care au loc neîncetat în societate, cuceririle forţelor revoluţionare, progresiste, gîndirea înaintată a fiecărei epoci. Literatura şi arta sunt rodul forţei creatoare a societăţii, ex­presia geniului şi a sensibilităţii poporului în­suşi — pe care adevăratele talente le întruchi­pează în lucrările lor“. Elena MATEESCU ARGEȘ NR. 1/1983 — pag. 3

Next