Argeş, 1983 (Anul 18, nr. 1-12)
1983-01-01 / nr. 1
SĂRBĂTORIM O ŢARA ŞI ARGEŞUL structurilor economice şi social-culturale. Astfel, din această perioadă datează în Argeş, începuturile exploatărilor de petrol, electrificarea, construirea hidrocentralei de рз Argeş, a combinatului de prelucrare a lemnului şi a filaturii de bumbac din Piteşti, revitalizarea activităţii la întreprinderile mecanice de la Colibaşi şi Cîmpulung, înfiinţarea Institutului de învăţămînt superior, finalizarea procesului de transformare socialistă a agriculturii. In toţi aceşti ani, tovarăşul Nicolae Ceauşescu a participat la numeroase întîlniri cu oamenii muncii din Argeş, a îndrumat îndeaproape activitatea social-politică locală, a făcut preţioase recomandări privind noua fizionomie urbanistică a oraşului Piteşti. S-au statornicit astfel bazele evoluţiei puternice şi multilaterale a Argeşului din actualele cincinale, în perioada 1965 — 1982, conducătorul partidului nostru a făcut numeroase şi deosebit de fructuoase vizite de lucru în judeţul Argeş. Acestea au fost determinate, în principal, de adoptarea unor importante decizii, la cel mai înalt nivel, cu privire la dezvoltarea industriei şi agriculturii, a învăţămîntului, ştiinţei şi culturii. Practic, tovarăşul Nicolae Ceauşescu a fost prezent în Argeş atît la stabilirea variantelor optime privind amplasarea unor mari obiective industriale cît şi la inaugurarea lor, la direcţionarea perspectivei sau pentru a se impulsiona remedierea unor neajunsuri. Principalele caracteristici ale României socialiste se regăsesc şi în judeţul Argeş. Astfel, în aceşti ani, în Piteşti, Cîmpulung şi Curtea de Argeş, în Topoloveni şi Costeşti s-au ridicat importante obiective industriale, care contribuie efectiv la robusteţea economiei noastre naţionale. în acelaşi timp, agricultura argeşeană a cunoscut ample evoluţii şi rezultate, ceea ce a determinat ca, pentru activitatea din cincinalul trecut, judeţul Argeş să primească înaltul titlu de Erou al Muncii Socialiste. Succese de seamă s-au obţinut şi în celelalte domenii ale creaţiei materiale şi spirituale argeşene. în aceste momente de aleasă sărbătoare pentru întregul popor, oamenii de cultură argeşeni îşi unesc gîndurile lor cele mai alese cu cele ale întregii ţări, şi îi transmit ctitorului Argeşului socialist, modern şi prosper, mulţumirile lor fierbinţi pentru tot ce s-a înfăptuit pe aceste străvechi plaiuri româneşti în anii luminoşi ai socialismului, precum şi angajarea lor fermă de a transforma etapele următoare în noi şi remarcabile împliniri, pe măsura îndemnurilor conducătorului nostru iubit — tovarăşul Nicolae Ceauşescu, dr. Petre POPA, preşedintele Comitetului judeţean pentru cultură şi educaţie socialistă Argeş Partidul, Ceauşescu, România De port în mină daltă ori condei Strungul ori sopa ori mistria Mi-e chezăşia devenirii scump temei : Partidul, Ceauşescu, România ! Spre piscurile-nalte de privesc Ori spre zenit de zbor cu ciocirlia Acelaşi gînd mă-ndeamnă să iubesc : Partidul, Ceauşescu, România ! Păstrez în inimă sublimul ţel Să-mi şlefuiesc cu fapte poezia Slujind sub flamuri roşii de drapel : Partidul, Ceauşescu, România ! Dumitru ANGHEL Imn E ceasul cînd redevenim fîntîni gîndind cu viers de bunăstare ţara cînd hotărîm cu lăudare mîini un viitor frumos ca primăvara. Ne lunecă amiezi peste priviri şi cerbi de dor ni se preumblă-n singe cînd fulgerînd prin crînguri de iubiri un soare viu în jurul lui ne strînge. E soarele arzînd dе-un steag de foc vibrantă şi eroică poruncă chemînd cu hărnicie de soroc la dragoste, la pace şi la muncă. Străluminaţi de veşnicia lui durăm în pisc de inimă fierbinte înţelepţind ca bronzul în statui cu-ntîiul României preşedinte. De ziua lui — luceafăr de puteri venim din rădăcini de omenie ca să cinstim cu nesecate vremn inalta-i, necuprinsa-i măreţie. Octav PÎRVULESCU Proiectarea şi elaborarea modelului omului nou Modelul uman proiectat şi propus pentru a fi realizat a preocupat întotdeauna gîndirea teoretică şi filosofică, a creat discuţii şi controverse în care s-au angajat nu numai argumente şi principii, ci şi pasiuni. Modelul uman, omul cu problematica sa complexă şi diversa preocupă şi astăzi gîndirea teoretică de pretutindeni. Sunt cunoscute punctele de vedere exprimate de structuralism, existenţialism, personalism, neotomism, neofreudism ş.a.m.d., cu privire la om, la locul lui în univers, la raporturile ce trebuie să existe între om şi sistemul(ele) social(e). Spre deosebire şi în antiteză cu curentele de gîndire amintite, cu tot ceea ce formează curentele de gîndire nemarxiste, materialismul dialectic şi istoric oferă soluţia concretă pentru clarificarea în integralitatea lor a problemelor ce se referă la om (la modelul uman, la condiţiile de realizare) şi deschide calea reală pentru eliberarea omului şi pentru lichidarea tendinţelor şi a realităţilor dezumanizate. Concepînd omul ca produs al unor structuri şi sisteme sociale concrete, care în mod obiectiv şi permanent îl condiţionează, materialismul dialectic şi istoric a relevat totodată capacitatea omului de a reacţiona într-un mod care-i este propriu faţă de sistemul social al cărui Produs este, putîndu-l modifica. Geneza omului şi a structurilor sociale este praxisul uman. Aşadar, omul, produs al realităţii sociale, al sistemului social existent la un moment dat este totodată şi producător de realitate socială. Desigur nu oricum, ci în virtutea şi baza legităţilor şi a tendinţelor obiective cunoscute şi folosite apoi pentru a-şi realiza proiectele transformatoare, modelatoare de realitate obiectivă. Omul este elementul, factorul creator el chiar structurilor sociale deşi el însuşi este generat de ele. De aceea elaborarea modelului uman pe care o societate şi-l propune să-l realizeze este o problemă cardinală, de o importanţă teoretică şi practică covîrşitoare. Modelul uman presupune proiectare, previziune, prognozare, dar pe o realitate existentă, care trebuie conservată prin transformare revoluţionară. După cum se ştie, transformarea personalităţii umane este un proces în adîncime, care cuprinde întreaga personalitate în totalitatea articulaţiilor ei fundamentale , intelectuale, afective, comportamentale ş.a.m.d. Ea pune în discuţie sau trebuie să pună în discuţie, de fiecare dată şi cu aceeaşi gravitate, nu numai temeliile culturale, ci şi pe acelea ale existenţei, ale statutului ontic al omului. Aici, în această înţelegere a transformării omului, îşi are originea concepţia P.CR., a tovarăşului Nicolae Ceauşescu : „Socialismul — spunea tovarăşul Nicolae Ceauşescu — este singura soluţie ce asigură manifestarea deplină a personalităţii umane, aspiraţia pe care nu poate şi nu va putea să o realizeze nici o societate. Noi dorim să muncim în aşa fel încît şi muncitorul, şi ţăranul, şi scriitorul, şi pictorul, şi compozitorul, şi omul de ştiinţă, fiecare la locul său de muncă, să poată crea, să poată pune tot ce are mai de preţ în slujba omului, a bunăstării sale“. Socialismul este nu numai condiţia obiectivă necesară, ci şi matricea în care se formează şi se dezvoltă omul nou. El asigură condiţiile materiale şi spirituale în care se produce devenirea omului către piscurile înalte ale armoniei şi echilibrului. „Socialismul — afirmă tovarăşul Nicolae Ceauşescu — presupune (...) crearea celor mai largi posibilităţi pentru manifestarea liberă a personalităţii fiecărui membru al societăţii. Ca urmare a dezvoltării impetuoase a forţelor de producţie, a progresului, ştiinţei şi culturii, a adîncirii continue a democraţiei noastre socialiste, s-au creat largi posibilităţi pentru toţi membrii societăţii de a-şi manifesta talentul, energia şi aptitudinile“. Transformarea omului ca şi proiectarea acestei transformări se fac în virtutea unui ideal, a unei constelaţii de obiectivevalori propuse voinţei praxiologice şi etico-politice a omului şi care rezolvă un sistem de evaluări şi prognozări social-umane. Idealul omului nou nu este o structură eternă, un model uman abstract, golit de viaţă şi de semnificaţii, capabil de a fi construit atemporal, ci o grupare de tendinţe — valori politice, etice, filosofice, ştiinţifice, culturale logic angrenate şi logic generate încît prin necesitatea lor antrenează totalitatea forţelor şi disponibilităţilor umane şi sociale individuale şi colective pentru zămislirea noii personalităţi. Calea reală şi singura eficientă pentru realizarea idealului omului nou este participarea sa la devenirea lumii, la practica revoluţionară de modelare a acesteia. De aceea, în interiorul organizării idealului omului nou şi a înfăptuirii personalităţii sale, sunt aşezate activismul, militantismul, participarea efectivă la înfăptuirea noii societăţi. Universul omului nou este determinat de activismul său. „Munca — afirma tovarăşul Nicolae Ceauşescu — este uriaşul laborator în care se plămădesc personalităţile cu adevărat proeminente, se afirmă talentele autentice, se nasc geniile, se făuresc capodoperele, atît pe planul creaţiei materiale, cît şi al culturii“. Activismul, ca liant şi sursă valorică şi genetică a personalităţii omului nou, îi dă acesteia unitate şi îi creează disponibilităţi pentru perfecţionare şi autoperfecţionare. Acţiunea practică este, în adevăr, unificatoare atît la nivel individual cît şi la nivel social. Funcţia unificatoare a activismului nu conduce procesul de formare a personalităţii umane pe direcţia uniformizărilor, a ştergerii oricăror deosebiri dintre oameni. Pornind de la adevărul că fiecare om are o individualitate şi o personalitate bine distincte „nu ne propunem şi nu ne putem propune uniformizarea omului“, ci „să dezvăluim valorile morale şi virtuţile umane specifice fiecăruia în strînsă legătură cu gîndirea filozofică şi etica socială revoluţionară“. Omului nou i se cere să aibă încredere în puterile sale de a-şi croi un mod de viaţă mai bun, în forţa sa de autoperfecţionare, în sentimentele şi virtuţile sale înalte, în victoria luptei pentru fericirea umanităţii. Sorgintea încrederii, optimismul omului nou este de ordin raţional şi îşi are fundamentele în structurile sociale ale socialismului. Pentru ca optimismul şi încrederea în potenţele sale individuale şi colective să fie retrovertite în entităţi materiale şi spirituale, se cere omului nou oemeinică pregătire profesională şi politică, temeinică pregătire ştiinţifică materialistdialectică, înţelegerea adecvată şi aprofundată a legităţilor dezvoltării sociale pentru a se putea manifesta activ şi pe deplin conştient. Iată de ce formarea omului nou, în concepţia partidului nostru, a secretarului său general, nu se poate reduce numai la cunoaşterea unor hotărîri sau teze generale, ci implică cunoştinţe temeinice, aprofundate despre lume şi viaţă, însuşirea tezaurului de gîndire şi experienţă umană dobîndite în milenara existenţă a istoriei umane. Pe acest drum spinos, adesea cu multe urcuşuri şi înălţimi greu de cucerit, care incumbă angajare deplină, devotament, uneori pînă la sacrificiu, dragoste de dreptate şi adevăr, cinste, simplitate, predispoziţie către cooperare, hotărîtor rămîne curajul. Curajul adevărului, acea putere superioară, unică pe care o deţine fiinţa umană, de a rosti întotdeauna ADEVARUL, de a-l promova cu consecvenţă, de a-l generaliza la nivelul întregului perimetru social în care fiinţează omul (trăieşte, munceşte şi gîndeşte) cere tăria de a se desprinde din canoane şi prescripţii prefabricate şi bătătorite, capacitatea de a penetra adînc, în intimitatea lăuntrică, realitatea asupra căreia se îndreaptă fascicolele de lumină ale gîndului şi ale faptei, forţa de a spulbera reprezentări unilaterale, sau eronate, sau erodate, devalorizate de timp şi de cunoaşterea realizată în timp. Curajul adevărului este singurul generator de surse şi potenţe creatoare pentru fiinţa umană, modalitatea prin care şi pe care se părăsesc drumurile mobilate cu vechituri materiale şi spirituale şi se porneşte pe cărarea noului care se iveşte încrezător în forţele oneste şi creatoare ale omului. Fără îndoială socialismul a făcut multe progrese şi în acest domeniu, a creat largi posibilităţi pentru toţi membrii societăţii de a-şi manifesta talentul, energia şi aptitudinile, dar şi în această direcţie mai sunt multe de făcut. în acest sens tovarăşul Nicolae Ceauşescu, în Raportul prezentat la Conferinţa Naţională a partidului din decembrie 1982 cerea: „Să dezvoltăm mai puternic democraţia de partid, să întărim spiritul critic şi autocritic, atitudinea fermă faţă de lipsuri“ şi arăta necesitatea întăririi activităţii politico-educative de formare a omului nou, subliniind „superioritatea socialismului, a umanismului revoluţionar, a relaţiilor de producţie socialiste şi a repartiţiei produsului social şi naţional în spiritul eticii şi echităţii socialiste, să veghem totodată, la afirmarea neabătută în viaţă a acestor principii în toate domeniile de activitate“. Florea STAN Dreptul la educaţie In activitatea teoretică, în practica revoluţionară a partidului nostru problematica omului, a rolului şi locului său în progresul material şi spiritual al societăţii constituie axul de referinţă, definitoriu, al strategiilor de dezvoltare a noii orînduiri. Măsură a timpului socialist, omul reprezintă opera de căpătîi a partidului comunist. In acest larg şi generos context al optimizării umane, „şcoala trebuie să se manifeste, după cum arată tovarăşul NICOLAE CEAUŞESCU, ca unul din factorii primordiali de modelare a fizionomiei omului nou, cu un larg orizont de gîndire, cunoaştere şi înţelegere, cu o etică superioară şi o bogată viaţă spirituală, făuritor conştient al propriului său destin, al viitorului socialist şi comunist“. Aici, mai cu seamă aici se relevă valenţele formative ale limbii şi literaturii române, a căror temeinică însuşire reprezintă, în fond, una din laturile fundamentale ale edificării omului nou. Acesta-i rolul şcolii româneşti, al dascălilor ei : să formeze o personalitate caracterizată printr-o multilaterală şi armonioasă dezvoltare, printr-o inteligenţă creativă, dar şi printr-o afectivitate bogată, preludiu al dorinţei şi capacităţii de participare la binele social. Epoca contemporană generează şi propagă puternic atît trebuinţa de educaţie cît şi cererea de educaţie. Dreptul la educaţie atrage însă după sine datoria de a se educa a fiecăruia, corelată cu datoria de a participa la progresul social, în limita maximă a capacităţilor personale. Iată de ce, cultivarea limbii naţionale se înscrie în sfera actelor de patriotism luminat, aceasta constituind de fapt o componentă esenţială a procesului de optimizare umană, proces în care şcoala îşi are un loc şi rol bine definite. De altfel, înseşi programele şi manualele şcolare atestă intenţiile novatoare, viziunea lărgită asupra obiectului limba şi literatura română. Cum trebuie însă înţelese şi, mai cu seamă, în ce fel trebuie materializate aceste intenţii ? Forţa de influenţare a literaturii (prin funcţia sa cognitivă, ca şi prin aceea social-educativă) contribuie în mod determinant la înţelegerea semnificaţiilor profunde ale realităţii, în justa lor apreciere, ceea ce le condiţionează acţiunile novatoare. Or, eficienţa cunoaşterii lumii — prin intermediul literaturii — îndrumă şi formează conştiinţa oamenilor într-o anume direcţie ideologică , şi aceasta tocmai prin dezvăluirea şi aprecierea adevărurilor vieţii. Trăsătura caracteristică a literaturii române fiind tocmai ancorarea în contemporaneitate, reflectarea problemelor majore ale acesteia, studierea temeinică a literaturii române în şcoală poate şi trebuie să contribuie la formarea conştiinţei noi, revoluţionare a tinerei generaţii. Pentru a crea capacitatea individului de a fi deschis către literatură şi artă, şcolii îi revine extrem de importanta îndatorire de a forma elevilor mai întîi deprinderea de a citi, apoi gustul, pasiunea lecturii. Lecturile trebuie indicate, e şi firesc, în funcţie de specificul vîrstei, de particularităţile fiecărui cititor, pe temeiul cunoaşterii preferinţelor, a pasiunilor acestuia. Se cuvine să se acorde mai multă atenţie în dirijarea lecturilor către o literatură de autentică valoare, aptă să contribuie la formarea gustului estetic şi a personalităţii morale a cititorilor, învăţătorul sau profesorul se numără de asemenea printre coautorii alcătuirii unei biblioteci a elevului, din care să nu lipsească cărţile fundamentale ale literaturii româneşti şi universale. Deschiderea, atît de necesara deschidere către literatură şi artă — atribut al omului nou — trebuie susţinută de către profesorul de literatura română şi prin permanenta raportare la literatura şi arta universală. Este legitim ca literatura română să fie privită ca o parte componentă a literaturii universale, tinerii cititori trebuind să înţeleagă, încă de pe băncile şcolii, care este individualitatea literaturii noastre în contextul celei universale. Este salutară studierea literaturii grupată pe mari curente ideologice şi literare, elevii înţelegînd mai lesne universalitatea şi permanenţa lor, relevarea acestor permanenţe avînd menirea, la rîndu-i, să modeleze mintea şi sufletul tînărului cititor, omul nou al societăţii de azi şi mai ales de mîine. In predarea literaturii române, profesorul trebuie să pornească de la adevărul că, aşa cum sublinia tovarăşul Nicolae Ceauşescu : „literatura şi arta nu sînt creaţia unor aleşi aflaţi deasupra vieţii, trăind şi gîndind în afara relaţiilor sociale ; ele exprimă transformările care au loc neîncetat în societate, cuceririle forţelor revoluţionare, progresiste, gîndirea înaintată a fiecărei epoci. Literatura şi arta sunt rodul forţei creatoare a societăţii, expresia geniului şi a sensibilităţii poporului însuşi — pe care adevăratele talente le întruchipează în lucrările lor“. Elena MATEESCU ARGEȘ NR. 1/1983 — pag. 3