Argeş, 1988 (Anul 23, nr. 1-12)

1988-01-01 / nr. 1

Şi dacă este în el ştiinţa noastră precum în timpul absolut e anul nostru — de ce să nu fie atotştiinţa în el ; şi dacă este în el spaţiul nostru, precum spaţiul ocupat de sistemul nostru solar e în spaţiul absolut — de ce să nu aibă el ubicuitatea ; şi dacă este în el puterea noastră, care nu-i decît o fracţiune din puterea constantă a sistemului solar — de ce să nu aibă el atotputernicia • Noi sîntem cei ,care numărăm anii ? Sau ne numără anii pe noi ? La fiecare început de an ne gîndim la trecerea timpului. Dar nu cumva se gîndeşte Timpul la trecerea noastră ? Aşa i se pare lui Eminescu, la 20 de ani, iar toate trec laolaltă cu noi, spune el, Ca şi miile de unde / Ce un suflet le pătrunde, / Treierînd necontenit / Sînu­ mării infinit / Nu ştim bine ce e timpul şi nici ce trebuie să numim suflet ; dar din două impre­­ciziuni, alăturarea poetică poate face exactitatea însăşi. Căci timpul nu e ceva în afara lucrurilor, e un suflet al lor; dar nu e nici ceva înăuntrul lucrurilor doar, ci tocmai ceea ce le pă­trunde (Constantin Noica) . Fără ea nu există timp, nu există spaţiu, nu există Dumnezeu, fără ochi nu e lumină, fără auz nu e cîntec — ochiul e lumina, auzul e cîntecul, eu e Dumnezeu. /.../ Eu e Dumnezeu. Naţiunea mea e lumea ; cum fără eu nu e Dumnezeu, astfel fără naţiunea mea nu e lume . Timpul nu e doar stăpîn, nu e doar părinte, este şi fratele-timp, din care omul îşi face aliatul. Iar dacă timpurile sînt ritmuri, problema lui ca fiinţă în timp este să fie şi întru ele, adică să-şi pună ritmurile proprii în rezonanţă cu ele (Const. Noica) , trecut şi viitor sunt în sufletul meu ca pădure într-un sîmbure de ghindă, şi infinitul asemenea, ca reflectarea cerului înstelat într-un strop de rouă . Condiţia omului este de a se defini, determina, sau măcar fixa din cînd în cînd în jurul acestor genii, care apar de undeva din haosul germinativ ca nişte arhei pînă atunci nesoco­tiţi, dar fără de care nimic în plasma umană n-ar avea consis­tenţă. Sînt marile excepţii fixatoare ale regulii umane. E adevă­rat, „pămîntul nostru e mai sărac în genii decît universul în stele fixe și mai lesne se naște în văile nemăsurate ale chaosului un nou sistem solar, decît pe pămînt un geniu...". Dar cînd ei apar, ce sărbătoare pentru umanitate (C.N.) ? Or ce cugetare gene­roasă, or ce descoperire mare purcede de la inimă şi apelează la inimă. Este ciudat, cînd cineva a pătruns odată pe Kant, cînd e pus pe acelaşi punct de vedere atît de înstrăinat acestei lumi şi voinţelor ei efemere, — mintea nu mai e decît o fereastră prin care pătrunde soarele unei lumini nouă, şi pătrunde în ini­mă. Şi cînd ridici ochii te afli într-adevăr în una. Timpul a dis­părut şi eternitatea cu faţa ei cea serioasă te priveşte din fiece lucru. Se pare că te-ai trezit într-o lume încremenită cu toate frumuseţile ei şi cum că trecere şi naştere, cum că ivirea şi peirea ta înşile sunt numai o părere. Şi inima nu mai e în stare a te transpune în această stare. Ea se cutremură încet de sus în jos, asemenea unei arte eoliane, ea este singura ce se mişcă în această lume eternă... ea este orologiul ei . La urma urme­lor, се-ţi trebuie ca să poţi da nume negrăitului ? O simplă li­bertate, aproape un joc al gîndului şi cuvîntului cu ele însele. Dar nu se joacă decît cel care s-a „împătimit" în ele, pînă la a deveni din supus al lor stăpîn. Trebuie multe încercate rătăciri prin lumea gîndului şi cuvîntului, ca să ştii care sînt marginile şi nemarginile lor. Abia atunci poţi face din ele un fel de po­ ■ duri pe care să le arunci peste neantul се-ţi stă în faţă, ca podul acela peste Dunăre al împăratului, „un gînd de piatră repezit din arc în arc". Şi atunci abia, după ce ai petrecut şi învăţat toate, cu amărăciunea lor, poţi spune, printr-o simplă răsturnare nefirească pentru topica limbii tale, care nu ştie decît de „zilele lungi" şi „lungile zile" . Ai milă şi stinge lungi zilele mele (C.N.) . Nefiinţa aduce totu odihna. Eminescu, neodihna. Nu ne putem odihni în el. întreg evantaiul lui de deschideri către lume şi cultură se strînge pentru noi într-o inimă, care bate. /I/1 Cărui popor i s-a făcut darul acesta ? O conştiinţă mai bună, o spusă mai bună şi exemplară, au desigur cîteva mari popoare şi cul­turile lor. Dar cîte din ele au cu-adevărat o inimă ? 11/ Că ini­ma aceasta suferă . Ai milă şi stinge lungi zilele mele... “ De ce cînd cineva (oricare ar fi el) citeşte biografia unui geniu, cearcă a găsi, încifrează chiar trăsuri ale individualităţii sale în acele trăsuri mari ale unui bărbat însemnat ? Fiind­că într-adevăr în fie­ce organism omenesc sunt potenţia coardele omenirii în­tregi. Nu vorbim de treaptă — acestea sunt infinite... Este acel­­aşi om care trăieşte în toţi . Şi dacă este în el ştiinţa noastră precum în timpul absolut e anul nostru — de ce să nu fie atot­­ştiinţa în el ; şi dacă este în el spaţiul nostru, precum spaţiul ocupat de sistemul solar e în spaţiul absolut — de ce să nu aibe el ubicuitatea ; şi dacă este în el puterea noastră, care nu-i decît o fracţiune din puterea constantă a sistemului solar — de ce să nu aibe el atotputernicia... Dar dacă vechi ar fi, dar dacă şterge cuvintele de care-abia mă ţin — dar dacă timpul dat ca o potrivă s-ar canoni cu mine prin destin — dar dacă eu­ mă rup de greutate şi-njur de rostul strîmb, şi mi-i amar că nu-i de scris, că nu se face cuie sîngele curs din răni de calendar — dar dacă-n rang poetul e învins şi ca un orb adus la spovedanii, bolnav de cărţi, copil din __cărţi la rîpa unde rari sînt anii — o, dacă-n ochiul de poet nebun se vede-un ştreang, se vede-o mumă, rugămu-ne-ndurărilor : mai naşte-mă-n copilul tău de Eminescu, dulce mumă... Miron CORDUN _____________________­____ ARGEȘ NR. 1/1988 - pag. 2 Miercuri, 13 ianuarie 1938, s-a desfăşurat la Casa de Cul­tură a Sindicatelor din Piteşti festivitatea de acordare a diplo­melor pentru laureaţii argeşeni ai celei de a VI-a ediţii a Festi­valului naţional „Cîntarea Româ­niei“. Au participat membrii bi­roului Comitetului Judeţean Ar­geş al P.C.R. şi ai comitetului executiv al Consiliului popular judeţean, primi-secretari şi se­cretari ai comitetelor municipal, orăşeneşti şi comunale de partid, reprezentanţi ai Consiliului Cul­turii şi Educaţiei Socialiste, ai organelor şi organizaţiilor de masă şi obşteşti, activişti cultu­rali, instructori şi artişti (ama­tori şi profesionişti) din întreg judeţul, un numeros public. Marcînd un moment de justifi­cată satisfacţie, datorată remar­cabilelor succese obţinute de ar­geşeni în ultima ediţie a marii întreceri­­ naţionale a muncii şi creaţiei, festivitatea s-a constituit într-un înalt omagiu adus iniţia­torului acestei largi şi cuprinză­toare manifestări a spiritului ro­mânesc, ctitorului României con­temporane, secretarul general al partidului, tovarăşul NICOLAE CEAUŞESCU. Stimulînd creativi­tatea în toate domeniile activi­tăţii materiale şi spirituale, ofe­rind cadrul de cultivare a talen­telor, de valorificare a origina­lităţii creatoare a poporului, de afirmare a valorilor ştiinţifice, culturale şi artistice naţionale, asigurînd legătura strînsă între muncă, educaţie, cultură şi artă, „Cîntarea României” este o ex­presie elocventă a democraţiei culturii în ţara noastră, o verita­bilă şcoală a educaţiei socialis­te revoluţionare a maselor. Evi­denţiind aceste idei, luările de cuvînt şi materialele de sinteză prezentate în cadrul festivităţii au evidenţiat totodată bogata activitate ştiinţifică, cultural­­educativă şi literar-artistică din judeţul nostru, amploarea aces­teia în ediţia 1986—1987 a festi­valului, influenţele ei tot mai e­­vidente asupra întregii activităţi economico-sociale din Argeş, a­­supra comportamentului şi ati­tudinilor de muncă ale făuritori­lor bunurilor materiale şi spiri­tuale. S-au amintit, de asemenea, cu satisfacţie, cîştigurile acestei activităţi în ediţia a Vl-a. Iar acestea nu sînt doar de natură „cantitativă" --^creşterea evi­dentă a participării argeşenilor, la această ediţie fiind antrenaţi peste 90 000, oameni de toate virstele şi profesiile, cu aproape 6 000 mai mulţi decît în ediţia precedentă şi cu peste 30 000 mai mulţi ca în prima ediţie , cît mai ales calitativ. Primul ar­gument al creşterii calităţii în activitatea desfăşurată sub egi­da „Cîntării României" îi oferă chiar cele peste­ 500 de diplome CÎNTAREA ROMÂNIEI înmînate cu prilejul festivităţii, pentru tot atîţia laureaţi arge­şeni , inventatori şi inovatori, formaţii artistice şi interpreţi in­dividuali, creatori şi instructori, instituţii de artă şi cultură, de cercetare etc. (fără elevi, pentru care o astfel de festivitate s-a desfăşurat anterior). Este cu a­­devărat un bilanţ frumos, impre­sionant chiar prin numărul şi va­loarea distincţiilor obţinute, ca­re justifică satisfacţia sutelor, miilor, zecilor de mii de argeşeni participanţi la această nobilă competiţie. Un bilanţ care con­firmă marele potenţial de cre­aţie al Argeşului, realele dispo­nibilităţi ale locuitorilor lui, for­ţa spirituală a judeţului nostru, în acelaşi timp, aşa cum s-a spus şi în cadrul festivităţii, exis­tă încă numeroase alte rezerve ce-şi aşteaptă întreprinzătorii pentru a amplifica, diversifica, perfecţiona formele de manifes­tare a spiritului artistic şi de creaţie, pentru implicarea tot mai puternică a activităţii cultural-e­ducative şi artistice în proble­mele majore ale producţiei ma­teriale. Gala laureaţilor ce a urmat festivităţii de premiere, susţinu­tă de o parte din cele mai bune formaţii şi cei mai apreciaţi in­terpreţi laureaţi, s-a transformat într-un fierbinte omagiu, într-o călduroasă manifestare a stimei, preţuirii şi recunoştinţei argeşe­nilor faţă de secretarul general al partidului, tovarăşul NICOLAE CEAUŞESCU, acum, în preajma aniversării zilei sale de naştere şi a peste 55 de ani de rodnică activitate revoluţionară şi pa­triotică, întregul spectacol a fost o demonstraţie convingătoare a măiestriei artistice, corul şi dan­sul modern, recitarea şi dansul popular, balada şi brigada ar­tistică, muzica populară, clasică sau tînără etc. oferindu-ne, în execuţia unor formaţii şi inter­preţi de certă valoare, bucuria întîlnirii cu arta, cu talentul au­tentic, fiecare număr din pro­gram şi întreaga gală constituin­­du-se într-un imn de slavă închi­nat partidului, patriei, poporu­lui, Conducătorului înţelept al României socialiste. Reporter Actualitatea Gala laureaţilor Din 1980 încoace, toamna „Brumărelului — Brumar“ adu­ce în spiritualitatea locurilor argeşene un eveniment care îşi numără ediţiile făcîndu-l tra­diţional : Spectacolul-­concurs de muzică populară instrumen­tală „Ion Matache“. A VIII-a e­­diţie îşi derula frumuseţile de preţ anul trecut la Cîmpu­­lung, pe scena Casei de Cultu­ră a Sindicatelor, la care au participat tarafuri mici, mari, orchestre, solişti în a căror interpretare am ascul­tat melodii folclorice din reper­toriul virtuozului violonist ri­dicat înspre cunoaştere naţio­nală din aceste părţi (s-a năs­cut în cătunul Mielceşti, Vîlce­­le şi Merişani, la 2 august 1905). Numărul formaţiilor (17) ve­nite la ceasul dup-amiezei ar­tistice în urbea unde îşi doar­me somnul de veci domnitorul Nicolae Alexandru Basarab vorbeşte şi el despre valoarea manifestării ; acestea repre­zentau case de cultură (ale o­­raşului — gazdă, precum şi din Topoloveni, Costeşti, a Ştiinţei şi Tehnicii pentru Tineret şi a Sindicatelor din Piteşti), antre­nat, ţambal mic, dar mai ales cobză) ; grija pentru „predarea ştafetei“ artistice urmaşilor vrednici ; încurajarea valori­lor autentice în cîntare şi acu­rateţea vestimentaţiei ; aportul formaţiilor instrumentale ar­geşene la educarea estetică a oamenilor ; menţinerea colora­turii de interpretare proprii fie­cărui colectiv ; respectul izvoa­relor folclorice ; participarea cu plusuri valorice la fazele şi e­­tapele Festivalului naţional „Cîntarea României“. Intr-un climat pe tot par­cursul său favorabil artei, în­ţelegerii orchestrale îi serveau şi vocile soliştilor ; versurile străvechi veştejeau oprimarea („Trage Radu din cimpoi / Doina de griji şi nevoi ; / Şi mi-o trage legănat, / Tot cu plîns amestecat : / Aveam ca­să,/ aveam masă, / Aveam ne­vastă­­ frumoasă, / Aveam car cu patru boi, / Şi pătul cu pă­puşoi. / Dar pîrlitul de ciocoi / Mi-a luat şi car, şi boi ... / Ar­­de-v-ar focul, ciocoi, / De ce nu munciţi şi voi ? / Că destul am muncit noi, / Cu amar­ şi cu ne­voi ! ... / Zi, Radule, după mi­ne, / Că-s bătrîn, şi-o ştiu mai Glasul tradiţiei în actualitate prinderi (Combinatul Petrochi­mic, trusturile-antrepriză ge­nerală de Construcţii-Montaj şi Industriale, de Stofe „Argeşea­­na“, de Gospodărie Comunală şi Locativă Piteşti, Minieră din Cimpulung, de Confecţii Curtea de Argeş), cămine culturale (Bughea de Sus — Albeşti, Bu­­zoieşti, Poiana Lacului, Stîl­­peni) şi o instituţie piteşteana de profil : Şcoala Populară de Artă. Întâlnirea o deschidea (în­­cheind-o spre miezul nopţii) Orchestra „Doina _ Argeşului“, cu microconcertul în care se re­găseau, de asemenea, melodii sau numai ecourile arcuşului „de foc“ al violonistului evocat pe scenă de instrumentişti, res­pectiv printr-un medalion în­­făţişîndu-i existenţa rămasă la 52 de ani şi aproape două luni — pînă la 27 septembrie 1957. Un punct distinct al specta­­colulu-concu« îl constituia dis­cuţia purtată cu protagoniştii întrecerii de către Constantin Arvinte, preşedintele juriului, prof. Moise Mitulescu, directo­rul Şcolii piteştene de Muzică, prof. Maria Ciobăcel, vicepre­şedinte al C.J.C.E.S. Argeş, ale căror îndemnuri vizau : păstra­rea nealterată a zestrei folclo­rice din zonă, cu specificul ini­mitabil , apărarea şi respecta­rea stilului curat şi legităţilor proprii, a fondului local de cîntece, fără stridenţe ori dis­­torsiuni-disonanţe promovarea unor instrumente populare vechi (fluier, caval, clarinet, bine !“) sau exprimă chemarea sentimentului erotic („Foaie verde de bujori, / M-am plim­bat prin pomişori, / Zării ochii negrişori, / Şi ciorapii gălbi­­ori. / — Fă-mi-i mie vînzători, / Că ţi-oi da 50 de poli ! / — Nu-mi trebuie banii tăi, / Mie-mi place de-ochii tăi, / Că­­sînt negri ca şi-ai mei ! / —­­Dă-i atuncea cu chirie, / Pînă la Sfîntă Mărie, / Să te fac a mea soţie ! / Cum am face, mîndro, noi,, / Să ne iubim a­­mîndoi / In grădina din zăvoi ? / S-auzim cucul cîntînd, / Şi mierliţa şuierînd...“), în rosti­rea delicat frazată a rapsozilor Ion Burtescu din Stîlpenii lui Cantică Boeru, „profesorul de arcuş“ al violonistului împrumu­­tînd numele spectacolului-con­­curs, respectiv Ion Preda, com­ponent al Orchestrei „Brîule­­ţul“ făcînd fala Casei de Cultu­ră a oraşului Cimpulung. Manifestarea care s-a consti­tuit într-un grăitor schimb de opinii şi experienţă a luat sfîr­­şit prin acordarea premiilor de­­partajatoare merituoşilor. Ele răsplăteau eforturile strălumi­­nînd puritatea, vioiciunea, deli­cateţea, varietatea, candoarea ,sobrietatea, caracterul „tera­peutic“ al muzicii noastre fol­clorice. Totul vorbea convingă­tor despre faptul că Ion Mata­­che a servit cu darul meşteşu­gului său nestematele artei populare avînd la noi atîtea preţuri de suflet. Constantin CÎRSTOIU Semne de carte Quintet urban în Argeş, spaţiu de istorie, pe laturile a două un­ghiuri opuse, cu vîrful în municipiul Piteşti, se află cele­­ două foste cetăţi de scaun — bătrînele şi mai marile Curtea de Argeş şi Cimpulung Muscel —, iar în deschi­derea celuilalt unghi, mai tinerele şi mai micile Costeşti şi Topoloveni. Cinci oraşe, dintre care unul, reşedinţa ju­deţului, este municipiu. Aceasta-i urbanistica argeşeană, iar văzută grafic, de­scrie o cifră zece cu care operau romanii, un uriaş semn al înmulţirii. Numai că, în peisajul urbanistic naţional, quintetul argeşean deţine un binemeritat loc de frunte, fiecare din­tre cele cinci oraşe avînd un rol deosebit în marea sim­fonie a muncii, interpretată rubato de către locuitorii urbelor amintite. Bunăoară, Piteştiul (Piteştii, cum i se mai spune, fără a i se fi identificat încă vreun „uiz" ca-n cazul denu­mirii altor localităţi!) deţine rolul de bas-bariton şi diri­jor, pe cînd nordicele capitale istorice sînt tenori, iar su­dicele surori sînt alto-soprane. Aşa le poţi asemui ca unul care cauţi muzicalitate, metaforă şi jocuri de cuvinte. Dar dincolo de toate acestea, respectivul quintet urban te poartă, vrînd-nevrînd, în lumea spectaculosului, a in­credibilului chiar. Căci, bunăoară, dacă încerci să compari fotografiile întipărite pe retină mai ieri cu ceea ce se revelează privirii astăzi, nu-ţi poţi crede ochilor şi nu-ţi poţi închipui cum de a fost posibilă atîta schimbare, cum s-a realizat asemenea ritm înalt şi viteză de înaintare pe magistrala progresului. Aproape că nu găseşti cuvinte să explici (nici să-ţi explici, ca unul de-al locului) fiului tău, bunăoară, să-i spui ce-a fost ieri, nu alaltăieri, ca să fii credibil, ca să te faci înţeles. Păi cum să creadă cineva că „oraşul de la marginea oraşului“, Colibaşul „familiei Dacia“ n-are decît prezent ? Păi cum să-l convingi pe un bătrîn ţăran care n-a mai fost de zece ani la oraş că­­ Bascovul este Piteşti toată ziua, cu blocuri şi magazine,­­ la fel ca pe Strada Mare, cînd parcă mai ieri, el, ţăranul, mergea în comuna aceea pe la un fost „camarad din­­ răzbel“ şi mînea acolo, culcîndu-se în şopronul cu fin sporovăind de-ale lui pa­ş-pa şi uitîndu-se cum se-aprind luminile, hăt, departe în Găvana ? Nu poţi să te convingi însuţi, care vezi blocurile revărsîndu-se sub ţigla roşietică şi-ţi vine să-ntrebi dacă oraşul în care te afli e Topoloveni sau cineva se ţine de glume schimbînd indicatoarele de circulaţie, în Curtea de Argeş, noroc cu Mînăstirea de la capătul ştiutului bulevard, pe care o recunoşti, că, altfel, ceea ce s-a construit de la vestita ctitorie spre centru, te duce cu gîndul de-a dreptul în legendă. Asaltul urbanisticii argeşene este spectaculos cum o spectaculoasă este întreaga ofensivă a muncii şi eroismu­lui dusă pe tot cuprinsul patriei. Te minunezi, şi, ca unul ce preferă să caute miez de metaforă în sîmburii cuvin­telor, constaţi că între ieri şi astăzi, între două zile doar, au încăput ani întregi de cutezanţă şi hărnicie umană. Regreţi că nu te-ai numărat printre făurari, că nu ai fost părtaş al marelui hei-rup socialist şi atunci, pentru a putea să te consideri încă unul de-ai lor, scrii despre oameni simpli, despre cetăţeni ca despre făcători de mi­nuni. Nicolae ROTARU­ L

Next